FYI.

This story is over 5 years old.

High Hui

Prăjit vs. pastilat

Am petrecut o noapte într-un salon de psihiatrie din New York cu o bătrână de 80 de ani care trecea printr-un episod gen Requiem for a Dream.
1.3.12

Primul psihiatru care mi-a pus diagnosticul de bipolară și mi-a sugerat să trec pe litiu a înfuriat-o la culme pe maică-mea, regina agresivității pasive. „Ați întrebat-o cât de des face gimnastică și ce sănătos mănâncă?” (a spus asta în timp ce se holba la prânzul McDonalds de pe biroul doctorului.) „Câtă iarbă fumează?” Doctorul ne-a condus spre ieșire, cu expresia unui câine care tocmai se căcase pe el.

Am fost foarte confuză. Aveam cinșpe ani. Eram sigură că o să-mi dea pastille. Așa că atunci când am ajuns în mașină am întrebat-o pe mama ce dracu’ se întâmplase. „Chestiile alea te-ar transforma într-un robot, într-un zombi,”mi-a zis. „Nu iei niciun litiu – tu ești creativă.”

Publicitate

“Bine” am zis, încercând să par că am avut și eu ceva de zis. „O să continui să fumez iarbă în cazul ăsta.”

„N-ai decât” mi-a spus. Și următorii nouă ani m-am tratat cu iarbă.

Cercetările medicale nu s-au hotărât încă dacă a fost o decizie bună. Unii spun că iarba ameliorează dereglările de stare cum e bipolaritatea. Pe de altă parte, receptorii de canabinoizi ai creierului se găsesc în același loc care influențează gândirea critică și percepția, așa că e posibil ca iarba să afecteze aceste facultăți. În orice caz,  unul din trei oameni care suferă de tulburare bipolară au la activ cel puțin o încercare de suicid. Eram disperată și aveam nevoie de o cârjă, de orice fel ar fi fost ea. În cele din urmă, am ales iarba.

Înainte de această hotărâre, nu fumasem prea des. Doar uneori. În weekenduri, la pădure, cu prietenii, după care mergeam toți la cineva acasă, ne uitam la Half Baked și ne închipuiam elfișori care ne aduc pe tavă tot felul de bunătăți.

După ce am primit diagnosticul și am fost eliberată dintr-un spital pentru tineri unde ceilalți pacienți adolescenți ascultau Marilyn Manson, povesteau despre cum tații lor le smulgeau unghiile cu cleștele sau halucinau despre zombi care voiau să le mănânce creierul, relația mea cu iarba s-a schimbat din prietenie în dependență.

Ca să-l citez pe Nelly: la fiecare patru ore, ca după rețetă, fumam.

Adaptarea la lumea din jur fără ca ceilalți să-și dea seama că eram fumată tot timpul era mult mai ușor decât să-mi ascund cicatricea infectată de pe antebraț care mă băgase în spitalul mai sus menționat.

Publicitate

Am mers la colegiu unde am fost tot spartă încontinuu fără ca cineva să-și dea seama: mergeam la ore…citeam niște cărți…făceam niște activități extra-curiculare…mâncam cereale…râdeam la chestii neamuzante…în fine.

Mai erau și zilele de pauză, în care mă opream din fumat ca să reușesc să termin vreun eseu sau diverse alte lucruri pe care nu reușeam să le duc la capăt pentru că eram spartă și nu-mi păsa. După primele 24 de ore de luciditate iritantă, începea să se manifeste o glorioasă și splendidă manie. Nu pot s-o descriu altfel decât ca fiind absolut bestială. Creativitate maximă, care nu se oprește nici după ce ai terminat eseul sau ce aveai de scris.

În perioadele astea, conversațiile mele continue cu necunoscuți mi se păreau super importante, iar mintea mi se aglomera cu idei geniale și NU MĂ PUTEAM OPRI DIN LUCRU. Din cauza asta am aderat la niște cluburi, am făcut și doctorat și am avut trei sau patru slujbe bune în timpul facultății - și tot nu mi-era de ajuns.

Poate vă închipuiți că aceste ieșiri sunt sănătoase, că trebuia să fac ceva cu creativitatea și energia asta – e ciudat să-i spun energie pentru că sună aproape pozitiv. Dar deși e grozav să lucrezi foarte eficient și să capeți încredere în tine (în perioadele alea puteam spune orice și vorbi cu oricine fără probleme) e totuși un sentiment extrem de stresant, însoțit de scrâșnirea dinților și lipsa de somn.

Publicitate

Cum mă simțeam stăpâna lumii, începeam să ies, mă împrieteneam cu necunoscuți și beam, frățioare, de stingeam. Mă trezeam cu limba în gura unui tip care nu era iubitul meu, făceam febră musculară la coapse de la mers cu motocicleta cu 200 la oră sau mă trezeam în vreun cort pe o plajă australiană fără să-mi amintesc cum am ajuns acolo, în ce oraș eram și cum mă cheamă.

Deși în perioadele astea vorbeam cu toată lumea și mă simțeam super arogantă, în cele din urmă mă copleșea tot singurătatea. Părea că toată lumea se sătura de distracție și putea merge acasă mulțumită, numai eu nu. Mă gândeam că n-o să scap niciodată de sentimentul ăsta de frustrare și că simțeam deodată că toți mă urau și că nu voi putea niciodată să mă adaptez și să fiu „normală”. Atunci deveam autodistructivă și suicidală (urăsc cuvântul ăsta). Uneori mă manifestam prin automutilare. De două ori am ajuns în spital din cauza asta – dar au existat mai multe acțiuni aproape letale de care n-a știut nimeni.

De curând au tot apărut la știri câteva cazuri de comportament maniacal: tipul ăla bogat care și-a pierdut mințile la o expoziție de cadouri și a cumpărat perne și mobilă în valoare de 20 milioane de dolari după care s-a internat într-un spital; puștiul din Orange Country care a fost dat dispărut o vreme și a fost găsit după ce a jefuit un restaurant de la metrou; tipul din Detroit care n-a reușit să-și stranguleze copilul vitreg, dar era atât de dus încât era convins că l-a omorât. Unii poate râd când aud astfel de povești ridicole pentru că e evident că oamenii aceia sunt duși cu pluta, dar eu știu cum e să uiți că acțiunile tale vor avea consecințe. Când o iau razna, fie vreau să mă fut cu cineva sau să omor pe cineva. Mă simt ca un animal sălbatic. Vreau să-mi înfig dinții în ceva viu, să-l simt cum se zvârcolește și moare, să-i smulg carnea cu unghiile și să-i sug oasele.

Publicitate

N-am rănit niciodată pe nimeni – îmi fac rău doar mie. Am deja o obsesie de a-mi tăia brațele. În timpul unui astfel de episod, i-am spus unei tipe care m-a enervat într-un bar pentru că s-a luat de tonul vocii mele că o s-o omor și pe ea și pe toată familia ei. S-a speriat și n-o învinovățesc, pentru că asta și voiam. Nu aveam de gând s-o urmăresc să văd unde locuiește și să-i urmăresc rudele – în momente de genul ăsta simt doar că sunt puternică, mă hrănesc cu această iluzie. Când sunt drogată, mă simt complet lipsită de putere.

Am o relație de dragoste și ură cu mania, pentru că deși e rău să ameninți oamenii, îmi place adrenalina acelor momente. Doctorul mi-a spus că oamenii bipolari refuză de obicei să-și ia medicamentele. Deși te scot din depresie, medicamentele fac să dispară și senzația de putere cărora multora le place – te liniștesc de tot.

Uneori îmi dau seama că trebuie să mă liniștesc și fumez iarbă ca să reușesc să adorm. Atunci mă pleoștesc de tot și nu ies din pat câteva zile și mă îndop cu tot felul de prostii. Nu știu dacă în momentele astea sunt deprimată sau tristă, sunt doar praf. Dorința de a-mi reteza brațele sau de a-mi tăia gâtul dispare complet când fumez. Bănuiesc că nu mai sunt atât de productivă, deși am capacitatea de a mânca înghețată într-un ritm amețitor. Totuși, cred că dorința de autodistrugere se ascunde pe acolo pe undeva în mine.

De curând am petrecut o noapte într-un salon de psihiatrie din New York, care era aglomerat cu deținuți, prostituate și o bătrână de 80 de ani care trecea printr-un episod gen Requiem for a Dream. Tot repeta „Tati mi-a zis să nu mă duc în bucătărie” și transpira în ultimul hal, avea părul lipit de cap. În noaptea aceea mi-am dat seama că poate e necesar să ies din ceață și să accept unele lucruri pe care le simt și pe care încerc să le înăbuș fumând iarbă.

Publicitate

Al doilea doctor care mi-a spus că sunt bipolară – sau că s-ar putea să fiu, nu putem fi siguri decât dacă nu iau niciun fel de substanțe care să-mi schimbe starea o vreme – a făcut cunoștință cu latura mea de dependent (am devenit defensivă, nervoasă și în totală negare). Deși nu sunt dependentă. Doar că nu vreau să renunț la iarbă. După ce am petrecut  zece ani încercând să justific tuturor de ce sunt drogată, e groaznic să aud că marijuana ar putea contribui la stările mele negative sau pozitive. Mi-am dat seama că trebuia să-mi schimb obiceiurile ca să rup cercul. Așa că am fost de acord, de dragul științei, să renunț la fumat temporar.

Somnul e varză, nimic nu mai are gust bun, am început să mănânc aspirine în loc de prânz. Mi-e ușor să lucrez, creativitatea funcționează la maxim și energia mi-a crescut – la fel și stresul și anxietatea. Mă tem atât de tare că o să fac o tâmpenie, încât stau doar în casă, ca să nu întâlnesc necunoscuți și-mi păstrez toate ideile pentru mine. Mă simt izolată. Mă sufoc.

Noul meu psihiatru, care nu s-a grăbit așa repede să-mi prescrie medicamente, spune că îmi poate oferi un stabilizator împotriva acestei anxietăți similar cu iarba. În cazul ăsta, de ce să nu fumez iarbă mai bine? Știm cu toții cât de mizerabile sunt medicamentele psihiatrice americane. În plus, mă îndoiesc că medicamentele lor fac Adventure Time să pară cele mai reconfortante 30 de minute de divertisment create vreodată sau că-ți dau satisfacția de a-l cita pe Nelly.

@caitlinthornton

Traducere: Oana Maria Zaharia