FYI.

This story is over 5 years old.

mancare

Cu cine am mâncat la cantina săracilor din São Paulo

Cantina e finanțată de primărie, așa că micul dejun costă 50 cenți (70 de bani), iar prânzul și cina, un real brazilian (aprox. 1,4 RON).
31.12.14

Am mâncat câteva zile la un fel de cantină a săracilor din São Paulo. Se numește Bom Prato și se află în Cracolândia, zona cu cei mai mulți homleși dependenți de crack(cocaină pentru fumat) din oraș. Cantina e finanțată de primărie, așa că micul dejun costă 50 cenți (70 de bani), iar prânzul și cina, un real brazilian (aprox. 1,4 RON). Pe lună ar veni R$ 75 (aprox. 90 lei), dacă mănânci zilnic. În São Paulo, oraș cu 12 milioane de locuitori, există 21 de astfel de cantine finanțate de primărie. Am fost la cea mai rău famată, din cauza locației. Am așteptat la cozi, am văzut care sunt regulile și am stat de vorbă cu vecinii de la masă care veneau de la muncă, de acasă, de pe stradă sau din alte țări.

Ca să nu prinzi toată coada încă de la prima oră, trebuie să ajungi la 7.30. Ne ducem la ghereta de la intrare să luăm cartela galbenă în locul căreia primim mâncarea. Ghereta are o ferestruică prin care nu putem să vedem cine e înăuntru. Intrăm pe coridorul delimitat de un cordon alb de plastic, până în față unde sunt înșirate tăvile. Parcă suntem într-o sală de operații - funcționarii au măști la gură, bonete și mănuși de plastic, toate albe. „Cafea simplă sau cacao cu lapte?", întreabă una din femeile care servesc. Asta va însoți sendvișul cu salam și mandarina.

La coadă încep să apară oameni, unul câte unul. „Vrei un radio portabil?", un tip încearcă să-i vândă altuia. Primește o mandarină și mulțumește. O tipă blondă îmbrăcată într-o fustă roz de țigancă se uită după un loc la masă, în timp ce îi caută echilibrul cafelei din pahar. „Țigancoo", o strigă bodyguardul în glumă. Îi râde și se duce la mese.

După ce terminăm de mâncat, mergem să înapoiem tăvile și colțul de pâine care i-a rămas Annei, fotografa, și gura de cacao cu lapte din paharul meu nu apucă să ajungă la gunoi. O femeie blondă ne cere resturile pe care voiam să le aruncăm și fără să ne zică nimic, ne dă lecția: „Pentru mine, mâncarea nu e niciodată suficientă."

Publicitate

Vanessa are 34 de ani și locuiește pe stradă, în apropierea cantinei. De 4 ani, mănâncă zilnic la Bom Prato. „Mulțumesc lui Dumnezeu că există". De puține ori se întâmplă să nu aibă 50 de cenți sau 1 real și, dacă are ghinion, îi cere cuiva la coadă. În caz că nu primește, intră și ia ce rămâne pe mese de la ceilalți.

Nu îi place să aștepte la rând. „Dacă e coadă, mă bag în față, mă fac că sunt gravidă." Vanessa e din Rio de Janeiro, dar a plecat de acolo din cauza scandalurilor din familie. „Tatăl meu vitreg era sociopat, a încercat să mă omoare." Vanessa are trei copii, care locuiesc cu tatăl și cu alte rude. „Sunt dependentă de crack. Nu ți-ai dat seama deja? Minciună. Sunt nebună după un fum. 30 de minute dacă rămân fără droguri, înnebunesc. Crack-ul e R$ 10 (14 RON n.r). Cine zice că e ieftin, e un mincinos. Mă lasasem de 10 ani de droguri, dar m-am reapucat, după episodul cu taică-miu vitreg. Am fost deja șefă de restaurant, am lucrat și în vânzări." La opt fix, bodyguardul strigă „E ora!" (n.r de închidere). Un cuplu de bolivieni ajunge la opt și cinci. „Deja s-a închis. Veniți la prânz." Vanessa iese cu paharul în care i-a mai rămas o gură de lapte. „Așteaptă puțin să-i duc laptele ăsta unei prietene."

