FYI.

This story is over 5 years old.

Luna copilăriei pierdute

Am vorbit cu copii ieșiți din orfelinatele românești, care s-au gândit să-și ia viața

„Au căzut cerurile pe mine. Mi-au venit foarte multe gânduri. Mă gândeam la cuțit, să mi-l bag rapid în burtă. Eram disperat".
13.6.16

Fotografii de Alex Nedea

Cosmin stă drepți. În fața lui, profesorii de la examen îl privesc pentru o clipă și așteaptă. Lui Cosmin i s-au înmuiat picioarele. E ultima lui șansă. „Poți începe". „Mai am un singur dor, de Mihai Eminescu. Mai am un singur dor, în liniștea serii…". E septembrie și Cosmin a venit de la casa de copii din Bacău pentru a da la actorie, la București. La plecare i s-a spus din centru, în loc de încurajare, că dacă nu ia examenul ăsta, va fi aruncat în stradă. Așa că mort-copt trebuia să-i iasă poezia cu moartea lui Eminescu. Trebuia să fie expresiv.

Publicitate

„Mai am un singur dor: în liniștea serii să mă lăsați să mor la marginea mării". Ar fi putut să se oprească la acest vers, să se apropie de profesorii din comisie, și să le spună exact ce gândea: „Nu am niciun dor, dar dacă nu iau examenul asta, eu chiar o să mor. De fapt, mă omor".

Cosmin a vrut să se omoare de când a deschis ochii și a văzut în ce lume a nimerit. La casa de copii să-ți iei viața era un gând la fel de comun ca băutul apei. La 13 ani a vrut să se înece, când a aflat că „mama" Carmen, îngrijitoarea care se ocupase de el, a plecat. Îi fusese ca o mamă, avusese grijă de el, îl îmbrățișase și, mai ales, îl educase. „Ea m-a schimbat. Până atunci eram obraznic, nu mă duceam la școală, înjuram. Dar ea a intrat în mintea mea și m-a făcut să mă imaginez la facultate".

Dar mama Carmen l-a părăsit într-o vară. Femeia doar își înaintase sec demisia cu acordul părților și plecase la muncă în Germania. Atunci Cosmin s-a gândit să se arunce în lacul de acumulare de lângă oraș. „Să trag apă mai puternic în piept și gata". Dar s-a răzgândit. În curând, în centru a venit o altă „mamă", o altă femeie care a prins iarăși rădăcini în inima lui, pe locul lăsat rupt de plecarea mamei Carmen. În total a avut șase „mame": mama Cristina, mama Rodica, mama Carmen, mama Mihaela, mama Veronica și mama Mariana.

Citește și: Am vorbit cu mecanicii de metrou din România despre cum se văd sinucigașii din cabina lor

Publicitate

Le enumeră pe degetele de la mâna stângă, pe care se văd semnele unei răni vechi.

„Mi-au prins degetele în ușă, în centru: eu scriam cu stânga. La un moment dat doamnele de acolo, ca să nu mai scriu așa, mi-au prins degetele între ușă și toc. Acum nu mai scriu cu stânga, chiar dacă sunt stângaci. Na, omul se adaptează…".

Amintirea unei veri urâte

La paisprezece ani, Cosmin a vrut să se arunce de pe bloc, de la etajul opt. De scârbă de viață. De viața în centru, de copilăria chinuită, de singurătate. Atunci ar fi avut nevoie de un psiholog. Dar la centru exista doar un singur asemenea specialist la 80 de copii. Unul pe care îl vedeau rar, că nu stătea printre ei, ci „la birouri". Când erau chemați la ședințe, copiii știau un singur lucru: să nu-i zică nimic.

Ne era frică că pârăște. Se auzea că alții i-au spus probleme din centru și «s-a scăpat» la directoare.

Așa că ceea ce trebuia să fie o consiliere psihologică care să-i înlăture gândurile sinucigașe, se transforma într-un chestionar cu exerciții de inteligență. Nu i-a spus niciodată cât de des se gândește la moarte. „Mă întreba «Ce fac?» și eu îi răspundeam. «Bine!» «Cum ești?» «Bine!» asta era tot. Apoi treceam la teste de IQ".

Potrivit psihologului Virgil Bălan, care a lucrat cu copii din casele de copii, maximum de pacienți pe care un astfel de specialist l-ar putea gestiona este de 25. El avea însă la Bacău, în 2013, arondat de cinci ori mai mulți: 130.

Publicitate

„Lucram efectiv doar cu 15 cazuri, mai grave. Dintre acestea vreo patru, cinci copii îmi spuseseră că au avut de gând să se sinucidă, dar știu că majoritatea nu recunoșteau. Copiii aceștia ajung să aibă gânduri suicidare din cauza carențelor afectiv-emoționale pe care le au, la nivel mental sunt ruinați, trec prin niște pierderi, au un istoric familial încărcat, doar intrarea în acest sistem de protecție e supra-solicitant pentru copil".

