Ucrainenii și românii de pe podul de la Sighetu Marmației mi-au redat speranța c-o să fie și bine

Pe podul de lemn care leagă România de Ucraina sub asediu, fiecare trece cum poate. Cei mai înstăriți, în mașini. Cei care nu beneficiază de acest lux, pe jos sau cu microbuzul. Ce-i sigur e că nimeni nu-și poate cumpăra siguranța acasă în război, așa că „acasă” trebuie să devină peste noapte altundeva.

În ultimele trei zile, am fost să discut cu oamenii dincolo de Punctul de Frontieră de la Sighetu, fără să ajung pe latura vecinilor nordici, că cine știe când și dacă m-aș fi întors.

Într-un sens, unii mergeau să se refugieze. În sens contrar, ceilalți mergeau să ajute sau se întorceau acasă. „Sunteți singurii de la presă care au venit aici, pe pod”, ne-a zis un voluntar.

Vezi tu, pe pod unii se grăbesc, alții își mai trag sufletul sau pur și simplu, pas cu pas, ajung să realizeze că pericolul cel mare a trecut. Acestea sunt poveștile lor, ale „podenilor” – refugiați care citesc VICE, etnici români de naționalitate ucraineană veniți la aprovizionat și chiar un voluntar amish.

Lev vine din Zaporijjea, oraș de lângă cea mai mare centrală nucleară din Ucraina. Înainte de năpasta lui Putin, lucra ca manager de proiect în construcții. După Cernobîl, orașul ăsta a fost în centrul atenției, mai ales pe 28 februarie, când rușii au spus că au preluat controlul în Enerhodar, unde e centrala respectivă. Ulterior, primarul acelui oraș a respins aceste informații.

„Nu era război total când am plecat, dar erau bubuieli constante”, îmi spune el. A venit alături de mama lui, care a luat-o înainte. Familia e în Lituania, iar el vrea să meargă acasă, dar încă nu știe pe ce rută. Știe doar că a fost foarte greu să ajungă în vestul Ucrainei. I-au trebuit două zile. În timp ce vorbim pe pod, îmi zice că mai erau mulți în aceeași situație: „E foarte greu acum, dar sunt loviți înapoi rușii. Sunt convins că totul va fi bine, într-un final”.

După plecarea lui Lev, discut cu fotograful despre cei patru ucraineni care au trecut Tisa înot ca să scape definitiv de gândul războiului. Noi suntem năpădiți de frig după câteva minute pe pod, cu încălțăminte de iarnă, ciorapi groși, trei straturi de la brâu în jos, patru straturi în sus. Oare cum o fi să pierzi minute întregi, poate zeci, în apele aproape înghețate?

Un personaj care pare desprins din comunitățile izolate americane pășește pe pod din România spre Ucraina. Se prezintă drept Rumi* și e ușor sceptic să vorbim. „Știți, credința mea nu prea e cu tehnologia. Noi suntem mai conservatori”, îmi spune într-o română timidă.

Are 36 de ani și e amish pe bune: barbă lungă prelungită din perciuni, pantofi maronii din piele întoarsă și pantaloni care par de stofă. Sub brațul drept ține un soi de tolbă textilă neagră, din care ies niște documente. Are și o geacă destul de bună, pentru că adu-ți minte ce ziceam despre frigul care curge deasupra Tisei.

„Merg încolo pentru că am slujit în Ucraina pe mai multe zone: Cernăuți, Ivano-Frankovsk. Am vorbit cu traducătorul meu. A mers în Kiev în momentul de față, unde cea mai mare nevoie este de alimente, medicamente, saltele gonflabile – obiecte umanitare pentru cei de acolo.”

Rumi e român din Satu-Mare, dar are soție din Slatina ucraineană, care l-a învățat ceva ucraineană și rusă. Se grăbește, așa că ne urează un „Dumnezeu cu dumnavoastră!”. Și noi la fel.

„Ah, sunteți de la VICE! Ce tare, vă urmăresc cu drag!” Lucrul ăsta, auzit destul de rar de la mulți români, mi-l transmite Liana. Abia dacă-și trage sufletul pe pod, alături de cei doi copii. „Sasha, ia oprește-te!” – îi zice unuia dintre cei doi fii.

După vârsta milenială, forma ramei pentru ochelari și adidașii Vans, îmi dau seama că ar fi fost destul de ușor să-i ghicesc gusturile jurnalistice. „Dar, te rog, fără video! Sunt prea emotivă pentru asta acum.”

Au ajuns în partea vestică a țării lor acum vreo două săptămâni. Asta pentru că de-acolo se trag, deși sunt mutați în capitală. „Am fost la bunica mea. Ne-am ascuns din timp, ca măsură de precauție. Soțul a rămas în Kiev o perioadă, dar l-au trezit exploziile.” Mașina lor era deja pregătită pentru război, așa că nu a rămas decât să-i ia pe vecini și cei doi copii, care nu știu să conducă. Au ajuns în Ternopol, lângă Liov. 

„Bunica, alături de fratele meu, soția sa și copiii au plecat în aceeași dimineață, dar au dat de un ambuteiaj nasol, așa că n-au ajuns în ziua aia, ci următoarea.” În timp ce ne povestește, femeia mai respiră o dată adânc. De la oboseală, de la efort? De la ușurarea că e aproape de un teritoriu nebombardat? Ambele, niciuna? Nici nu mai contează.

„Apoi, ne-am dus împreună în Carpații noștri, la casa părintească a soțului, într-o zonă mai vestică.” Atunci au decis ca Liana, Sașa de nouă ani și Timur de patru ani să treacă încoace. „Nu știu să trag cu pușca, am copii și nu prea pot să-i ajut cu mâncarea.”

Mama ei din Londra a aterizat deja în Cluj și a venit să-i ridice pe toți. Lupta ei e aproape câștigată. „N-am dubii că o să câștigăm, că suntem mai puternici decât am fost vreodată! Am trecut prin revoluțiile recente și nu aș fi putut să-mi imaginez că suntem atât de puternici, ca națiune. Am avut dubiile legate de asta, dar acum știu. Singura întrebare – care-i prețul victoriei?”

„Dar cu un vecin ca Rusia ori lupți, ori mori. Atât.” Cu toate astea, Liana nu a fost atinsă de rusofobie. E conștientă că poporul vecin e grav manipulat.

„Nu știu dacă va ajunge mesajul ăsta la ei, dar m-ar bucura ca vecinii și prietenii mei din Rusia să-și schimbe paradigma. Știu că e greu, că ei n-au gustat vreodată libertatea, nu știu ce înseamnă. E dificil să iei propriile decizii, dar asta e ce trebuie să facă acum. Ori ies în stradă să-l dea jos pe dictator, ori e sfârșitul țării lor.”

O doamnă cu batic în cap se clatină spre noi, în timp ce cară o traistă. „Mi-s româncă, și la mine la neamuri mi-am fost, și bini că le-am văzut. Nu știu când ne-om vidie!” Femeii îi dau lacrimile, iar mie mi se pune un nod în gât.

Când reluăm discuția, bătrâna ne povestește vreun sfert de oră despre viața ei. E din Ucraina, tot din Slatina. „Mărie!”, zice mândră c-o cheamă. „Dă-nie pace, să nu fie război”, se roagă ea. „Îmi parie rău! Foartie rău. Die cie să omoare poporu’? Că Dumniezău pe tăți ne-a făcut o formă, bine zîc? N-aș vrea să-l omoare, no.”

Mărie n-are cum să-și scoată pensia. A lucrat multă vreme la cooperativa agricolă de pe vremea URSS, dar acum nu poate beneficia de ea. Peste Tisa, toate-s închise: benzinăriile, băncile și, până să vină la neamuri, „tri zilie n-am mâncat pită!”.

Nu prea aude c-o ureche, așa că mă pune să-i ghicesc vârsta în cealaltă. A făcut 76 de ani pe 19 august. Despre război, se ia după Biblie. Satana e Putin cu armele, că așa spune și acolo. Dar vrea din plin ca Ucraina să se alăture UE. „Iaca, ne lipim către voi și face Domnu’”, afirmă hotărât, în timp ce bate din palmă.

„Uite că nu-mi vine prietenea”, îmi spune în timp ce se uită spre intrarea în România.

„Sunteți prietena lu’ tanti Mărie de dinainte?”, întrebăm o altă bătrână, c-un bagaj greu cât jumătate de om. Ne lasă să i-l trecem podul.

„Da, am fost la neamuri, la o mătușă și la bunica altcuiva care lucrează aicea-n vamă”, zice Ileana. A lucrat chiar la mina de sare care dă numele Slatinei, așa că acum e „pensionearcă”.

Întreb dacă ea poate scoate pensia: „Nu-i modul”. Ne explică de ce nu trec și bărbații: „pe tăți i-a obligat la arme. Nu se pot ascunde, că-i pun la închisoare după ceia”.

O întrebăm dacă e de acord cu cei care au înotat Tisa ca să fenteze încorporarea. „N-au dreptate să fugă, că trăbă să stea a apăra U-cra-ina!”. Gesticulează din mâini o acțiune care pare de respingere a unui rău care ar avea liber la orice fără apărători ca Zelenski. „Îs proști!”, ne spune și ne vorbește mândră că Denis al ei, de 27 de ani, „e la Mariupol, unde se-mpușcă”. Are trei copii.

Ultima oară a vorbit cu el acum vreo lună jumate. De-atunci, celelalte rude n-au mai putut primi de la el decât mesaje text: „Aici e normal. Totu’ bine, sănătos”, scrie mereu. Despre război, crede că s-or liniști peste vreo lună jumate. La fel ca Mărie, și Ileana vrea-n UE.

Apare Katie, care a ajuns aici din Kiev, cu o mașină care a luat-o de pe drum. Dar nu știe să ne zică precis când – „poate într-o zi am ajuns aici. Azi, de partea ucraineană e cam gol”.

Sunt curios cum se simte că aproape a ajuns pe pământ românesc. „Îmi vine să plâng, căci îmi iubesc țara, nu vreau s-o părăsesc. Am un job bun acolo, un salariu okay, o viață bună cu mama, tatăl și prietenii.”

Până acum câteva zile lucra în marketing digital, iar pentru ea Kievul e cel mai frumos oraș din lume, unde „dacă ești deștept, poți câștiga bine și poți călători cam când vrei. Nu știu, acum parcă plec spre nicăieri”.

Vrea să meargă la o prietenă din Danemarca, în Billund. Îi urez drum bun și înainte să ne despărțim o-ntreb ce a luat în troler și cele două ghiozdane: „Evident, haine. Ceva parfumuri. O pereche de adidași. Și două cărți.”

Pentru mulți dintre cei pe care i-am întâlnit, o viață de om a ajuns să-ncapă în atât de puțin.