La prânz, între 10:30 și 13:30, e coadă aproape cât tot trotuarul. În funcție de noroc, așteptăm între zece și 30 de minute, timp pentru a observa universul foamei și al satisfacției. Un tip numără monede de câțiva cenți. În același timp, altul îi cere un real. „Abia am pentru mine."

Înăuntru, încă la coadă, cine are noroc mai prinde resturi de mâncare de pe mese. Ceilalți așteaptă în picioare, în miros de feijoada (mâncare tradițională din fasole și carne). Majoritatea mănâncă foarte repede.

Cât așteptăm la coadă, o cunoaștem pe Ana Paula, de 30 de ani, care vine la cantină pentru prima dată. „Lucrez la Secretariatul Culturii și obișnuiam să cheltui R$ 11(15 RON) cu masa de prânz. Văzusem deja la televizor despre Bom Prato, dar lumea îmi zicea că vin doar homleși, dar nu e așa, sunt oameni de toate felurile. Doamne, îți dă pâine, suc și o portocală, pe lângă mâncare. Și e doar 1 real (1.4 RON). Sper să n-aibă salitre (aditiv alimentar care îți umflă burta și pare că te-ai săturat)". După ce termină de mâncat, Ana Paula zice „O să mai vin. E chiar bun."

În fața mea se așază la masă Gilberto Carlso, un bărbat de 36 de ani din Pernambuco, nord-estul Braziliei, care lucrează în confecții. Mănâncă la cantină ca să economisească banii, dar și că ii place mâncarea. „Diferă destul. O zi, au feijoada, o zi au pui, de exemplu. Trebuie să alegi unde te așezi la masă. Deja am văzut certuri, câteodată din cauza pâinii. Există discriminare față de bolivieni, nu se așază lângă ei. Ia uite, e unul aici."

Bom Prato e destul de frecventat de imigranți: e comun să auzi spaniolă, engleză sau franceză. Înainte să înceapă să mănânce, un tip îmbrăcat într-o cămașă cu flori, își face cruce și zice ceva în șoaptă. Îl cheamă David Augustin, are 39 de ani și a venit din Nigeria acum două luni.

Vine rar la cantină, de obicei mănâncă de la supermarket: pâine și suc. Lucrurile care îi plac cel mai mult la Brazilia, sunt, în ordinea asta: „mâncare și femei".

Ne reîntâlnim cu Vanessa, femeia pe care am cunoscut-o dimineață, care răbufnește la masă. „Nici animalele nu sunt tratate cum ne tratează pe noi cei care servesc. Doar pentru că suntem homleși și dependenți de crack. Țipă la noi, nu au răbdare. "

Publicitate

Pedro, 34 ani, zugrav ne zice începe și el să reclame. „Aici nu e baie. Tu ai văzut un loc care să nu aibă baie? În cantinele Bom Prato din alte cartiere e mâncare mai bună. Nu e corect, trebuie să fie egalitate, nu doar pentru că aici e Cracolândia trebuie să fie nașpa. Ne tratează ca pe orice obiect, nu ca pe ființe umane. Eu cred că fiecare are același drept."

Marylin Monroe e cu gura dechisă pe bluza unei tipe. Când ne vede, ne zice direct: „Aveți grijă la cameră, aici suntem în Cracolândia".

E Malu. Are 24 ani și îi place să cânte muzica Anei Carolina și a lui Caetano Veloso. „Mi se spune că semăn cu Amy Winehouse." E dependentă de crack și câteodată nici nu mai mănâncă seara, doar la prânz. „De-abia am fumat." Când o întrebăm de cerceii yin și yang, răspunde: „E și bine și rău. Echilibrul. Exact așa e." După tot ce am găsit acolo, rămânem cu ideea asta în minte.

Citește mai multe despre homleși:
Bucureștiul pe față și pe dos Povestea foștilor locatari homleși de la Carol 53 Fântâna de la Universitate te spală-n locuri necurate