Am terminat Jurnalismul la Universitatea „Dunărea de Jos" Galaţi, iar experienţa asta a fost atât de deprimantă, încât prin anul II am ajuns să iau în considerare serios munca în construcţii. Spre norocul meu, fix atunci când mă pregăteam să las facultatea şi să apuc roaba, o profă a insistat să încerc măcar să aplic pentru o bursă Erasmus. Am zis să mai dau o şansă educaţiei superioare, aşa că am aplicat şi, pentru că am obţinut un scor foarte mare la testul formal de limbă engleză şi pentru că erau foarte puţini candidaţi, am primit o bursă Erasmus.

Profa de care ziceam m-a sfătuit să aleg una din cele două universităţi din Spania cu care avea universitatea mea parteneriat. Fusese şi ea într-un schimb de experienţă acolo şi avusese parte de o experienţă OK.

Am fost de acord cu ea în mare parte, pentru că Spania părea o destinaţie mişto şi, în caz că treburile nu mergeau la facultate, aş fi fost într-o ţară care avea nevoie de mână de lucru ieftină în construcţii. Universul era de partea mea şi nu lăsase niciun unghi descoperit. Am decis să fac primul semestru din anul III la Universidad de Almería, din oraşul cu acelaşi nume din sudul Spaniei. (Aş fi optat pentru întreg anul, dar mi-era teamă că secretarele de la universitatea mea s-ar fi mişcat greu cu echivalările de medii – ceea ce au şi făcut – şi că n-o să mai apuc să dau licenţa în vara anului următor.)

Mai jost sunt câteva lucruri pe care le-am învăţat din experienţa mea ca student Erasmus.

Foto de Images Money, via Flickr

În total, bursa mea a fost de 1 800 de euro, bani pe care i-am primit în avans, înainte să plec. De banii ăştia se presupunea că trebuie să supravieţuiesc cinci luni de zile, ceea ce însemna că viaţa mea depindea de 350 de euro pe lună. Plus cei 100 de euro pe care mi-i trimiteau ai mei, deci 450 de euro pe lună.

A fost dificil, dar nu imposibil. Cea mai problematică chestie a fost chiria. În rest, mâncarea era cam la fel ca în România, unele produse erau chiar mai ieftine, pentru că supermaketurile de acolo se aprovizionau de la producătorii locali. Alcoolul era mai scump, din cauza accizelor. Deşi ilegale, drogurile erau mai ieftine, pentru că Marocul era la doi paşi şi cantităţile imense de canabis şi haşiş care vin de acolo saturează piaţa şi scad preţurile. Transportul în comun era mai scump, dar mereu punctual şi condiţiile mult mai OK, deci merita.

Dacă vrei să te descurci, strânge nişte bani înainte, cere de la părinţi sau încearcă să-ţi găseşti un job part-time acolo. Ultima variantă e destul de dificilă, dar merge, mai ales daca vorbeşti limba locală foarte bine. Bursa Erasmus, care, apropo, variază în funcţie de universitatea la care studiezi în România, îţi ajunge pentru un nivel de subzistenţă, dar tu nu te duci acolo pentru experienţa de refugiat, ci pentru experienţa de student internaţional. Trebuie să te şi distrezi, aşa că suplimentează-ţi veniturile cumva.

Când am ajuns la biroul Erasmus al universităţii gazdă, ca să îmi fac înregistrarea, era destul de aglomerat, aşa că a trebuit să stau la coadă o vreme. Ca să treacă timpul mai repede am încercat să fac conversaţie cu posibilii viitori colegi internaţionali. Totul a mers destul de bine, până când cineva a fost curios să afle din ce ţări venim fiecare. Când le-am spus că sunt din România, reacţiile celorlalţi au variat de la dispreţ, la compătimire și la distanţare politicoasă.

Am zis să nu dau prea multă importanţă, pentru că ar fi fost păcat să pornesc cu stângul, dar după asta s-a lăsat un moment de tăcere stânjenitoare. Cu câteva momente în urmă purtam o conversaţie jovială, dar imediat cum cineva a adus naţionalitatea în discuţie, totul a luat o întorsătură sumbră. Ca şi cum eticheta de român ar fi şters cu buretele tot ce spusesem până atunci.

