Am fost la o cină inspirată de un film în care oamenii mănâncă până crapă

În timp ce mă îndrept spre Sardine, un restaurant cu tematică mediteraneană, încerc să traduc, cu ajutorul Google, o expresie din franceză: la grande bouffe. E numele pe care i l-a dat proprietarul restaurantului unei cine lunare care se ține în localul lui și are mâncăruri franțuzești clasice.

Primul lucru pe care mi l-a dat Google a fost o pagină IMDB a unui film din 1973 cu același nume, despre un grup de bărbați care hotărăsc să mănânce până crapă.

„În film sunt multe prostituate", râde Jackson când ajung în Sardine și îl întreb ce e bouffe.

A continuat: „Traducerea propriu-zisă e mâncare mare. Mi s-a părut că se potrivește cu tematica cinelor. E un film uimitor."

În timp ce mă conducea prin restaurant, s-a grăbit să adauge: „Bineînțeles că serile noastre sunt totuși mai puțin sordide decât filmul. Dar cine știe ce se poate întâmpla."

Arunc un ochi în bucătărie și descopăr imediat sursa mirosului bogat de carne care mă izbise când am intrat. Patru oale clocotesc pe aragaz, pline cu carne grasă, ierburi și ceapă.

În noaptea asta, vedeta cinei e pot-au-feu.

Jackson mi-a explicat: „Pot-au-feu înseamnă oală pe foc. În restaurant nu avem o oală suficient de mare cât să hrănesc șaizeci de oameni, dar rețeta e aceeași."

„E genul de mâncare potrivit pentru iarnă", a continuat el. „În cel mai simplu caz, e carne de vită fiartă cu legume și sos deasupra. E o mâncare tradițională de familie în Franța."

Pot-au-feu reprezintă foarte bine stilul de gătit preferat al lui Jackson.

Ridichi și varză murată.

„Îmi place să fac mâncare gătită, de casă. Asta mă interesează. Dar vreau s-o fac la calitate de restaurant", mi-a explicat el. „La cinele astea, vreau ca oamenii să se simtă ca acasă, pentru că așa se gătește acasă – un singur fel de mâncare pentru toată lumea. Nimeni nu-și alege mâncarea dintr-un meniu."

În timp ce degustă zeama, își aduce aminte de un restaurant pe care l-a găsit în Provence: Era un loc simplu numit Le Bistro du Paradou, unde se gătea un meniu comun pentru toată lumea în fiecare zi. Miercuri aveau iepure cu rozmarin și usturoi, joia creier de vițel, vinerea aioli, iar sâmbăta miel de țară. Toată lumea se aduna și mânca împreună, de la pompieri și studenți, până la primar și familiști.

Jackson speră ca, în seara asta, londonezii să îmbrățișeze acest stil de cină intim și familiar.

„În primul rând, de cum intră pe ușă, oamenii vor simți mirosul și vor ști că aici se gătește de câteva ore. Te simți ca acasă la cineva care te invită la cină."

Pe lângă coasta de vită, adăugăm și niște pui și niște cârnat Morteau, un cârnat afumat din Jura, a zis el. În supă vom adăuga găluște cu măduvă.

Apoi urmează murăturile.

„Avem muștar și sos verde, cu hrean, castraveți murați și varză murată. Carnea de vită merge foarte bine cu murăturile picante și acrișoare."

Farfuriile cu pot-au-feu gata pentru cină.

I-am zis lui Jackson că merg să o iau pe mama și mă întorc. A râs: „O, nu! Sper să-i placă!"

În seara aceea, când am revenit la Sardine, mirosul de mâncare se intensificase. Pe mese erau castroane cu supă și găluște din care străluceau carnea și legumele. Clinchetul paharelor întrerupea bâzâitul conversațiilor. Cu siguranță se poate spune că e fost o cină perfectă pentru o seară friguroasă de iarnă. Și, în mod incredibil, i-a plăcut chiar și mamei, care e foarte pretențioasă.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia