Voicu Rădescu şi Otto von Otterle, un actor de la Teatrul Luni

O să fiu mereu ataşat de Green Hours pentru că e locul care mi-a făcut cunoştinţă cu jazz-ul şi blues-ul pe vremea când gusturile mele muzicale erau cam limitate. Dacă aţi intrat pe scena Capitalei mai târziu, e bine să ştiţi că în clubul respectiv, pe Calea Victoriei 120, mergeau oamenii să bea şi să asculte muzică bună încă de pe vremea când Centrul Vechi era o hazna de ruine, noroi şi aurolaci, prin 1994. După aia, prin 97, a debutat ca primul club care organiza un spectacol de teatru prin Chantan au lait cu Maia Morgenstern. A fost numit Teatrul Luni, pentru că doar atunci era actriţa liberă să joace.

În caz că n-aţi auzit, pe la finele lunii august, a fost un mare scandal în media legat de arestarea lui Voicu Rădescu, directorul localului, pentru o evaziune fiscală de 230 000 de lei. Anul trecut Voicu a renunţat la partea de bar a clubului subînchiriind-o unei firme numite Green Fusion, în timp ce el se mai ocupa doar de evenimentele artistice de la subsolul Green Hours. De la asta i s-a tras tot scandalul. Se pare că firma respectivă nu a plătit chiria către stat şi a mai şi depus o plângere penală împotriva lui. După o zi petrecută în arest Voicu a spus că firma respectivă a încearcat să-i preia spaţiul şi acum se va lupta cu ei prin tribunale până va reuşi să strângă banii ceruţi de Ministerul Culturii, proprietarii clădirii.

Tot scandalul ăsta a avut totuşi şi un efect pozitiv. S-a format şi o mişcare numită Occupy Green Hours la care s-au raliat zeci de artişti, muzicieni, actori şi oameni care nu veneau acolo doar ca să se îmbete pur şi simplu, care în prezent organizează mai multe spectacole ca niciodată, gratuit, ca să-l ajute pe Voicu să strângă banii necesari. Pe lângă spectacolele de caritate activiştii mişcării au cotrobăit și în albumele foto prăfuite de vreme, ca să strângă o frumoasă colecție pentru VICE.

Voicu şi Johny Răducanu, cândva după anul 2000.

Deşi scena e mică, mulţi actori au călcat pe ea în 15 ani.

Şi teatrul burlesc îşi găsea locul pe scena din subsol.

La concerte mereu a fost bătaie pe locuri.

8 ianuarie 1998 – Petrecere sau piesă de teatru?

Azi… mă Ubu!, după Alfred Jarry. Cu: Coca Bloos, Mihaela Ră¬descu şi, la pian, compozitor şi interpret live era Lucian Ban.

Din nou puţin burlesc, de data asta mai puţin cauciucat.

Ce spaţios părea înainte de mesele extensibile.

Grădina, în vremurile ei bune, prin vara lui 1988. Jazz on a Sunday afternoon.

Mereu mi s-a părut ciudat că se auzeau atât de bine concertele într-un spaţiu atât de mic.

Voicu Rădescu, la o ţigară.

Crăciunul din 99.

22 decembrie 2000 – Elogiul nebuniei (după Erasmus) cu Ada Milea

Costumele de la unele dintre spectacole i-ar fi provocat invidie lui Gaga.

Teatrul LUNI, Bucureşti 2001 – No mom’s land cu Ada Milea, Mihai Iordache, Nicu Mihoc, regizat de Radu Afrim

Dl. şi Dna. Oval de Theo Herghelegiu cu Andrei Aradits, Dana Voicu, Antoaneta Zaharia.

Spectacolele se jucau aici încă de pe vremea ziarelor fără pagini colorate.

Recuzita părea uneori un pic prea autentică.

13 dec. 1999 – „Şi cu violoncelul ce facem” de Vişniec, cu Mihai Călin, Gabriel Spahiu, Vasile Nedelcu. Regie: Vasile Nedelcu.

Multe dintre piese erau destul de nonconformiste pentru vremea lor.

Şi unele chiar foloseau efecte video.