Ultima oară i-a venit să-și ia viața acum doi ani, în vara terminării liceului. „A fost o vară urâtă", zice. Luase Bacalaureatul și s-a dus la București să se înscrie la facultatea de Geografie. „Îmi plăcea mie să știu tot timpul ce mă înconjoară. Că-n dreapta-i Estul, în stânga-i Vestul". A dat examen, a luat peste noua, dar l-a tras în jos nota de la Bac.


Urmărește documentarul VICE despre înmormântările false din Coreea de Sud


De la centru i s-a spus că, dacă nu intră la o facultate, va fi aruncat în stradă, că statul nu-l mai poate susține. Așa că mai avea o șansă în septembrie, la teatru. Îi plăcea și teatru. „Că poți fi și boschetar, și medic, și paramedic". Era convins că n-are cum să nu intre. În fața comisiei de examinare, la proba de recitare, a început: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…și…și…". Din recitarea lui trebuia să iasă un moment magic, în care să arate și toată suferință lui. Dar s-a încurcat la strofa a cincea. Și a picat. A fost o vară urâtă în care a fost la un pas de a se sinucide.

Publicitate

Așa își iau viața unii

Anul trecut, nouă copii aflați în sistemul de protecție socială și-au luat viața, conform Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copiilor și Adopție.

Potrivit lui Vișinel Bălan, secretar general la Asociația Adulților din Casele de Copii-Federeii, în decembrie 2015, unul dintre ei, un băiat de 19 ani care provenea din orfelinat s-a sinucis, aruncându-se de la etaj după ce scrisese un mesaj de adio Pe Facebook:

„Suferința din sufletul meu nu o poate calma nimeni. Așa că prețuiți viața, pentru că e una singură. Vă pup. Adio!".

Apoi, o fetiță de 14 ani, prietenă cu el, tot instituționalizată, s-a spânzurat de o țeavă, în spatele blocului. Sunt morți care ar fi putut fi evitate, dacă în urmă cu doar câteva luni semnalul de alarmă tras de Vișinel Bălan, într-un birou al Camere Deputaților, ar fi fost ascultat:

„Fusesem invitat din partea societății civile la comisia pentru protecția socială. Le-am spus că trebuie făcut ceva, că avem prea multe sinucideri în fiecare an. Am propus soluția psiho-terapiei și ca timp de doi ani tinerii care ies din centru să primească o subvenție de zece milioane de lei pe lună".

Fără această subvenție, cei mai mulți riscă să ajungă în stradă, gând peste care puțini pot trece. Cum este și cazul lui Constantin.

Constantin, dansul vieții și al morții

Într-o cameră din căminul studenților de la teatru, un tânăr de 24 de ani tremură ascuns în pat sub o plapumă. Tremură și plânge în sughițuri. Așa se manifestă la el groaza, așa făcea de o mie de ori după ce era bătut la casa de copii. Dar acum e bărbat în toată firea, însă frica nu i-a pierit niciodată din inimă. Astăzi a explodat. Și moartea i se pare singura cale de a se elibera de chin.

De când se știe, Constantin a visat să ajungă profesor universitar. Când era internat la orfelinat se semna pe unde apuca „prof. univ. dr. Constantin". Așa scria și pe caietele de la școală, și pe pereții de la școală. A sperat tot timpul că va ajunge acolo. Iar acum mai are doar un pas: a terminat facultatea cu zece, a terminat și masterul și acum este în primul an la doctorat. Dar tot de când se știe Constantin a avut și un coșmar. Când era internat la orfelinat era tot timpul urmărit de groaza că, atunci când va ieși de acolo, va ajunge „boschetar", va sfârși într-o gură de canal. Iar acum mai are doar un pas până acolo.

Publicitate

Administratorul i-a spus că doctoranzii nu beneficiază de locuri gratuite în cămin. Că așa e „politica facultății". Iar el nu are nici salariu, nici părinți la care să se întoarcă. Astăzi, Constantin a ajuns atât de aproape de visul vieții lui, dar și de coșmarul vieții lui: prof. univ. dr. Constantin, boschetar. Și atunci a venit momentul acela în care doar moartea părea să-l mai scape.

„Au căzut cerurile pe mine. Mi-au venit foarte multe gânduri, dar nu mai aveam încotro. M-am gândit să îmi pun gâtul pe frânghie și să îmi dau drumul să cad, să-mi tai cu lama venele de la mână și după aia să mi le bag în apă și să sper că nu doare chiar atât de tare. Apoi mă gândeam la cuțit, să mi-l bag rapid în burtă. Eram disperat".

Tot timpul a crezut că va depinde doar de el să nu ajungă pe drumuri. Că dacă va învăța bine și va merge la facultate, va ajunge om. Așa i se spunea încă de la grădiniță: dincolo de gardul ca de pușcărie al casei de copii e o lume dreaptă, unde cine-i harnic și muncește are tot ce vrea. În școala generală a descoperit că e foarte bun la dans. Cei de la centru, de la Bârlad, l-au dus ușor neîncrezători la admitere la liceul de arte din Iași. Și a luat. Cu zece. Tot atunci a urcat pe scenă și nu s-a mai dat jos de acolo.