Cu aceeaşi atitudine m-au tratat şi studenţii spanioli voluntari de la biroul Erasmus când am ajuns în sfârşit să îmi completez formularele de înscriere şi restul hârtiilor. Profesorii au alunecat la extrema cealaltă, ca să compenseze pentru mediul în general ostil cu care aveam de-a face şi au fost din cale afară de toleranţi şi deschişi. Se vedea că e forţat, dar nu m-am plâns.

În Europa, sunt peste 2,3 milioane de emigranţi români. Unii dintre ei sunt exemplare nefericite care îşi câştigă traiul prin mijloace mai puţin onorabile sau legale, fie din cauza rasismului şi xenofobiei angajatorilor străini, fie din cauză că la fel făceau şi în ţară. Nu am găsit o statistică în sensul ăsta, dar în final nu contează dacă românii care trăiesc în afara legii sunt o minoritate în diaspora, pentru că mass-media nu pune niciodată problema aşa. Cele mai brutale cazuri sunt şi cele mai stridente, pentru că senzaţionalul face rating şi vizualizări.

Automat eşti băgat în aceeaşi oală cu celebrul asasin Romulus Mailat, cu Doina Matei, românca care a omorât o italiancă, după ce i-a înfipt o umbrelă în ochi, cu cei trei minori români care au fost condamnaţi pentru viol în Franţa sau cu sutele de compatrioţi care trăiesc pe stradă în Marea Britanie.

S-ar putea să nu îţi convină deloc situaţia. Dar încearcă să explici asta raţional unui străin care s-a obişnuit cu stereotipul imigrantului est-european care vine să îi fure slujba şi să îi fută femeia. Cu unii s-ar putea să reuşeşti. Cu alţii, mult noroc.

Chiar dacă, la început, eşti tratat ca o persoană de mâna a doua, e important să nu te izolezi. Dacă alegi să stai singur sau cu alţi studenţi români, pierzi mare parte din experienţa Erasmus.

Totuşi, înainte să ajungi la faţa locului, aruncă un ochi pe site-urile de imobiliare din oraşul în care urmează să stai. Fă-ţi o idee despre ofertă, nivelul chiriilor şi despre cât din bursa aia jenant de mică o să ai de cheltuit numai ca să ai un acoperiş deasupra capului. Personal, am avut noroc: am împărţit un apartament de patru camere cu alţi trei studenţi, 150 de euro pe lună fiecare, doar chiria. Plus încă 50 de euro de fiecare, în medie, pentru utilităţi.

Era aproape de facultate, aşa că am economisit şi banii de transport. Am găsit locul pe un site local de imobiliare şi, din fericire, arăta exact ca în poze. Proprietarul a fost foarte OK, prompt când a fost nevoie de ceva şi şi-a respectat toate obligaţiile contractuale. Da, încheierea unui contract era de la sine înţeleasă acolo, spre deosebire de unele cazuri din ţară, unde proprietarii nu ştiu cum să facă să nu îşi declare veniturile din chirie.

Dacă nu reuşeşti să îţi găseşti chirie din primele zile, unele universităţi îţi oferă cazare în căminele lor, contra cost, pentru o perioadă, cât să ai timp să îţi cauţi de locuit. Dacă asta nu e o opţiune, cere ajutor de la biroul Erasmus. Ei te vor ajuta să îţi găseşti hoteluri sau hosteluri decente şi ieftine la care să stai până îţi găseşti un loc.

În fine, revin la ideea iniţială şi ţin să subliniez cât de important e să locuieşti cu alţi studenţi internaţionali. Dacă vrei să trăieşti schimbul ăla de experinţă pentru care te-ai dus acolo, locuitul la comun cu alţii ca tine e cel mai practic mod de a face asta. Probabil că o să ai parte de destule discuţii interesante şi cretine, beţii, prăjeli şi orgii cât să-ţi ajungă pentru câţiva ani, dar, hei, despre asta este Erasmus.

Foto de Akio Takemoto, via Flickr

De două ori. Prima oară, când ajungi acolo şi iei contact cu felul în care se desfăşoară viaţa de zi cu zi, într-o manieră ordonată şi previzibilă şi, în general, civilizată. De la secretarele de la facultate şi până la tanti care reîncarcă cartele de călătorie în staţia de autobuz, am avut parte numai de funcţionari amabili care nu făceau un scop din a juca ping-pong cu tine de la un ghişeu la altul.

