Jurnalul de Duminică

Statul român a permis ca familia mea să fie ucisă doar pentru că eram romi

Pe 2 august am comemorat Holocaustul împotriva romilor, spre amintirea celor 1,5 milioane de romi care au căzut victime politicilor naziste puse în practică de Germania şi de aliaţii săi, printre care și România.
03 August 2020, 7:48am
romi, holocaustul romilor, Galati, istoria romaniei
Vânzătoare de flori acostate în România de reprezentanți ai Partidului Național German al Muncitorilor, 1941. Fotografie de Bundesarchiv, N 1603 Bild-003 / Horst Grund / CC-BY-SA 3.0 / Wikimedia Commons
Poveștile de viață ale lui Gelu Duminică, rom, profesor și sociolog.

Povestea pe care o cunosc începe cu bunicul Ion. Nu ştiu foarte bine povestea familiei din partea tatălui mai departe de bunicul Ion, pentru că acesta a murit, din cauza bolilor şi rănilor, imediat după război. Se spune ca era unul dintre cei mai buni gospodari din Comrat, atunci teritoriu românesc, în prezent capitala regiunii autonome Găgăuzia din Republica Moldova. Meseria moştenită de la tatăl său (străbunicul meu) asigura traiul mai mult decât decent pentru întreaga familie. Din fierărit şi-a ţinut casa şi şi-a hrănit copiii, i-a învățat ceea ce şi el a fost învăţat, adică să fie oameni demni şi cu dragoste de cinste.

Anii au trecut şi familia bunicului a decis să se mute la Galaţi. Pentru a nu umbla cu valori care să atragă privirile, bunicul a decis să vândă tot și să o ia de la capăt „la oraș”. La Galaţi, viaţa nu a fost simplă: un oraş nou, fără prea mulţi prieteni şi cunoscuţi şi cu provocările inerente construcţiei unei noi vieţi. Cu banii făcuți după ce a vândut cele din Comrat, şi-a cumpărat o casă frumoasă pe strada Poşta Veche, suficient de mare încât să-i găzduiască pe toţi. A renunţat la fierărit şi a început să facă negustorie cu porci. Cu banii câştigaţi reuşea să-şi ajute familia extinsă şi totul părea că se aşază aşa cum şi-au dorit.

Mai întâi le-au luat dreptul de a face comerț

Dar în România anilor 30-40, ideile eugeniştilor, ale Grupului Etnic German din România şi ale Mişcării Legionare începeau să fie ridicate la rang de politică de stat. Declararea României ca Stat Naţional Legionar a adus cu sine apariţia unor politici rasiale a căror victime au căzut evreii, romii, grecii şi armenii. Familiei mele i s-a îngrădit dreptul de a mai face comerţ.

Imediat după evenimentele din 1940, când România a cedat Uniunii Sovietice, fără luptă, Bucovina de Nord şi Basarabia, bunicul, fost militar al Regimentului 11 Dorobanţi în Primul Război Mondial, a fost concentrat la Chilia Nouă.

În iunie 1942, Galaţiul a fost victima celui mai mare bombardament, de până atunci, împotriva unui oraş românesc. A fost distrus aeroportul, parte din port, un cartier întreg (Lozoveni) şi foarte multe case din zona Poşta Veche-Războieni-Stelei. Printre cele distruse s-a numărat şi locuința bunicilor mei. Incendiul care a urmat a mistuit tot, așa că familia mândră din Comrat a ajuns să se zbată în mizerie cruntă.

Pentru a aduce pâine pe masă, singura fată dintre cei șapte frați a început să cerşească. O făceau cam toţi, inclusiv tata, care nu avea decât doi ani jumate, însă mătușa, la cei 17 ani ai ei, era la rândul ei, mamă, așa că trebuia să aibă grijă și de ai ei.

