Chestii

Mutatul la periferia Bucureștiului m-a făcut să-mi reevaluez viața și confortul la oraș

Pe la toate marginile de București parcă e ridicat câte un cartier rezidențial, dar lucrurile sunt mai nașpa decât în broșurile agenților imobiliari.

de Răzvan Băltărețu
05 Martie 2017, 8:22am

În vara lui 2016 tu probabil că bifai pe calendar și hartă când și pe unde o să-ți faci concediul. Eu dădeam telefoane și plasam comenzi pentru mobilă, electrocasnice, așteptam instalarea internetului și încercam să mă obișnuiesc cu noul cartier în care aveam să mă mut. Nu-i nici la capătul de linie Berceni, nu-i nici la Dimitrie Leonida (ultima graniță a Capitalei) și încă din toamna anului trecut am încercat să înțeleg viața la periferie.

Orice ai crede despre periferie, nu e deloc ca în filmele americane, cu liniște, vecini drăguți și străzi largi pe care să-ți parchezi cele trei mașini. Desigur, nimic din România nu-i ca-n filme și nu-i o problemă, înveți s-o accepți ca atare. Tocmai d-aia ți-am și făcut ghidul ăsta despre periferia din Sud, că poate prinzi o chirie sau un apartament al tău aici. Și orice idee ți-ai făcut până aici, să nu crezi că e totul nașpa, mai sunt lucruri bune. Eu încă le caut.

La periferie descoperi viața la țară cu asfalt

Fotografie de Cristian Munteanu via „Cum arată viața românilor la capătul metroului spre Berceni, lângă Depoul IMGB"

Ce am învățat rapid în cartierul Sud Rezidențial e că indiferent cât s-a schimbat România în ultimii 27 de ani, fenomenele meteo încă sunt o chestie magică pe care omul, pur și simplu, n-o poate controla. Dacă plouă mai mult, să zicem vreo două ore, sau dacă ninge o noapte, să ieși din casă și dintre blocuri devine un act de curaj și dovedește câtă dârzenie dacică zace în fiecare dintre noi.

Străzile n-au un sistem prea bun de canalizare, ca să nu zic că lipsește cu desăvârșire, și apa de ploaie băltește pe ele de vreo patru ori mai mult decât i-a luat să se strângă. Astea sunt momentele în care cauți orice movilă, orice dâmb, orice limitator de viteză pe care mergi și măcar așa să ajungi la metrou. Aici, stația de metrou este cu adevărat zona habitabilă a cartierului și drumul spre civilizație. E ca o poartă magică, îți zic! Când ninge e cam același lucru, doar că zăpada se duce mai greu și, dacă pleci prea de dimineață, ești deschizătorul de drumuri.

Citește și: Cum arată viața românilor la capătul metroului spre Berceni, lângă Depoul IMGB

La finalul oricărei expediții de felul ăsta, când ajungi în centru pari un fel de haiduc venit să stăpânească fenomenele meteo. Toamna și primăvara, cel mai probabil, pantofii și pantalonii sunt pictați în tonuri neutre de nămol. Dar și asta e-n regulă, că nasol ar fi să treacă pe lângă, prin balta aia mai mare, o mașină cu un șofer căruia nu-i pasă de pietoni. Atunci ești pur și simplu ghinionist și știi că Iadul tău a început deja.

Orice livrare „la domiciliu" durează ca și când ar fi internațională

Fotografie de Alexandru Paul via „Fotografii cu periferia de lux de lângă București și alte orașe din România"

Nu-mi place să gătesc, mi se pare pierdere de timp, așa că prefer să cumpăr ce pot de la magazin sau să comand de la restaurantele puține pe care le am disponibile. Timpul de livrare e mereu estimat la peste o oră jumate, mai puțin pentru cele care aduc mâncare din mall-ul de la Piața Sudului, și comanda minimă e mai mare decât pentru București. Odată ce-a ajuns livratorul la capătul străzii, începe a doua distracție.

Cartierele rezidențiale sunt făcute pe repede-nainte și străzile, blocurile sau sensurile sunt stabilite cumva aleatoriu, cumva destul de prost. De exemplu, adresa mea aparține de strada principală care taie orașul sau cel puțin asta scrie pe bloc și în contract. E al șaptelea bloc, ceea ce înseamnă vreo 300 de metri de la intrare. Partea proastă e că în aplicații de navigare apare o cu totul altă stradă, luată de undeva din spate, dar cu un nume care îmi dă speranță: Biruinței.