Alt aspect care m-a suprins a fost curăţenia şi grija acordată spaţiilor publice. Dar cred că cel mai mult m-a frapat atitudinea lejeră şi optimistă cu care majoritatea spaniolilor tratau munca şi viaţa personală. Siesta, adică pauza aia de odihnă pe care angajaţii o iau de la 13:30 pâna la 16:30, era sfântă. „Viaţa e chestia aia care se petrece cât munceşti, iar noi vrem să ne trăim viaţa", părea să fie viziunea lor asupra lumii.

Tot acolo a fost prima dată când am văzut pensionari care ieşeau în oraş şi se distrau la fel ca oricine altcineva. Pensionarii cu care eram eu obişnuit erau nişte zombie deprimaţi şi deprimanţi pe care de obicei îi vedeam la coadă la terapie cu cristale şi îngrămădiţi în autobuz fără vreo destinaţie clară. Să văd oameni pentru care există viaţă după pensie mi s-a părut un pic SF. S-ar putea să îţi placă ce găseşti acolo, dar în aceeaşi măsură s-ar putea să ţi se pară atât de departe de lumea cu care eşti obişnuit, încât să te simţi alienat. E normal. Rezistă.

A doua oară, când te întorci în România şi iei contact cu realitatea de aici, după ce te-ai obişnuit cu viaţa de acolo. Iar astea nu-s genul de figuri de român din diaspora care vine acasă din an în Paști. E pur şi simplu un fapt care se întâmplă şi atât. Nu zic că e bine sau e rău, pentru că eu sunt un stoic şi iau viaţa în piept aşa cum e, zic doar că e bine să fii pregătit.

În România, suntem obişnuiţi să consumăm angro produse culturale în limba engleză, de la cărţi la jocuri video, lucru care explică în parte uşurinţa cu care înţelegem şi vorbim limba. În schimb, alte state europene consideră fenomenul ăsta o formă de imperialism cultural din partea statelor anglofone şi introduc măsuri pentru a-l limita.

De exemplu, în Spania toate filmele şi serialele sunt dublate. Nu subtitrate, ci dublate. În învăţământul preuniversitar spaniol, cursurile de limbi străine sunt opţionale. Limba spaniolă este a doua cea mai vorbită limbă din lume, ca număr de vorbitori nativi, iar cele mai importante site-uri şi reţele de socializare au, de mult timp, versiuni în spaniolă.

Ceea ce înseamnă că spaniolii trăiesc, pe cât posibil, în propria lor bulă de autosuficienţă cultural-lingvistică şi au foarte puţini factori care să-i motiveze sau să-i forţeze să înveţe alte limbi. Aşa că dacă vrei să te descurci în Spania, atât la cursuri cât şi în restul timpului, ar fi bine să ştii limba. Cel puţin la nivel mediu.

Nu ştiu cum e în alte ţări care participă la programul Erasmus, dar e bine să încerci să înveţi limba locală. În cel mai bun caz, e un avantaj care face diferenţa dintre o noapte pierdută într-o cloacă şi una petrecută într-un club decent, pentru că ai avut cum să vorbeşti cu lumea şi să afli unde se întâmplă chestiile interesante, fără să mai trebuiască să cauţi ca un orb. În cel mai rău caz, te alegi cu nişte „competenţe lingvistice" noi pe care să le treci în CV. Ai numai de câştigat.

Foto de Jirka Matousek, via Flickr

Că tot veni vorba de nopţi pierdute, ar fi bine să te pregăteşti mental pentru cinci-zece luni de bombardament hepatic intens. Perioada Erasmus e un fel de călătorie spirituală în timpul căreia fiecare student încearcă să răspundă la întrebări cu miză existenţială precum: „Cine sunt eu?", „Care e sensul vieţii mele?" şi „Câte shot-uri de votcă pot să mai dau pe gât până când începutul ăla de ciroză devine cu adevărat problematic?"

Alcoolul îi aduce mai aproape pe oameni, unii de alţii, şi care altul e scopul programului Erasmus, dacă nu să creeze un fel de unitate în diversitate? Alcoolul e cheia în care trebuie citită toată experienţa asta. Bine, poate exagerez oleacă.

Apropo, multe baruri au câte o seară pe săptămână în care oferă băutură moca sau mult redusă studenţilor străini, aşa că fii cu ochii în patru. Cu plăcere.

