FYI.

This story is over 5 years old.

AM LANSAT PRIMUL NUMĂR VICE

Drogaţii atacă oameni nevinovaţi

Povești magice cu legale pure.

Legalele din al doilea val, Generation 2012 şi BLT, au fost cele mai puternice. MDPV-ul te făcea complet schizofrenic într-o secundă, deveneai altcineva, şi euforia insuportabilă lăsa locul panicii care te tortura ore în şir. Următoarea poveste a fost notată laconic la câteva zile după ce am luat câteva plicuri de Generation 2012, în primăvara 2010.

Într-o seară eram disperat după prafuri, presupun că stătusem o săptămână înteagă în casă şi că citisem cuminte, mâncasem mai mult decât necesar, mă uitasem la tv, dormisem câte 16 ore pe zi şi făcusem câte o labă la două ore. Aveam aşadar nevoie de o evadare. Am ieşit la plimbare prin cartier şi, după negocieri interminabile la telefon cu trei "dealeri", am reuşit să-l conving pe unul dintre ei să-mi dea jumate de gram pe buletin şi telefon, care cică nu făcea mai mult de 30 de lei, când eu dadusem pe el 160, cu promisiunea fermă că le voi recupera în câteva zile. Asta numesc eu credit cu buletinul. Am aşteptat anxios peste o oră pe lângă parcul Moghioroş, apoi am fugit cu praful în prima toaletă ecologică din parc, unde mi-a fost imposibil să mă descurc pe întuneric şi cu pliculeţul, şi cu apa, şi cu pixul, şi cu vena, şi toate. Am ieşit nervos pentru că era extrem de greu de găsit un loc safe pentru injecţie.

Publicitate

PARC

În fine, m-am descurcat cumva, pentru că următoarea amintire e cu mine plutind în al nouălea cer prin părculeţul noptatic pe unde se perindau ultimii stăpâni cu câini, pensionari jucători de table şi grupuri de tineri mânaţi ca de o religie ocultă de instinctul împerecherii. Eu eram deja completely bonkers. Prima oară m-am dus la nişte pensionari care jucau şah şi care m-au uşuit repede. Apoi, m-am dus la tablagii, unde aveam mai multe şanse să fiu acceptat, dar după ce şi-au dat seama ca sunt incapabil să tac o secundă şi că n-am ţigări, au început să joace prost şi să se enerveze. În paralel flirtam cu un întreg grup de tineri care o ardeau într-un foişor cu chitările la stilul cântece de drumeţie idioate, chiar dacă nu sunau deloc rău. N-au vrut să-mi dea nici ţigări, nici să se bage în seamă prea mult cu mine. Dar m-am oprit când au început să cânte despre mine, la modul cel mai sfâşietor sentimental cu putinţă. Şi, cuvânt cu cuvânt, totul era despre mine, era absolut evident că melodia aia fusese făcută în viitor pentru acel moment din timp. Am încercat să iau diverse poziţii de indiferenţă caraghioasă sau falsă suferinţă ca să înceteze să cânte despre mine, în loc să se distreze cu mine. Mă mai întorceam la tablagii, care într-un final au scăpat de mine cu înţelegerea că, dacă le aduc un pachet de ţigări, jucăm table împreună. Aşa că am plecat din colţişorul ăla trist de lume promiţând că mă voi întoarce, dacă se poate, cât de repede. Şi Iisus a spus la fel.

Publicitate

TROLEU

Am început să cerşesc ţigări. Prima dată m-am dus la o terasă unde mai erau doar vreo 6-7 băieţi la o masă şi, cu o voce timidă, uscată, inaudibilă, le-am propus să le dau o linie de praf pentru un pachet de ţigări. Unul dintre ei s-a băgat în vorbă să vadă ce vreau exact, dar nu reuşeam să comunicăm de niciun fel, deci le-am spus acelor tineri la revedere cât se poate de civilizat. Am mai încercat să cer câte o ţigară, dar nimeni nu dădea nimic. Am venit cu un plan: am scos agenda din ghiozdan şi am scris mare pe două pagini desfăcute: "Daţi 1 leu for the love of God" şi m-am suit în primul troleu. După două staţii aveam 3 lei, probabil de la unii care au apreciat gluma. Am coborât, am traversat pe partea cealaltă unde trei homeleşi n-au vrut să-mi dea nicio ţigară şi dimpotrivă, mi-au cerut doi lei pentru o lamă de ras. În mod evident, cauza lor era mai importantă, aşa că a trebuit să le dau banii, rămânând cu 1 leu. Am luat-o cu încrederea încă neştirbită spre parc şi bine am făcut, pentru că atunci când i-am cerut unei domnişoare care cobora dintr-o maşină şmecheră o ţigară, mi-a dat tot pachetul.

Înapoi la tablagii, ăştia se căraseră, probabil de teama că am să mă întorc, cu sau fără ţigări. Aşa că am decis să arunc ţigările la gunoi, din moment ce fuseseră cerute numai şi numai în numele lor şi ar fi fost o abominaţie să fie folosite altfel. M-am întors la chitarişti, acum şi mai recalcitranţi, şi mi s-a pus pata să le cânt şi eu varianta în română de la "Rape me". M-am rugat de ei juma de oră în zadar, proprietarul chitării mai degrabă ar fi jucat-o la ruletă decât să o lase pe mâna mea. Le-am cântat "fute-mă, fute-mă prietene" al capella, până când s-au cărat, iar la sfârşit m-am enervat şi i-am facut proşti, şi netalentaţi, şi provinciali, după care am retras că ar fi netalentaţi, un neadevăr evident. M-am dus şi am recuperat pachetul de ţigări din coşul de gunoi.

Publicitate

LAC

Se pare că highul din seara aia mă lovise în dispoziţia de bufon absurd şi iritant. Imediat ce îmi trecea o idee stupidă prin cap, ceva ce n-aş fi făcut niciodată, mă simţeam obligat pe loc să o pun în practică. M-am dus în faţa a doi băietani de vreo 18 ani, care stăteau pe o bancă chiar lângă apă. Am lăsat ghiozdanul jos şi am luat avânt în aer şi, cu un echer îndoielnic, am sărit în apă în cap, complet îmbrăcat. Mi-am amintit că mai făcusem odată acelaşi lucru, în acelaşi loc, la vârsta de 14 ani. O secundă şi… un pumn de beton în mijlocul frunţii. Shit, uitasem! Apa era până la mijloc. M-am sălatat repede şi m-am convins că trăiesc şi că nu am o crăpătură în craniu pe unde se scurge sânge cu creier. I-am întrebat pe puşti dacă îmi curge sânge şi mi-au zis că nu, dar că se vede o lovitură roşie. Am ieşit demn din lac.

M-am dezbrăcat şi arătam ca un bătrân atlet grec cu formele căzute sub lună. Am încercat să înjgheb o conversaţie cu cei doi băieţi, dar erau complet opaci, cum de altfel eram şi eu, aşa că m-am bucurat când s-au cărat, după ce mi-au sugerat că s-ar putea să am ceva haine de schimb în ghiozdan. Şi chiar aveam. Uscat şi pocnit bine în cap, am plecat în căutarea unui loc de reîmprospătare. Am reuşit cumva în alt wc ecologic să mă înţep şi am revenit cu energia unui bursuc întărâtat. Noaptea aia avea să-mi dea ceva, nu aveam să ma irosesc iarăşi pentru nimic.

Publicitate

La ieşirea din wc am dat de trei gardieni care m-au întrebat ce-am păţit la cap şi m-au sfătuit să nu mai sar în lac pentru că le pot crea probleme, ar trebui apoi să pescuiască cadavrul şi să răspundă cum de s-a întâmplat asta sub supravegherea lor. Le-am spus să stea liniştiţi, la o adică oricine se poate arunca oricând, deci nu putea fi vina lor. M-au avertizat să o şterg repede, pentru că vedeau venind poliţia comunitară. Politiştii, fun sau nu, îţi confiscă praful, aşa că am luat-o din loc.

ŞAORMERIE

Am plecat în căutare de apă de băut şi de amestecat cu praf; sticluţa mea se dusese, iar în parc nu ştiam o singură cişmea funcţională. Am luat-o pe alei şi i-am cerut un strop de apă paznicului dintr-un părculeţ dintre blocuri, cu care mi-am pregătit o doză bună. Am tras-o în întunericul ameninţător dintre două blocuri spate în spate, cu o gradină deasă şi lugubră ca o pădure din Twin Peaks. Apoi am ieşit radiind la stradă şi nici nu m-am panicat când de nicăieri a ţâşnit un câine, doar i-am zis „Stai mă cuminte" şi a fost de-ajuns.

Am travesat în zona unui fost complex alimentar, în locul căruia au apărut: un magazin cu mai multe etaje, o terasă şi o şaormerie. M-am dus la şaormier, am aşteptat să plece un tip care era în faţa mea la rând şi am zis: "Acum mi-aş dori două lucruri, ştii care?". A catadicsit să mă întrebe. "O sticlă de apă şi să văd un tip mişto. Un tip mişto am văzut deja". "Poţi să îţi iei de acolo o sticlă de apă", mi-a spus el arătând spre cutia frigorifică. Am mulţumit, am luat sticla şi apoi, realizând posibila confuzie, m-am simţit nevoit să adaug: "Tipul mişto era cel care tocmai a plecat". M-am mai gândit şi am spus: "De fapt, nici el nu era atât de frumos".

Publicitate

În scurt timp, a apărut o gaşcă de vreo şase tipi în jur de 19-20 de ani, unul singur destul de simpatic, doi graşi şi doi prea slabi. Au comandat şaorme şi, în timp ce le mâncau, am intrat în vorbă din senin. S-or fi prins repede că sunt zdrenţe şi au început cu întrebările fatale: dar tu câţi ani ai, de unde eşti, cu ce te ocupi. Orice s-ar spune, eu nu mă apuc să întreb plictiselile astea din prima, cum nu întreb din prima nici cât de mare are un tip pula, deşi poate mă uit discret evaluativ dacă îi atârnă ceva în pataloni. Din vorbă în vorbă, au aflat că sunt gay şi cel puţin pentru unul dintre ei asta a fost o teribilă dezamăgire şi nu l-am putut consola decât spunându-i că şi pentru mine a fost la fel la început.

PUMN

Până la urmă, s-a ajuns la joculeţe mai serioase. Am început cu un scandenberg unde s-a demonstrat că până şi cel mai slăbănog dintre ei mă putea pune fără niciun efort. De draci, m-am reenergizat în spatele şaormeriei, unde era un unghi mort, şi am revenit cu forţe proaspete. Apoi am propus treaba cu pumnul în umăr. Pe rând, fiecare a dat şi a luat de la mine câte un pumn în umăr. Doar ultimul m-a durut, dar cu cât dădeam mai mult cu atât ura din mine se transforma în forţa loviturii. În sfârşit, primeam ce căutasem. Adrenalină, descarcarea fizică a vacuumului negru din mine. Ce mai în sus şi-n jos, i-am propus celui mai draguţ dintre ei să ne batem. I-am explicat că nu-mi amintesc să mă mai fi bătut de hăi cât şi că nu vreau bataie pe bune, pentru că nu vreau durere, beteşuguri şi spitale.

Publicitate

Am stabilit un fel de reguli minimale, să nu dai la faţă şi să te opreşti când celălalt zice stop. Apoi, imediat eram amândoi în gardă, în arena din faţa şaormeriei. Mă simţeam rău ca un pitbull. Fugeam după el, îi mai prindeam câte una în spate, îmi venea să dau peste el ca o ghioagă de demolări, să-l calc în picioare ca o fetiţă supărată pe păpuşa mai frumoasă decât ea, să simt fiecare lovitură atingându-i corpul aşa cum mâna mea, gura mea nu aveau dreptul. Problema era că se tot eschiva, chiar cu riscul să mai prindă câte una în lateral, mai mult fugea decât se bătea. Până când am obosit. Am zis "Stop frate, am obosit". Poate lui nu i se părea foarte corect, dar nici mie nu-mi convenea să fiu alergat până când nu mai puteam ridica un picior. Apoi am avut ideea nefericită de a face un ultim shot şi de a le da lor restul de praf. Mi-am băgat o doză cît toate zilele în timp ce unul a venit să se uite cu oroare şi fascinaţie cum mă ciuruiam în căutarea venei.

Ei şi-au împărţit praful, dar mă tem că era un pic mai mult de două doze, cât le zisesem, şi că cel cu care mă băteam a prins una la fel de babană ca a mea. Am intrat la loc în ring, ne-am ciocnit picioarele într-o lovitură blocată, apoi s-a înalţat deasupra mea ca Brad Pitt în orice film în care se bate de la Fight Club încoace şi am văzut un băiat brunet superb cu privirea unei răzbunari turbate, şi am văzut pumnul, flashul de lumină, apoi nimic.