Ca multe altele, m-am obișnuit și cu asta, ba chiar sun eu preventiv, dacă am numărul și pot. Cei care îmi vor banii se agită să găsească adresa, dar când mi-am instalat internetul a fost o comedie de sine stătătoare cu oameni care mai că nu mi-au zis: „știți ce, vă dăm noi niște bani, nu vreți să vă mutați mai la Berceni?"

Citește și: Fotografii cu periferia de lux de lângă București și alte orașe din România

Am făcut comanda online de cel mai tare pachet, măcar bucuria streamingului s-o am la periferie. După o săptămână, m-au băgat în seamă și m-au „amenințat" că vin. „Pe la ora 18, vă rog, să fiu și eu acasă", am încercat eu să negociez eu ora. „Nu se poate. Vin colegii între 15 și 18, vă rugăm să fiți acasă sau să fie cineva", mi-a retezat tupeul doamna din telefon.

Colegii n-au venit și m-au sunat pe la 18.30 să-mi spună că n-ajung, că au altă comandă, că s-au lungit, că haideți să stabilim pentru poimâine. Am stabilit. I-am așteptat, au venit cam în același interval, au dat găuri, au întins cabluri, au băgat router, l-au instalat, l-au configurat, s-a ars routerul. „Cred că s-a ars", m-am dat eu deștept. „N-are cum, e nou. Sigur s-a ars sursa", m-a informat domnul instalator de servicii. A încercat routerul în două prize diferite, n-a mers, așa că l-a trimis pe colegul după sursă nouă. Nici aia n-a mers, l-a trimis din nou după router. Mergea. Am așteptat 20 de minute să-i preia centrala apelul, să bage routerul în rețea. „Cum, colega, să nu meargă? Cum nu e nod? Eh, păi, noi l-am instalat deja…", am auzit cuvintele astea și ziua a devenit mai proastă.

Nu mai era loc pe nodul de rețea din zonă și mi-au promis că vin într-o săptămână să termine. Sau când s-o face loc pe nod. Două săptămâni mai târziu n-am primit niciun semn, am sunat eu, n-au venit că iar s-au lungit c-o comandă, așa că am închis abonamentul și am luat de la concurență. A mers mult mai bine și la final domnul de la serviciu mi-a zis ca-ntre prieteni: „Aveți cablu? N-aveți… știți, dacă vreți, eu vă pot lega, așa… Nu plătiți nimic". Am refuzat, dar i-am notat numărul. Sunt un om slab, cedez gratuităților.

După mobila din dormitor și după cea din bucătărie am așteptat în total o lună. Ba că au venit doar cu o parte din tot ce trebuia, ba că au tăiat prost blatul în care se bagă chiuveta. Am stat lângă ei cât au asamblat toate piesele și păreau atât resemnați, cât și nemulțumiți cu natura lor ca oameni. Au venit la periferie să-i aducă mobilă unuia care mai are și pretenții că mânerele sunt strâmbe, că nu au tăiat bine, că ușile nu se închid bine. La final de septembrie, aveam mobilă, o victorie personală și motivantă.

Niciun taxi n-are cu ce să se întoarcă de la periferie

Fotografie de Cristian Munteanu

Oricât aș fugi eu de taximetriști, le dau dreptate că n-au cu ce să se întoarcă de la capătul ăsta de lume. Cartierul pică la granița dintre Popești Leordeni și București, iar după ora 20 puțin probabil să găsești rapid o cursă spre Capitală. Am tot stat pe la protestele din februarie în Piața Victoriei până după ora de închidere a metroului, așa că a trebuit să apelez mereu la o cursă Uber. Ei mă duc până la scară, dar îi văd cum se schimbă când le spun că din strada principala trebuie să mai intre pe încă una între blocuri, îngustată de mașini parcate. Dacă ar putea, m-ar da jos și s-ar certa cu mine că nu e uman ce fac.

Iresponsabilitatea nu se rezumă doar la parcatul mașinii. Printre blocuri, mai sunt terenuri goale pe care încă nu s-a ridicat nimic. Aici sunt parcări improvizate, gunoaie și spații de grătare când e frumoa afară. Deși sunt suficiente pubele pentru gunoi, mă gândesc că e ceva în fiecare dintre noi care ne face să aruncăm pungile pe unde ne vine. Sau pur și simplu iau alții traiul în începutul ăsta de oraș drept viață la țară, unde mizeria din curte e aruncată pe câmp.