„Nevoia te învaţă." Uite o frântură de înţelepciune populară care se aplică perfect aici, fiule. E mult mai ieftin să-ţi găteşti singur, decât să frecventezi fast food-urile. În plus, ficatul tău o să aibă nevoie de o pauză. Nu e greu, iar internetul e plin de reţete simple, pe care probabil o să le greşeşti, dar care o să te ţină în viaţă îndeajuns de mult ca să capeţi skilluri nebune.

În plus, o să-ţi ajute pe viitor. Citisem undeva că până la 25 de ani ar trebui să ştii să găteşti bine cel puţin un fel de mâncare. Ei bine, uite o ocazie bună ca să începi să fii un adult responsabil.

Tururi, excursii, ieşiri în club, plimbări, orice. Fii acolo. Fii în mijlocul acţiunii. Asigură-te că eşti tăguit în fiecare poză. Serios. E o chestie care se întâmplă doar o singură dată în viaţă şi e bine să tragi toate beneficiile din asta. Vezi locuri, cunoaşte oameni, repetă. Dar înainte de asta, interesează-te cum e tratată posesia de droguri în ţara în care te afli.

Dacă te-ai obişnuit cu gândul că poţi să termini o facultate şi fără să dai prea mult pe la cursuri, ar fi bine să te adaptezi repede, pentru că profii se aşteaptă să faci act de prezenţă. Da, e adevărat că unii sunt mai indulgenţi cu studenţii Erasmus pentru că e în interesul tuturor ca tu să ai o experienţă OK şi să dai un feedback bun. Asta ajută ambele universităţi să participe în continuare la programul de schimb şi să continue să primească fonduri. Dar nu abuza de bunătatea lor.

În cazul meu, atât cursurile cât şi seminariile au fost structurate mai mult sub formă de dezbateri. La începutul semestrului, profesorii urcau toate suporturile de curs şi materialele adiţionale pe o platforma online a universităţii, unde aveam acces pe baza unui cont personal. Studiul se făcea individual, iar pe baza lui, la ore se purtau discuţii. Participarea conta la nota finală, la fel ca şi temele periodice pe care le primeam. Examenele finale au fost o combinaţie de teste grilă şi eseuri academice.

Atât timp cât te implici activ la cursuri, nu o să ai nicio problemă. Sigur, s-ar putea să ai mediile mai mici decât te aşteptai, dar se întâmplă foarte rar ca un student Erasmus să fie picat.

O parte din şocul cultural de la întoarcere, de care vorbeam mai sus, o să-ţi fie furnizat de lenea şi tupeul secretarelor de la facultatea ta din România, care vor face tot posibilul să lase echivalările mediilor de la facultatea gazdă pe ultima sută de metri. Nu te panica.

În cele din urmă, poate peste un semestru, poate peste un an, vor ajunge să se ocupe şi de asta. Aşa că, dacă eşti în an terminal şi pleci cu Erasmus, ia în calcul posibilitatea că secretarele de la facultatea ta s-ar putea să se mişte îndeajuns de greu, încât să nu-ţi încheie situaţia la timp şi să pierzi examenul de licenţă şi dizertaţia din vară. E bine să fii pregătit.

Foto de Dominika Holuk, via Facebook

De ce nu? E bine să ai prieteni peste tot. Tipa aia din Polonia care s-a uitat urât la mine când i-a spus că sunt ateu, dar s-a îmbătat cot la cot cu mine de atâtea ori. Încă o am la prieteni. Mexicanii cu care am petrecut o noapte ca sinistraţi în Maroc, pentru că nu mai aveam bani şi de feribot şi de o noapte la hotel. Încă îi mai am la prieteni. Canadianul care mi-a spus că pentru el toţi est-europenii sunt o apă şi un pământ, în timp ce fumam haşiş. Poţi să fii sigur că încă îl mai am la prieteni.

Dacă te hotărăşti să pleci cu o bursă Erasmus, fii gata de senzaţii contradictorii. Uneori o să fii privit de sus doar pentru că vii de unde vii, alteori o să te distrezi, iar alte ori, pur şi simplu, o să îţi doreşti să nu fi băut atât de mult cu o seară în urmă. Pentru că foaia de examen e insensibilă la pledoaria ta de cirotic în devenire.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre viaţa de student:
Ghidul VICE pentru viața studențească
Ghid pentru românii care vor să studieze în Danemarca
Ghid pentru românii care vor să studieze la Londra
Ghidul studentului la Facultatea de Jurnalism în București