Publicitate
Artă

M-am săturat să mă prefac: nu înțeleg arta postmodernistă românească

Cineva a luat ideea de postmodernism proFUND, prea ad litteram.

de Ruxandra Stoian
16 Martie 2015, 12:38pm

Eu am crescut într-o familie de artiști, pe vremea când intrau la arte 40 de elevi pe an și chiar studiau tot ce ține de istoria artei. Așa am ajuns să studiez și eu, din perioada liceului și până în ultimul an de facultate toate curentele literar artistice. Mai târziu am absolvit Facultatea de filosofie și jurnalism cu specializare în estetică și realizez acum, că degeaba mi-am irosit timpul citind și analizând operele lui Platon cu paralele în pictura renascentistă, când a trebuit mai apoi să iau contact cu neînțeleșii artiști postmoderniști din țărișoara noastră.

Postmodernismul în Europa și-a făcut apariția cu Dali, într-un suprarealism frate cu visul și psihanaliza, textele lui Borges și Umberto Eco, iar în arhitectură cu lucrările lui Walter Gropius. A venit ca un contra-curent la toată perioada romantică spre clasică din secolele precedente, menit să rupă normele prin tehnici și imagini care șocau sau erau inabordabile.

În România s-a dezvoltat pornind de la textele cu iz dadaist ale lui Nichita Stănescu și ajungând la Mircea Cărtărescu cu poemele lui despre chiuvetă (care mențineau totuși o temă clasică - iubirea), până la manifestări total neînțelese (chiar și de către fanii lui Lynch), cu expoziții care mai de care mai excentrice și mai lipsite de esență. Cu cât titlul vernisajului sau al lucrării artistice este mai pompos, cu atât valoarea estetică scade.

Când studiam vreun artist sau o operă literară ne dădeau să citim critică literară, să avem un punct de reper avizat. Dar în lucrările postmoderniste trebuie să recunosc că mă simt cel puțin confuză. Expozițiile se desfășoară ca un ghid de neînțeles arta: de la oameni care se uită lung la un morman de cârpe, la admiratori ai unei prize, a unei cărămizi, a unor statui din cârnați și alte chestii fine, totul în cel mai obscur și misterios mod de a prezenta simțul estetic.

Și când mă gândesc că pe vremea mea, Arghezi cu Florile lui de mucigai era cel puțin intrigant, cum năștea el „frumuseți și prețuri noi, din bube, mucegaiuri și noroi".

Aici se pare că oamenii au luat-o prea ad litteram.

Spre exemplu acest clip, de care mă mir că acest clip nu a devenit viral, cu artiștii de la Iași, care nici ei nu știu ce caută acolo, iar publicul este cel puțin confuz.

Este un manifest din iunie 2014, făcut de „un grup de operatori culturali și creativi, parte dintr-un sector formator de opinie și atitudini" care consideră că este „responsabilitatea noastră să aducem în discuție și subliniem problemele cruciale cu care se confruntă societatea contemporană", după cum au menționat într-o scrisoare adresată candidaților din partea României la Parlamentul European.

Regret doar că nu am avut cum să-i dau o mână de ajutor artistului în procesul de automutilare literară cu o carte mai groasă, cam cât DEXU ' acela comunist în patru volume. Poate se trezea sau cine știe? Poate actul său artistic era o reprezentare a faptului că românii fac la școală autori canonici și nu artiști din ăștia deosebiți și anonimi. Sau poate e doar o manifestare cum că, dacă citești, e ca o palmă crudă a realității fictive din cărți, cine știe?

S-a ajuns astfel la expoziții în care oamenii se uită la un morman de hârtii și resturi de lângă tomberon ca la un soi de artă elitistă. Atât de elitistă încât, dacă nu ești suficient de snob și de arogant, s-ar putea să n-o înțelegi. Dar totuși e bine și cu gunoiul, că, dacă te uiți cu ochii mijiți, s-ar putea să întrezărești o siluetă de Drăgușanu sau Crudu și tot ești un om câștigat.

Ai aici niște mostre din vernisajul Come and look. I(t) kicked the bucket. I(t)'M lying there, totally snuffed! by Maia Oprea, de la Galeria Poterașu. E vorba de un proiect numit In-trigâ, în care artista vrea să arate cum e să trăiești „în propria ta muncă, ca într-un organism de evoluție". Așa că a strâns ce a găsit prin casă, de la rufe, la pet-uri de bere, mâncare înghețată și a inventat această sculptură, după care a invitat publicul să ia câte un suvenir, ca să distrugă timpul. Intrigant, nu?

Preview de la Expoziția Sold out a lui Liviu Bulea. Foto via

Mai rău e cu vernisajele în care unii se uită la niște asfalt rupt, la o bucată de pământ sau la un televizor stins și se scarpină în barbă, de parcă ar naște o nouă teorie despre apa caldă.

Totuși e de apreciat onestitatea. Au prezentat exact ceea ce este postmodernismul lor: un mare morman de gunoi. Expoziția aduce „imagini-oglinzi ale naturii umane care reflectă poziția sa politică și mediatică, fiind în același timp frânturi ale unui estetic prin excelență vandabil", după cum transmite curatorul Olimpia Bera.