Ideea de mai sus mi-e susținută și de găinile pe care le aud în fiecare dimineață când trec pe lângă curtea în care sunt. Nu știu exact ce e după gard, dar am remarcat niște mobilier ca de parc de joacă pentru copii și nu înțeleg ce caută găini acolo. Uneori, fac și ouă, știu asta, pentru că am crescut la țară cu sunetele astea, iar alteori pur și simplu se aleargă prin curtea aia. Lumea lor e completată și de cea a câinilor vagabonzi pe care îi am pe câmpul viran folosit ca groapă de gunoi. N-aș zice că sunt mereu agresivi, poate doar când treci prin dreptul lor. Așa că oamenii s-au obișnuit și ocolesc pe altă stradă, lăsând urbanul fiarelor.

Ce am găsit bun la periferie

Fructele și legumele alea sunt false, dar mi-au dat speranță iarna asta că va veni o vreme mai bună și la periferie. Ăsta e ultimul magazin de care pomenesc. Fotografie de Cristian Munteanu

Nu mă încântă cu nimic liniștea și nici lipsa de poluare, că și așa mare parte din zi o petrec în oraș, în centru sau în zona corporatistă din Nord. Pentru mine, astea nu-s avantaje la periferie, dar da, poți avea parte de așa ceva. Mai puțin când se ceartă vecinii, când trag apa sau fac duș, că pereții sunt subțiri și se aude cam tot ce faci și zici în casă. Eu am becuri cu difuzoare în toate camerele și s-ar putea să fiu omul ăla enervant care ascultă radio de la pe 7-8 dimineața, dar până acum nu mi-au zis nimic.

În zona mea de periferie sunt trei magazine, un restaurant și un local cu pariuri sportive. Mai în centru găsesc o farmacie, alte magazine și un supermarket mai mare, dintr-un lanț d-ăla național. Am auzit că ar exista și un mall în apropiere, dar ce știu despre el am aflat de pe pagina de Facebook, că de găsit nu l-am găsit. Cred sincer însă că magazinul de cartier trăiește a doua viață la periferie.

Citește și: Opt motive pentru care atunci când dispare un magazin de cartier, îți moare și un pic din suflet

Unul dintre ele e deschis de dimineață până la ce oră vrea patroana, că ea ține casa după ora 23. Dacă sunt clienți, prelungește, dacă nu, poate să nu conteze programul de pe ușă. Al doilea e la scara blocului (da, știu, sunt un norocos!) și deschide la 8 dimineața doar dacă ești naiv. Programul oficial n-are nimic de-a face cu cel real, care mai degrabă începe pe la 9 și se termină până la 11 jumate noapte. În fine, al treilea e ceva mai strict și cu trei vânzătoare care nu-s nici drăguțe, nici groaznice. Bârfesc mult între ele, au multe produse vândute vrac și poți plăti cu cardul. Dar e și magazinul care închide și deschide cel mai devreme.

Restaurantul e o splendoare. E la granița unei terase cu salon de nunți și pizzerie. Într-un colț, un băiat pregătește pizză după pizză pentru comenzi livrate în cartier. După bar e o doamnă care mai pasează mâncarea de la bucătărie și ține evidența cui intră și ce mai cere. Printre mese este Franci, un ospătar la vreo 40 de ani, cunoscut de toată lumea, destul de atent la mese și priceput să-ți recomande băuturi, mâncăruri sau deserturi din meniu. Și când te anunță că un fel nu e disponibil, pare s-o facă cu regret sincer. Cred că îl ajută mult experiența.

Poate că la periferia asta nu am treceri de pietoni, canalizare bună care să nu umple cartierul de apă și miros sau copaci verzi ca-n filme, dar măcar seara văd stelele. Nu m-a ajutat până acum cu nimic, dar pentru câțiva oameni cu care am vorbit părea o chestie mișto, așa că am ajuns s-o spun pe unde apuc, că poate o cred și eu într-o zi. Nu știu dacă merită să te muți sau nu la periferie, depinde de fiecare. Eu deja m-am gândit că dacă stau cinci ani aici, măcar voi putea avea povești de-alea de pensionar: păi, când am venit aici, de la mine vedeam câmpul, acum uite ce bine e, ce-a mai crescut cartierul! Da, de la blocul meu văd câmpul din Popești și, dincolo de el, nicio urmă de speranță.

Citește mai multe despre imobiliare:
Am întrebat un agent cum trebuie citite, de fapt, anunțurile imobiliare din București

Poveștile agenților imobiliari români cu clienții: bani la pungă, scandaluri și chițibușării dubioase

Ce tipuri de garsoniere poți să închiriezi în București cu 150 de euro

Tagged:
Features
periferie
locale
Bucuresti
chirie
Popesti Leordeni
Berceni