Copilul de doar un an care a fost deportat și a murit în lagăr

La 1 iunie 1942, România legionară a ales deportarea romilor în Transnistria, o cale „mai umană” de epurare etnică în locul camerei de gazare. Au fost deportaţi nomazii şi cei ce reprezentau „o problemă socială”. În ultima categorie au intrat şi mătuşa cu fiul ei de doar un an și o parte importantă din familia extinsă. Așa a fost încadrată încercarea lor de a supravieţui, aşa cum puteau. Iar soluţia statului nu a fost sprijinul oferit celor ce nu erau de etnie romă, ci deportarea. Din cauza „condiţiilor umane” de care au avut parte în Transnistria (foame, frig, violuri, apariţia unor boli grave şi paraziţi), mai bine de jumătate din cei care au fost deportaţi, în special copiii, au murit. Printre ei şi copilul mătuşii mele. Și nici măcar nu se știe unde au fost înmormântați. 

Din momentul deportării mătușii, bunica mea a început o luptă surdă cu sistemul pentru a-şi aduce fiica înapoi. Avea de partea ei o lege care prevedea că rudele de gradul întâi a celor ce servesc în armata română sunt „iertate” de deportare, considerându-se că familia respectivă serveşte ţara. Din păcate, ţiganca amărâtă, neştiutoare de carte şi fără de bărbat, a devenit ţinta batjocurii funcţionarilor, iar demersurile sale către instituţiile statului au primit răspuns negativ. Mai bine de doi ani, parte din familia mea a trăit în iad. Mai toți spuneau că, de multe ori, se gândeau că moartea părea singura poartă spre dorința de a nu mai suferi.

Din 14 membri de familie deportați, a supraviețuit doar unul

Rănit la Stalingrad, bunicul Ion s-a întors acasă și a aflat că țara pe care o iubea și pentru care a vărsat sânge, i-a deportat familia. Bunicul nu a avut ce face decât sa se roage de cei de pe Pământ şi la Cel de Sus să-i aducă copila şi nepotul înapoi. Din păcate, pe Pământ nimeni nu l-a auzit şi zvonul ca cei doi au murit i-a ajuns la ureche. Bolnav, rănit şi în mizerie cruntă, cu sufletul rupt şi trupul slăbit, bunicul Ion a încetat să-și mai dorească să trăiască. N-a trecut mult timp şi pomenile făcute pentru fata pe care o credeau moartă s-au transformat în evenimente de aducere-aminte a lui Ion, fierarul din Comrat care făcea negustorie cu porci în asemenea fel încât îndeletnicirea i-a devenit renume (Ion Porcaru’).

Prin septembrie ’44, mătușa s-a întors acasă. Din vreo 14 membri ai familiei noastre, ea a fost singura care a supraviețuit.

Între 1942-1944, 25 de mii de români de etnie romă (90 de mii neoficial) au avut soarta familiei mele. Vinovaţi fără vină, amărâţi, foşti soldaţi, meseriaşi, femei şi copii, au fost consideraţi nedemni de a fi români, chiar dacă timp de o mie de ani ai lor au fost pe aceste meleaguri. Sângele lor era considerat disgenic și vinovat pentru „corcirea sângelui geto-dac”, ceea ce explica, în opinia unor lideri civici, religioși și politici care injectau ură în toată societatea, „decăderea societății românești”.

Ieri, 2 august, am comemorat Holocaustul împotriva romilor, spre amintirea celor 1,5 milioane de romi care au căzut victime politicilor naziste puse în practică de Germania şi aliaţii săi. 

Au existat, totuși, două excepţii de guverne pro-naziste care şi-au protejat cetăţenii: Bulgaria şi Danemarca. Asta doar pentru a înţelege că ceea ce s-a întâmplat în România acelor ani nu a fost impus de Berlin, ci s-a gândit, calculat şi dorit la Bucureşti.

Gelu Duminică este rom, profesor și sociolog. Urmărește-l pe pagina sa de Facebook sau pe blogul său.elu Duminică este rom, profesor și sociolog. Urmărește-l pe pagina sa de Facebook sau pe blogul său.

Editor: Ioana Moldoveanu