„O tură de plâns, apoi revii”: Ce văd românii care ajută refugiați la granița „ascunsă” a țării

În comuna Halmeu (județul Satu Mare) e cel mai nord-vestic punct de trecere a frontierei românești. Când ajungi înspre el cu mașina, vezi în zare un portal metalic în locul în care norii și cerul se-ngroapă în pământ, spre boreal.

Am vizitat poarta aceasta către și dinspre Ucraina la începutul lunii martie. Produse alimentare, haine și diverse alte obiecte stăteau stivuite pe mese, însă fluxul de intrare era unul minim. Probabil că majoritatea refugiaților alegeau să meargă către Ungaria, dacă și-așa locul acesta se afla aproape de frontiera triplă.

Așa că am discutat cu singura familie pe care am găsit-o în parcarea de lângă graniță și mai ales cu voluntarii pe care i-am găsit dornici să-i ajute pe oameni. Am aflat cum gestionează ei emoțiile și sentimentele acestor zile.

Căci, deși eu i-am găsit în liniște în acea post-amiază de Mărțișor, liniștea vine după exersarea acasă a unor practici de revenire – de la tristețe, la un soi de normal în miezul unei situații atât de dramatice.

Singurele persoane care intraseră să se refugieze și care au fost dispuse să vorbească cu mine era o familie cu patru membri: mamă, tată, fiică și soacra mare.

Familia asta își termină micul repaos dintr-o parcare alăturată punctului de trecere a frontierei pentru a se înhăma la drumul lung prin vestul țării, până la ieșirea prin podul Calafat-Vidin. Dintre toți, soția vorbește engleză cât de cât bine, așa că acceptă să-mi zică una-alta. „Astăzi am ajuns în România. Acum vreo oră și jumătate. Venim din Kiev, pe care l-am părăsit chiar pe 24 (februarie), în prima zi”, îmi spune soția.

Povestea lor e deja clasică. „La ora cinci, bombe. Una, două, trei!”, îmi spune și face ochii cât cepele, retrăind clipa. L-a trezit pe soțul ei disperată: „se aud bombe!”. Soțul a fugit și a luat-o pe mama lui. Au înfruntat exodul-ambuteiaj și s-au dus cu toții la casa de la marginea capitalei, într-o căsuță de vacanță pe care o au.

Dinspre oraș, auzeau doar de rău. „Situația nu era bună. Așa că mergem!”, a decis el.

Au luat-o la sud și apoi la vest. Fiica de șase ani nu prea înțelegea ce se întâmplă, dar soțul de treizeci și cinci de ani le-a promis că vor scăpa. „Așa am ajuns la siguranță, în România.” Vor să meargă prin Bulgaria spre Turcia, căci sora ei locuiește în Istanbul. La ea vor ajunge.

„He is don’t stop”, își exersează și el un pic engleza. „Putin, Putin. Putin and Lukașenko”, îmi explică ea. În schimb, au încredere multă în Zelenski. Îl privesc drept cel mai bun președinte dintre toți cei pe care i-au prins.

Fiica lor are probleme oncologice, așa că Istanbul e unul dintre cele mai bune locuri în care îi pot găsi tratament în conformitate cu posibilitățile lor financiare, îmi dă să înțeleg.

Îmi iau rămas bun de la familia care vrea să rămână anonimă cu numele, dar sunt de acord să se lase pozați o dată.

De frig, Larisa își îndeasă mâinile în geaca albă, pufoasă. „Cred că am trăit șocul vieții mele aici”, îmi zice ea, „când am intrat în vamă. Erau mai multe familii, cu copii cu tot”. Avea în față o mamă tânără, de „douăzeci și-un pic de ani”, care nu mai avea lapte de câteva ore.

Acea mamă era foarte speriată de tot ce se întâmpla în jur. Refuza ajutorul oricui. Voluntarii i-au adus un pachet, pe care inițial a dat semne că nu-l va primi. Apoi s-a mai gândit și l-a întrebat pe traducător dacă e pe gratis. Când răspunsul primit a fost afirmativ, a izbucnit în plâns. „Nu-i venea să creadă că o ajută lumea fără să-i ceară bani.”

Femeia făcea orice să ajungă la Centrul Regional Proceduri și Cazare a Solicitanților de Azil din Șomcuta Mare (Maramureș). „Era disperată, voia să ajungă acolo pentru ca apoi s-o preia cineva din Germania. În schimb, erau doar ea și bebelușul ei. Fără vreun bagaj, nimic.”