Publicitate

COPAC

M-am trezit după nu ştiu cât timp, cu senzaţia de panică şi cu gândul clar că trebuie să fug. Nu ştiam dacă trebuie să fug de poliţie sau de demoni. În şaormerie nu mai era nimeni, nici la terasă, nicăieri nu mai era nimeni, doar câinii hăuleau în depărtare. Am fugit într-o parcare în spatele şaormeriei şi m-am aruncat în prima maşină gen papuc, peste nişte biciclete şi alte fiare. Probabil am stat încremenit acolo mai mult de o oră. Nu eram sigur cine sunt, nu ştiam unde eram şi ce se întâmplase, dar imediat ce îmi puneam întrebările astea memoria îmi revenea. Dar cel mai intens era sentimentul prezenţei directe, imediate, a Răului şi a Binelui în jurul meu. Mă aşteptam oricând ca o haită de vârcolaci, poate chiar băieţii de mai devreme transformaţi, să sară peste mine şi să mă sfâşie. Parcă niciodată nu percepusm până atunci Răul şi Binele ca elemente concrete ale lumii, dincolo de orice subiectivitate umană, ca esenţe ale entităţilor din lume. Un câine negru ar fi putut fi un demon, unul alb era un omen salvator.

După o oră mi-am făcut curaj să ies din maşină şi am luat-o spre casă. Ori atunci, ori ceva mai târziu am simţit clar formându-se în mintea mea un gând : "Asta a fost ultima oară când scapi nepedepsit. Data viitoare o să guşti direct din răul pe care îl cauţi". Drumul spre casă era presărat de pericole supranaturale. Haitele de vârcolaci şi de vampiri îşi comunicau de la distanţă, prin urlete de câini, cine mişcă. O ţigancă de lângă un chioşc a refuzat să-mi dea o gură de apă şi setea mă ardea turbat. Pe la mijlocul drumului, am zărit haitele din dreptul staţiei unde locuiesc. Nu aveam curaj să trec printre ei, deşi tot ce voiam era să ajung acasă. Pe oriunde aş fi ocolit, erau stabiliţi alţi câini. Când m-am apropiat suficient de ei şi au început să-mi arate interes, mi-am făcut curaj, am înaintat într-un părculeţ şi m-am căţărat repede într-un copăcel firav, abia de două ori mai înalt ca mine. Am stat acolo până la lumină, gândindu-mă la satisfacţia orgasmică din timpul bătăii cu acel băiat, la avertismentul primit, la senzaţia indescriptibilă de prezenţă a răului, la penibilul unui bărbat cât un urs căţărat într-un copăcel de teama unor câini aflaţi la 50 de metri.

La un moment dat, câinii au venit lângă mine în parc. Mi se părea că unii, mai ales cei negri, încearcă să se strecoare spre mine. Le strigam că îi văd, să stea acolo unde sunt, iar ei chiar se opreau. Nu mă puteam apăra însă din toate direcţiile, nu ştiam care dintre ei poate sări în copac ca o panteră pentru a se hrăni din carotida mea. Mă tot foşgăiam în copacul deloc comod, mai coboram pe bancă, chiar sub el, pentru a sări repede înapoi în copăcel. Picioarele îmi oboseau şi nu mai aveam energie nici cât să mă ţin agăţat. Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Am cazut din copac, cu toată haita de câini la zece paşi de mine. Niciunul nici măcar nu a tresărit, nici nu s-a uitat spre mine. M-am suit încet la loc.

În cele din urmă, s-a făcut lumină, câinii au plecat şi au început să apară trecătorii matinali netemători de câini, dar vedeam numai lume îmbrăcată în negru. Chiar a apărut un băiat chel cu ten cenuşiu, cu un doberman negru, îmbrăcat şi el din cap în picioare în piele neagră. Se juca aruncând o mingie roşie, pe care câinele o înapoia, şi o arunca din ce în ce mai aproape de mine, dar eu am ignorat toată faza, aşa că până la urmă s-a cărat.Când am văzut primii trecători îmbrăcaţi în alte culori, m-am dat jos şi m-am dus extenuat acasă. Ai mei mi-au deschis, mi-am dat jos pantalonii şi m-am culcat aşa cum eram. Când m-am trezit, glezna piciorului stâng era groasă ca un butuc. M-au dus la spital şi mi-au pus un ghips pentru trei săptămâni.

Citește și I-LEGAL NON-STOP #1: Rehab la Șura Mică, I say ys, yes, yes!