Zece întrebări pe care n-ai îndrăzni niciodată să i le pui unui fost interlop

Jan Sander a activat sub pseudonimul Miami Gianni pentru un site de știri și în diverse cluburi de motocicliști, ca agent undercover al poliției. Cel puțin așa mi-a zis. Înainte de asta, a avut un bordel în Hamburg.

În 2012, a intrat în comitetul MC Turkiye Bosporus West al unui club de imigranți unde dădeau tonul membrii unui club de arabi, LKA NRW.

După ce clubul și-a pierdut importanța, bărbatul de 44 de ani a zis că a avut ocazia să devină vicepreședinte al clubului Satudarah MC. Clubul provine din Olanda și e cunoscut pentru brutalitate și faptul că sfidează pe față clubul Hells Angels. Sander a povestit că a fost implicat în războiul dintre cele două cluburi și a prevenit atacul din Duisburg asupra președintelui Hells Angels.

Mai târziu, a intrat la închisoare timp de șase ani pentru jaf și acțiuni de coerciție. Sander susține și azi că e nevinovat. Dacă ar fi trădat agenția de informații pentru care lucra, n-ar fi fost condamnat. Dar n-a avut voie să facă asta și nu poate nici azi. De aceea, nu i-am putut verifica declarațiile. Dar toate par credibile.

VICE: Câți bani câștigi ca membru de bandă?
Jan Sander: Niciun ban. Șeful european al clubului Bandidos câștigă trei mii de euro de la clubul lui. Dar nimeni nu intră în cluburile astea ca să facă bani. Nu cred că Hells Angels primesc bani ca să fie în club. Dar dacă ești om de afaceri sau antreprenor, poți face mulți bani ca membru al unui astfel de club. Te folosești de reputația clubului ca să-ți construiești afacerea. În schimb, clubul câștigă de pe urma ta. Îți poate împrumuta o motocicletă Harley pentru două mii de euro pe lună, dintre care șaptezeci la sută merg la președinte și toți cei implicați. Pentru un club de motocicliști ești ușor de înlocuit. Dacă nu înțelegi regulile, ești dat afară.

N-ai fost suficient de bun pentru Hells Angels sau Bandidos sau de ce ai mers la Satudarah?
Îl cunoșteam pe șeful de la Satudarah și așa au ieșit lucrurile. Mai întâi am fost într-un club de imigranți, dar acela s-a destrămat, așa că am ajuns aici. În principiu, cu cât ai mai mulți bani, mai multe relații și o reputație mai puternică, cu atât ai acces la cluburi mai bune. Eu aveam imaginea lui Miami Gianni, peștele din Hamburg. Așa că am fost primit cu brațele deschise.

Ai început de jos și ai primit sarcini umilitoare?
Da, dar la ordinul șefului. În orice caz, m-au luat în serios imediat, pentru că eram mai deștept decât alții, aveam un business și un Harley Davidson Night Rod. Azi toți au motociclete mișto, nu mai e mare chestie să ai o astfel de motocicletă.

Apoi am devenit vicepreședintele Satudarah MC, în foarte scurt timp, pentru că am fost serios. Dar a trebuit să încep de jos. Inițial așteptam în fața clubului când aveau întâlniri înăuntru, spălam mașina șefului sau îl duceam acasă când se îmbăta. Trebuia să-l protejez de el însuși, să îi iau cheia mașinii cu forța când se îmbăta și voia să conducă.

Care era cea mai stupidă regulă a clubului?
La întâlniri, trebuia să-i îmbrățișezi pe toți membrii. Când am fost la o adunare de cinci sute de persoane, am petrecut o oră îmbrățișându-ne.

Te temeai pentru viața ta?
Da, aproape zilnic. La un moment dat, cineva mi-a dat foc la motocicletă, ca avertisment. Am participat la curse turbate în care îi urmăream pe Hells Angels. Îți făceau poză și le-o dădeau membrilor să te urmărească și să te bată sau să te împuște.

Dar inamicii nu erau doar din poliție sau din alte cluburi, ci chiar din propriul club. Uneori, atmosfera se schimba de la un minut la altul. Închideau ușile și ți-o luai pentru nimic, pentru niște prostii. Nu te simțeai ca într-o familie, mereu puteai păți ceva nasol.

Erați băieți duri sau doar vă prefăceați?
Majoritatea membrilor cluburilor sunt persoane traumatizate, cu o istorie grea, care nu pot exista într-o societate normală. Au probleme cu agresivitatea sau sunt șomeri sau pur și simplu ratați. O persoană sănătoasă și funcțională n-ar vrea să facă parte dintr-un astfel de club. 

Membrii care sunt dați afară își ard tatuajele?
Clubul așa le cere și îi amenință dacă nu fac asta. Dar nu am văzut pe nimeni să facă asta. Gen să trimită pe cineva să îi ardă cu fierul înroșit și să le șteargă. Cel puțin în Germania e de neconceput ca un psihopat să facă așa ceva. Ar ieși scandal.

Cât de singur te simțeai ca agent sub acoperire?
Foarte singur. Singurele persoane normale din viața ta sunt polițiștii. Și îi vezi doar o dată la câteva luni, pentru că nu vor să te pună în pericol. Toți se tem de tine și te evită din cauza oamenilor cu care îți petreci timpul. Și când îți cumperi înghețată, vânzătorul îți mulțumește de două-trei ori, pentru că se teme de tine. Sau chelnerițele vor să plece cât mai repede după ce ți-au luat comanda.

Cât de mult te-a afectat viața de motociclist și cea de deținut?
Sunt foarte stresat. Mă bucur enorm că am lăsat în urmă viața asta. Vreau doar să trăiesc în liniște, printre oameni obișnuiți. Nici măcar nu mă mai pot uita la thrillere seara.

Ai simțit vreodată că ești un trădător?
Nu, am știut de la început în ce mă bag. Erau toți niște infractori și mi se păreau dezgustători. Bineînțeles că mai era și câte un tip de treabă. Unii veneau la club doar de distracție și aveau și o viață de familie împlinită. Încercau să se țină departe de chestiile ilegale.

Iar dacă vedeam că vreun membru era obligat să facă ceva ilegal, de exemplu să ascundă câteva kile de coca, nu îl raportam imediat la poliție. Mă asiguram că a scăpat de marfă și abia apoi raportam cazul polițiștilor. Le spuneam când cineva fusese obligat să facă ceva. Dar dacă vreun dobitoc avea droguri sau arme la el și nu-i păsa că locuia cu soția și copiii, îl dădeam în gât fără milă.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.