Băi, artiștilor, distrugeți moștenirea Twin Peaks

Abia aștept să revină serialul, ca să aveți dracului niște lucruri noi la care să faceți referință.

|
13 Octombrie 2014, 9:57am

Există un romantism incredibil în Twin Peaks; o atracție estetică foarte specială care a reușit să treacă proba timpului și să seducă orice privitor. Imaginația dubioasă din film are atâtea caracteristici definitorii și atâtea momente folosite pentru referință, încât poate deveni ușor o obsesie. Așadar, atunci când creatorii David Lynch și Mark Frost au anunțat, după ani de zvonuri, că „obsesia voastră preferată s-a întors”, toată dinamica lumii s-a schimbat. Orice altceva a fost eclipsat de faptul că Twin Peaks va reveni pentru sezonul trei în 2016.

E mare lucru când un serial reușește să-și păstreze o relevanță culturală atât de puternică deși acțiunea lui s-a petrecut într-un orășel american timp de treizeci de episoade, acum douăzeci de ani. Situat undeva între telenovelă și neo-noir suprarealist, Twin Peaks are fani din toate categoriile demografice. Toate personajele (mai puțin James) sunt oameni pe care ai vrea să-i cunoști, garderoba din serial îi înnebunește pe toți bloggerii de fashion, iar coloana sonoră e în continuare folosită pentru preludiul sexual al cuplurilor din toată lumea. În ciuda faptului că secvența de deschidere conține exclusiv acțiune cu bușteni, nu cred că a sărit nimeni nicio secundă din ea, pentru că tema muzicală principală e unul dintre cele mai satisfăcătoare aranjamente din istoria aranjamentelor muzicale. Progresia primelor patru note îți dă niște fiori de entuziasm pe șira spinării de parcă tocmai ai spart toate bulele de pe o folie de plastic în timp ce l-ai privit pe Joffrey Baratheon cum moare.

Muzica din Twin Peaks, compusă de Angelo Badalamenti, e o operă de artă în sine, la fel de importantă ca și serialul. Sound-ul trece prin teritorii de drone, dark ambient, doom, down-tempo și jazz – uneori în cadrul unei singure piese – și furnizează atmosfera care umple părțile misterioase și tăcute ale acțiunii. E imposibil s-o etichetezi ca un gen muzical. Singura caracteristică ce rămâne constantă e ambiența atotpătrunzătoare și abilitatea de a se conecta cu oamenii. Fie că e acustica fină de tip Mount Eerie, sau depresia lentă tip Grouper sau întunecimea caracteristică trupei Wolves in the Throne Room, felul în care se conectează toate cu o anumită atmosferă poartă amprenta unică a lui Badalamenti. Nu-i rău deloc pentru ceva compus pe un Fender Rhodes vechi.

Dar, la fel ca și personajele, influența muzicală din Twin Peaks are două laturi. Deși are o influență estetică ce trece de la dubstep la black metal, e responsabilă și pentru unele dintre cele mai proaste versuri, titluri de cântece, nume de trupe și designuri din istorie. Bufnițele, gogoșile, plăcinta cu cireșe și cafeaua sunt doar câteva lucruri care, după 1991, au fost considerate proprietatea culturală a serialului Twin Peaks. Cafeaua n-a mai fost doar cafea, ci „cafea a dracu' de bună” – un symbol pentru Dale Cooper, un element al folclorului fictiv important pentru cultura pop. Felul înduioșător în care Lynch și Frost au extras suprarealismul din banalitatea realității e probabil cea mai puternică trăsătură a serialului, dar din păcate asta înseamnă că rezonează cu fiecare idiot care își pune pe Instagram cafeaua cu lapte.

Blestemul Twin Peaks e că, practic, oricine se uită la el se îndrăgostește instant și vrea să anunțe pe toată lumea de existența lui, iar fix asta vrea Twin Peak să te facă să simți. Trebuie să te simți ca un necunoscut care se uită prin gaura din gardul care înconjoară o comunitate total detașată de lumea exterioară; ideea e să te simți ca și cum n-ar trebui să te uiți și să simți că ești singurul care se uită. Dacă adaugi la asta dorința foarte modernă de a te defini prin lucrurile preferate, obții sute de artiști care spun că simt fix ce a simțit Laura Palmer și că sufletul lor e înfășurat în plastic și plin cu plăcintă.

Nu toate referințele la Twin Peaks sunt odioase: Nicholas Jaar și Mount Eerie au găsit modalități de a încorpora coloana sonoră în aranjamentele lor fără să cadă victime clișeelor ieftine, EL-P și DJ Shadow au folosit ca sample-uri replici de dialoguri foarte finuț, iar capodopera visătoare a lui Sky Ferreira Night Time, My Time își datorează versurile, în mare parte, piesei Fire Walk With Me. Dar la un moment dat, nenumăratele referințe încetează să mai fie creative și se transformă într-o listă de lucruri despre care știe cineva. Nu-mi vine să cred că a durat până în 2014 ca să se întâmple așa ceva, dar am ajuns la stadiul în care o trupă s-a gândit: „Ce căcat, hai să nu ne mai stoarcem mințile să găsim o referință încă nefolosită și să numim proiectul Twin Peaks și gata.” Nu știu cum să vă spun, dar până și Bastille are un cântec numit Laura Palmer. Nu știu ce alt semn mai vreți ca să vă convingeți că fenomenul s-a epuizat complet. Abia aștept să vină 2016 și să înceapă din nou serialul, ca să aveți dracului niște lucruri noi la care să faceți referință.

Totuși, faptul că această coloană sonoră a reușit să influențeze atâtea direcții muzicale îi dovedește importanța și intensitatea. Angelo Badalamenti a executat perfect teme universale precum întunericul, moartea, disperarea și violența. E aproape un păcat să reduci toate astea la niște glume proaste de genul celor dintr-un meniu de cafenea.

Urmărește-o pe Emma pe Twitter: @emmaggarland

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre Twin Peaks pe VICE:

Textile ca-n Twin Peaks
Un loc minunat și straniu
Jurnal cu bere la bord – Piticii din Twin Peaks