Dacă îl pui să-ți înșiruie premiile naționale și internaționale pe care le-a luat îți umple pagini întregi. În 2014, la competiția mondială de balet, a fost desemnat cel mai bun coregraf, cu un spectacol în care e și regizor și dansator. Îl găsesc pe internet. Mă uit la el cum dansează. Nu sunt un specialist în dans, nici măcar spectator de dans. Cu toate astea, înțeleg. Pentru că brațele lui desenează muzica.

Publicitate

Cel mai puternic sentiment pe care ți-l inspiră când dansează e frica. Îl văd cum se târăște pe podea, cum își ferește ochii de o rază de lumină cu palma contorsionată. Și am un deja-vu: gestul ăsta l-am văzut în reportajul pe care o echipă de televiziune l-a filmat în 1990 în casele de copii ale lui Ceaușescu. Un copil și-a dus palma la ochi și s-a mutat într-un colț al patului, la vederea camerei de filmat.Dansul fricii lui Constantin e identic cu mișcările acelui copil.

Frica e instituționalizată în oasele lui. De frică a făcut în pat până la 14 ani. Crede că i se trăgea de la educatoarele care, pe când avea patru, cinci ani, îi aliniau noaptea în șir indian și îi loveau pe fiecare cu o scândură imensă. Doar așa, „ca să se-nvețe minte".

Mama care și-a ales soțul, în locul copilului

Dar frica aceea extremă l-a lovit și în 2015. A primit un telefon în vară. Abia ce primise laurii de la facultate, că o terminase cu zece. Era doamna de la centrul lui de plasament. „Uite, Constantin, nu te mai putem ține. Na!, statul nu te mai poate ține. Ai terminat facultatea, ai terminat și masterul…". I s-a pus un nod în gât. Știa că va exista undeva în viitor momentul ăsta, dar niciodată nu se gândea că într-adevăr a venit.

A fost un șoc. Un al doilea abandon. Chiar dacă toată „grija" statului se traducea într-o cifră meschină: trei sute de lei pe lună, bani de mâncare. Plus „28 lei pe lună", bani de buzunar. Și de haine, cu sau fără buzunar. „Au fost săptămâni în care mâncam azi și apoi patru zile la rând nu puneam nimic în gură". A fost obișnuit să facă foamea cu cei 328 de lei pe lună, dar nu era pregătit să facă foamea și fără acești bani.

Publicitate

Și-a scris totuși cererea cu un pix, chiar în clădirea facultății unde intrase la doctoratul cu tema „Dansul-componentă a spectacolului cinematografic".

„Și am scris: «Subsemnatul Constantin bla, bla, bla, beneficiar al sistemului de protecție, așa, doresc cu această ocazie să-mi prezint prezenta cerere de încetare a măsurilor de protecție»".

Asta a fost desprinderea de stat și căderea în gol. Căci o lovitură grea nu vine niciodată singură. A venit imediat și vestea că trebuie să părăsească camera de cămin.

Constantin nu are unde să se întoarcă. Nu are confortul gândului că, în caz de criză majoră, s-ar întoarce la părinții lui. Ai lui l-au părăsit la trei ani și nu au vrut să știe nimic de el, până când i-a căutat el pe ei, la 17 ani. Și i-a găsit: tatăl - un cioban alcoolic dintr-un sat rupt de lume, fără casă, mulțumit să doarmă cu oile. Iar mama i-a murit. A apucat să o vadă în viață o singură dată. Cât să afle de ce l-a dat. „Mi-au spus că în urma relelor tratamente pe care taică-meu i le aplica maică-mii. O bătea. O dădea cu capul de cadă".

Citește și: Întrebarea zilei: Cât de depresiv ai fost în cea mai depresivă zi din an?

Femeia a avut de ales între copil și bărbat și a ales să stea cu soțul mai departe. Culmea e că a continuat să crească copiii altora, fiind bonă prin vecini. Oamenii din sat erau mulțumiți: se pricepea la crescut copii.

Abandonat de părinți și de țară, Constantin mai e și acum bântuit de gândul sinuciderii. Chiar dacă momentan și-a găsit un loc unde să stea, nu prea are ce pune în gură. Se chinuie să-și prelungească viața de pe o zi pe alta, trăiește din mila unora și a altora. Un coșmar continuu.

Persoanele aflate în aceeași situație, care au probleme similare, au fost sau sunt parte dintr-un centru, sunt rugate să scrie la asociatia.federeii@gmail.com pentru ajutor.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre moarte:
Te costă patru mii de dolari ca să vezi cum e să mori
Canadienii așteaptă disperați legea eutanasiei, ca să-și ia viețile
Oamenii habar n-au cum să se sinucidă