Larisa-mi mai zice că a văzut foarte mulți copii. „Și-n aproape toate mașinile, doar așa vezi: femei și copii. Niciun bărbat.”

Când o întreb despre reacția autorităților în fața acestei situații, ea zâmbește amar. „A fost o lipsă totală. Ca idee, Prefectura a venit la Halmeu după patru zile. S-au gândit doar să trimită un ONG, dar acest ONG ar fi zis că ei nu încearcă să colaboreze, că aici e un haos și c-or să plece.”

„E trist aici”, îmi zice Mihai în timp ce vântul bate tot mai tare prin Câmpia Someșului, „pentru că vin copii cu lacrimi în ochi, dezorientați”. De sub gluga în carouri alb-negre i se vede epuizarea din privire. „Gândește-te că au venit studenți turci aici care ne-au zis că «în noaptea de dinainte ne-am dus la club, am dansat și ne-am distrat, iar dimineața ne-au trezit sirenele».”

Mihai aproximează că a ajutat oameni cu sutele. A fost de la început acolo, de când au început să vină. Îmi menționează în mod repetat lacrimile nou-veniților, apoi face propria confesiune. „Rețeta-i simplă. Stai aici câte opt-zece-doișpe ore. Mergi acasă și, oricât de bărbat ești, tragi o tură de plâns. Apoi, vii cu forțe proaspete.”

Mihai are o dublă misiune acasă, unde îl așteaptă soția și fiica. „Eu tot încerc să le-mbărbătez: nu, că-i okay. Totul o să fie bine. Culcați-vă, că e okay”, le spune el. „Dar nu-i ok”, admite Mihai.

Părintele din sat, Dragoș Marius, e și el de față, încă din 24 februarie, de când a început exodul. La început a venit cu ceaiuri și jucării, împreună cu colegii lui din protopopiat. Dar toate cultele sunt prezente, de la cele vechi la cele neoprotestante.

„Suntem uniți, iar împreună cu localnicii le oferim locuri de cazare și în sat, dacă doresc. Toate acestea, cu verificarea în prealabil a binevoitorilor. Căutăm să evităm necazurile și să nu ne facem de rușine.”

Conform acestuia, capacitatea de cazare în două ore poate fi și de două-trei sute de persoane, în caz că situația o cere.

Părintele zice că fiecare situație pe care a întâlnit-o a fost deosebită în felul ei, dar îmi povestește și de-o familie care s-a oprit la el după intrarea în țară. Nu voiau nimic altceva decât o binecuvântare, așa că s-au retras și au spus un Tatăl nostru împreună. „Că-n rest, sunt cu toții terorizați și dezinformați, în tot acest război care e și psihologic.” 

Înainte să plec din Halmeu spre Sighetu Marmației, unde urma să-mi continui treaba cu oamenii de pe pod, trec de o dubiță albă care avea pe o foaie A4 scris doar atât, în caractere latine și chirilice: BIBLIA. Înțelegi ce vrei din asta, ipoteza ta e la fel de validă ca a mea.

Revin către Mihai pe 4 martie, curios dacă s-a aglomerat la Halmeu. „Nu chiar. Adică sunt perioade. Astăzi și ieri a fost calm”, îmi spune el. 

„A rămas la fel de liniște”, îmi confirmă Larisa pe 5 martie. „În principal, tot cultele religioase coordonează treaba pe-acolo. Crucea Roșie a plecat. Lumea intră, dar nu sunt așa mulți ca-n celelalte zone. Cazări se găsesc pentru toată lumea. Nu s-a cerut azil, din câte știu eu.”

Își aduce aminte însă despre o familie care e adăpostită în Tarna Mare. „Am auzit că aceia s-ar arăta însă interesați să aplice pentru acest procedeu, iar soțul voia să se angajeze ca mecanic auto. Ea nu putea, deoarece copilul are sub doi ani.”

Conform Comisariatului ONU pentru refugiați, aproape două milioane de oameni au părăsit țara până la publicarea acestui articol. Un oficial al instituției a descris dimensiunile acestui exod ca fiind „fenomenale”.

Când am fost eu acolo, pe 1 martie, au intrat în ziua aia 1 920 persoane, dintre care 1 620 cetățeni ucraineni, conform Oanei Pîrcălab, purtătoare de cuvânt a Poliției de Frontieră Satu Mare. Pe de altă parte, numărul total de voluntari prezenți la punctele de trecere a frontierei tranzitate de refugiații ucraineni este greu de estimat. Probabil că acesta este de ordinul miilor. Până acum, grupul de Facebook cu români care se organizează în acest scop a atins peste un sfert de milion de oameni.