Foto via

Ai aici o operă la care s-a trudit, s-a gândit mult și care te face să analizezi viața. Câinele meu, dacă-l lăsam în cameră, cred că făcea acest manifest artistic în maxim 30 de secunde, plus că părea și mai amuzant.

Foto via

Aici ai infrastructura drumurilor din România: un șir de gropi. Nu știu dacă asta a vrut să transmită autorul, dar fiind șofer, la asta mă gândesc.

Foto via

Inspirați de arta din afară, unde orice protest al unor inadaptați social este un manifest artistic, românii au dat frâu liber imaginației într-o serie de expoziții grotesco-dubioase. Cam așa, ca în poza de deasupra, arăta un protest prin afară.

Șpagatul între două lumi: una arhaică, tradiționalistă și una modernă, plină de esență. Aici vedem clar de unde provine arta. Foto via

Cam așa arată un protest pe la noi pentru păstrarea tradițiilor „moderne", ca un contra atac la faptul că, „în data de 20 februarie 2013, Muzeul Țăranului Român și-a trădat vocația, transformându-se dintr-un templu dedicat sfințeniei poporului nostru într-un josnic dispecer al perversiunilor sexuale venite din occident."

Seria Așa da! „este un exemplu de nud românesc, îmbinând armonios iubirea pentru datini și falicitatea mioritică, prezentat într-un cadru cuviincios, creștin-patriotic și nu unul spurcat- homosexual", după cum afirmă Ciurdarescu Andrei Torre, Silviu Filip & Gabriel Miloia. Este o combinație unică între spiritul sărbătorilor pascale și spiritul de străjer al datinii. Doar că aici, buciumul iese din chiloți. Cred că cineva din seria asta a luat ideea de postmodernism proFUND, prea ad litteram.

N-am nimic cu nuditatea, mai ales dacă e studiu de pictură sau foto. Nudul este unul dintre cele mai grele subiecte de abordat, dar aici pur și simplu este un mare nonsens. E ca o reclamă la lichid de frână, în care ar apărea un meșter gol să-l recomande, e ca o reclamă la granule de desfundat baia, în care ar apărea femeia de serviciu goală și lista poate continua.

Foto via

Totuși a venit primăvara, ne pregătim pentru celebrarea naturii. Nu? Expoziția Cap de primăvară . Aici ai o serie de artiști cu cagule pe capetele din care le răsar ideile mărețe ca niște panseluțe, peste cadavrul mort al artei românești.

Foto via

Dar dacă e aiurea chiar și asta cu natura, putem să ne uităm la televizor și să admirăm prima barba nehipsterească. Face parte din seria inspirată Bad Colours Artwork ca un protest împotriva homofobiei. Cu asemenea personaje și lucrări muncite, chiar încep să percep cu mai mult drag alte grupări.

Foto via

O altă serie deosebită este cea în care tortura se face live, exact ca-n filmele de acțiune. Am căutat pe site-ul galeriei detalii despre ce a vrut artistul să spună, dar n-am găsit. Însă românii s-au întrecut pe sine. Au adus un individ bun de flagelat, care probabil se înduioșa la gândul că ceva îi va petrece grumazul și au făcut o expoziție. Sigur este unică și fauvismul de care dă dovadă este o abordare modernă, dar du-ți tu copilul la așa ceva. Arta cere sacrificii, dar nici chiar human sacrifice.

Această imagine kinky, cu profesoara care îl gâdilă sub țâță și tipul care poza pentru Vogue, cu un aparat de ras în mână pentru pieptul sclavului, este în contrast cu tipul care-și gâdila bărbia din spate. Copii, avem aici contrastul celor două lumi!

Foto via și via

Același rotofei. Cum stă el ca crucificat cu ketchup și cu o bormașină. Fin! Lângă, o poză de la ignat.

Foto via

Aici, avem ceva fin: o statuie din cârnați. Evident că poza face parte dintr-o manifestare artistică, în care tinerii se duc ca pe vremea lui Moromete la secerat și prășit și culeg roadele. Pe pagina de Facebook Visual Kontakt am găsit ca explicație o poezie în maghiară: „Hai să punem cot la cot, să tăiem grâul/Arşită pe uliţă, muncă grea în hală: am ajuns la bătut grâu, că nouă ne pasă. Iar cei care se sustrag sunt nişte pule. E timpul deci, să lucrăm, fiind cot la cot." Atâta doar că ei au luat roadele de la supermarket și le-au pus în seria Harvest. Aviz gurmanzilor: se mănâncă artă pe pâine. Știu cel puțin câteva poze cu pinguini mai reușiți făcuți din ou fiert și toast, decât hidoșenia cârnato-fripturoasă care stă leșinată la soare ca pițipoancele la plajă.

Foto via

Iată și unde se duce și de unde vine arta postmodernistă, evident tot din seria Artworks of Bad Colours , acest manifest elevat contra homofobilor. Cel puțin are un mesaj onest „hai să nu ne mai căcăm pe noi!" că am înțeles arta.

Mai citește din aceeași serie:
M-am săturat să mă prefac: Nu înţeleg arta
Am fost la târgul de artă și am încercat să pricep arta
M-am săturat să mă prefac: Nu înțeleg fotografia
M-am săturat să mă prefac: Nu înțeleg care-i faza cu Instagram