Nu există soluţii pentru România Postindustrială

De opt luni fotografii Ioana Cîrlig şi Marin Raica locuiesc la Brad, un oraş minier din Hunedoara unde, deşi s-au închis exploatările prin 2006, încă mai trăiesc 13 000 de oameni, care ori n-au de muncă, ori trăiesc din salarii infime de 600 de lei. Cei doi s-au mutat acolo pentru a documenta viaţa din fostele comunităţi miniere lăsate baltă de statul român după perioada comunistă printr-un proiect numit Postindustrial Stories. De când v-am scris ultima dată despre acest proiect, fotografii au descoperit tot felul de subiecte în zonă, de la viaţa unei comunităţi de romi, la distracţia tinerilor şi la poveştile unor veterani de război seculari din astfel de oraşe. Le-am scris ca să-i între despre toate astea şi despre cum a fost viaţa la Brad în astea opt luni.

VICE: Cum au reacționat localnicii când le-ați spus de proiectul vostru?

Ioana și Marin: Localnicii sunt dornici să-și povestească experiențele, chiar dacă inițial sunt circumspecți. Există un fenomen foarte interesant: nimeni nu înțelege că faci poze, toţi cred că filmezi. Chiar dacă par să înțeleagă la început că vrei să faci poze, ei știu de fapt ca tu filmezi. E haios, mai ales ca ne-am dat seama că e confuzie generală, în toate mediile. De Revelion a fost un moment amuzant. Lumea bună se strângea la un restaurant foarte mare, nou deschis la marginea orașului. Am cerut voie patroanei să facem poze acolo, i-am explicat despre ce este vorba, a accepat, dar când am ajuns ne-a dat afară, că oamenii nu voiau să-i filmeze televiziunea cum petrec. Dar ne-am obișnuit cu această confuzie. Cred că cel mai simplu ar fi să spunem: "Vrem sa filmăm, e ok?".

foto de Ioana Cârlig

Cum se distrează tineretul?

Ies în parc, în cafenele, pe terase, la discotecă. Vizavi de liceul din Gura-Barza e cafeneaua Verso, unde se chiulește. În prima zi de școală polițistul îi trimite la ore. Mulți tineri vin din Brad sau din satele din jur. Ajung cu autobuzul de șapte dimineața, se întalnesc și se duc la Verso. Acolo se ascultă hiturile momentului, se bea cafea la trei lei și se joacă la păcănele. Majoritatea așteaptă să plece din locurile astea, la școală sau la lucru. Sunt foarte deschiși și se bucură că le faci poze.

Gina este o mamă singură de 16 ani, care îşi creşte fiica Alesia alături de părinţii săi, al căror unic venit vine din vânzarea fierului vechi. În timp ce adună metale din fostele mine de aur, visează să termine clasa a X-a, să-şi ia carnetul de șofer şi să se îndrăgostească. - foto de Ioana Cârlig

Una dintre seriile voastre foto este despre Gina, o fată romă de 16 ani. Cum sunt tratați romii în comunitățile post-industriale?

Într-o comunitate mica oamenii au mai multă încredere unii în alții, sunt mai relaxați. Diferențele de statut social, pretențiile și interesele sunt mai mici, așa că oamenii sunt mai toleranți. Există o categorie de romi foarte bine integrată în aceste comunități, care nu seamănă deloc cu romii din București sau din orașele mari. Au slujbe, apartamente, copiii la școală. Foarte mulți au lucrat în minăsau în fabrici în trecut și cunoscandu-i am rămas cu impresia căîntr-o comunitate mai mică e poate mai simplu pentru ei săse integreze bine sau pentru comunitate să-i accepte. Într-un orăşel în care oamenii se cunosc între ei existăfoarte puținăagresiune și mult mai multăîncredere.

Instituțiile statului cum au reacționat?

Nu prea știu ce să facă cu noi. Cu accesul e greu, dacă nu-ți creezi o rețea de cunoștinte sau nu vii recomandat. Daca insiști pe căile clasice, te învârt dintr-o parte în alta până te lasă nervii și renunți. Mail-ul iese din discuție, nu ni s-a răspuns la niciunul. Din cauza asta e greu să-ți organizezi călătoria de acasă. Ca să primim accesul într-o insituție trebuie să mergem de multe ori într-un loc, să cunoaștem oameni, să ajungem printr-un noroc să inspirăm încredere cui trebuie. E destul de întâmplător, dar face parte din farmecul ciudat al României: birocrație multă și condiții suprarealiste care se rezolvă dacă ai norocul să dai peste cine trebuie.

Ghiță, cel cu masca roz în mână, foto de Marin Raica

Ce poveste v-a impresionat cel mai mult?

A lui Ghiță, muncitor la Atelierele centrale din Gura Barza. Era foarte singur și dornic să comunice. Ne-a povestit ceva foarte personal, despre iubita lui din tinerețe de care a trebuit să se despartă pentru că nu aveau cum să locuiască în același oraș. El nu își putea lăsa părinții singuri, așa că s-a întors în Gura Barza ca să aibă grijă de ei. Lucrează la fosta uzină de utilaj minier (care în prezent repară și construiește vagoane și locomotive cu aburi), de 38 de ani. Nu a cunoscut alta fată, a ieșit cu alte femei, dar niciuna așa faină ca unguroaica lui din Târgu Mureș. Ne-a rugat să-i punem împreună în poză, cu photoshop.

Petrică Aurel, foto de Ioana Cârlig

Ați întâlnit veterani de război haioși?

În Hunedoara există Ziua veteranilor de razboi și se ține o festivitate Anul acesta au fost numiți cetățeni de onoare. Petrică Aurel, un nene de 91 de ani s-a urcat pe scenă ca să-și primească premiul, a facut o piruetă și a sărit de câteva ori într-un picior. Ca să arate tuturor că, chiar dacă e în vârstă, a fost prizonier de razboi și a lucrat patru ani într-un lagăr din Siberia la o mină de cărbune, are putere să zâmbească și să danseze. 4 ani a lucrat intr-un lagar de munca din Siberia. Când l-am rugat să pozeze, a mai făcut un pas de dans întrebând: „Cum să stau, așa?".

Care era atmosfera în Certej, unde a început o exploatare miniera cu cianuri?

Nici n-am coborât bine din mașină, că deja alerga un nene cu geacă de piele spre noi să ne spună că nu avem voie să filmam. Era agitat, transpirat și speriat. După ce am scăpat de el, am plecat din oraș și ne-am plimbat prin carieră - am auzit cum se făceau foraje. Nu am stat prea mult, ne vom întoarce. Oamenii spun și de bine și de rău, noi ne ținem departe de controversă - e un subiect fierbinte care creează agitație. În locurile în care există o miza, oameni pro și contra, avem șanse mai mici să ne creadă cineva că nu lucrăm pentru nimeni, că nu avem interese, că nu facem o investigație sau o campanie de promovare.

Care-i următorul pas al proiectului?

Ne mutăm la Petrila, de unde ne continuăm plimbările. Sunt multe lucruri de studiat, de fotografiat și ne dorim să urmărim unele personaje mai mult timp. Ne place să locuim într-un orășel pe care să-l studiem pe termen lung, așa că termenul inițial de 16 luni s-a lungit spre patru ani.

Mihai și Ioana

Citește și:

România postindustrială

Deținutele de la Târgșor sunt pline de dor

Poze cu latura ascunsă a oamenilor

Time is not your friend