Cum arată locurile în care americanii interogau și torturau suspecții de terorism

Negative Publicity, o carte a anchetatorului și jurnalistului Crofton Black și a fotografului Edmund Clark, oferă o privire fascinantă în dedesubturile descoperirii și documentării de arestări extrajudiciare și de interogatorii care-au constituit sistemul ascuns de „extrădări extraordinare" pe care l-au pus în practică Statele Unite, în anii care-au urmat atacurilor de la 11 septembrie.

Așa cum explică citatul din Gibson, P. et al., din Raportul investigației asupra deținuților, întocmit de guvernul Marii Britanii, în decembrie 2013, extrădarea extraordinară e un termen „cel mai des folosit pentru a acoperi transferul extra-judiciar al unui individ dintr-o jurisdicție sau dintr-un stat în altul (și se opune metodelor autorizate legal de transfer, cum ar fi extrădarea, deportarea, sau transportarea; aceste procese se supun anumitor procese judiciare sau dreptului de apel). Pe parcursul ultimilor zece ani, termenul de „extrădare extraordinară" a fost folosit pentru a acoperi extrădările în cazul cărora există riscuri reale de tortură sau tratamente inadecvate.

În Negative Publicity apare, ca studiu de caz, un loc în care Statele Unite au desfășurat interogatorii, în Lituania. Locul respectiv apare în repetate rânduri în documente, inclusiv în planuri de zbor, emailuri și însemnări de la tribunal, alături de fotografiile straniu de liniștite ale lui Clarg. Cartea deconspiră „matricea banalității" în care s-a născut unul dintre cele mai controversate procese care-au apărut în urma „războiului asupra terorii".

VICE: În primul rând, cum ați ajuns voi doi să lucrați împreună la cartea asta?
Edmund Clark: În 2011, când lucram la mai multe materiale despre Guantanamo Bay, țineam legătura cu Clive Stafford Smith de laReprieve. Așa am aflat că ei lucrau la materiale despre extrădarea extraordinară. L-am cunoscut pe Crofton și am descoperit că și el tot asta cerceta. A început să mă intereseze ideea de a face ceva pe tema extrădării extraordinare, în continuarea muncii pe subiectul Guantanamo Bay.

Crofton Black: Când a venit prima oară la mine eu fusesem în Lituania și văzusem locul ăsta dubios, un depozit construit în pădure, în mijlocul pustietății, pe locul unei foste școli de echitație. Construiam un caz legal împotriva chestiei ăsteia, deci când m-a contactat [Clark], am zis: „A, păi trebuie să te duci în Lituania, să faci niște poze cu locul ăsta straniu și ciudat". Exact asta a și făcut. Dup-aia, am început să ne construim un plan din ce în ce mai complex și mai ambițios, să-ncercăm să documentăm rețeaua de închisori secrete a CIA, cu documente, imagini și proză. Am stat mult timp să ne dăm seama cum punem totul cap la cap.

Clark: La-nceput m-am gândit să mă concentrez doar pe cătunul ăsta din Lituania și pe ideea că locul ăsta, extraordinar de important din punct de vedere geopolitic, se afla într-o fostă școală de echitație din pădure. Ideea s-a dezvoltat și-a crescut din asta. Stăteam de vorbă cu Crofton despre ce tip de documente avea el, documente foarte importante, și mi-a trimis multe chestii la care să mă uit. Evident, eu mă uitam și le analizam din punct de vedere al impactului vizual, cum documentele astea se transformau din niște bucățele de hârtie cu informații pe ele și deveneau obiecte vizuale, care spuneau o poveste.

Cum te-ai hotărât să-ți incluzi fotografiile între celelalte dovezi de natură vizuală?
La un moment dat, m-am gândit nici să nu mai folosesc fotografiile. Aveam de gând să arăt tot prin documente, imagini din satelit, imagini găsite… pentru că ce rost are să faci un proiect foto global, când n-ai nimic de văzut? Dar apoi cred că fotografiile au apărut din nevoia foarte sinceră de a avea ilustrații, care să contrabalanseze documentarea foarte densă din carte. Actul fotografierii a devenit aproape un scop în sine pentru mine. Chiar dacă nu puteam să fac altceva în afară de a fotografia o fațadă, mă duceam și-o fotografiam. A devenit un fel de act al mărturiei, un act al reconstruirii unor părți din rețeaua asta, de a le arăta în imagini.

Crofton, pentru tine a fost neobișnuit să fii nevoit să-ți abordezi munca din perspectiva asta vizuală, artistică?
Black: Am vrut să fac această carte, fix ca să reușesc exact asta. Mi-am dat seama că aveam atât de mult material, că includea povești remarcabile și imagini și documente bizare. Și că toate lucrurile astea vorbeau despre mai mult decât puteai să vezi în ele. Am știut că vreau să fac din ele ceva mai puțin arid decât cazurile de la tribunal, care-s destul de plictisitoare. Mi se oferise șansa să fac ceva ce se adresa unui public diferit, mai mare.

Ai vorbit despre locul din Lituania. E locul cheie din carte și tot reapare, de la un capitol la altul. De ce ai ales locul ăsta pe post de fir narativ care să lege cartea?
E locul cu care am rezonat cel mai puternic la nivel personal. E cel la a cărui poveste am lucrat cel mai mult și-am dezvoltat-o mai mult sau mai puțin de la zero. Pe multe dintre celelalte cazuri le-am preluat de la jumătare și-am luat-o în direcția în care m-au dus ele. Dar când am început cazul din Lituania, nu era aproape nimic acolo, cu excepția unui material de la ABC News, care susținea că în Lituania ar exista o unitate de extrădări. Nu existau dovezi, documente, avioane. Monitorizarea avioanelor a fost, în mod tradițional, metoda prin care se investiga până acum extrădarea. Era modul de a conecta oamenii cu anumite țări. Dar apoi ajungeai în Lituania unde nu era niciun avion. Niciunul dintre dosarele cu date alcătuite de alții nu includea avioane care să fi trecut prin Lituania. Era o gaură neagră. Mi-am propus să umplu eu gaura aia. Evident, e și faptul că-i o poveste atât de stranie…

Da, e ideea asta, cu această clădire impecabilă, modernă, fără ferestre, care apare de nicăieri, aproape peste noapte, în spatele unor marchize, în apropierea unui cătun minuscul, de la țară.
Gândește-te cât de dubios ți s-ar fi părut dac-ai fi crescut în satul ăla! Dintre toate evenimentele ciudate pe care le-a creat latura asta a războiului împotriva teroriștilor, mie ăsta mi s-a părut unul dintre cele mai stranii.

Clark: Mie mi s-a părut foarte puternic. Crofton are dreptate: într-un fel sau altul, era fix miezul întregii situații, cătunul ăsta banal, la 45 de minute de Vilnius. Ce-am încercat, printre altele, să facem cu această carte, a fost să arătăm că procesul n-a fost nici pe departe ceva exotic, de care s-a ocupat CIA-ul sau guvernul. Au pasat sarcina mai departe unor companii mici, în locuri dintr-astea, deloc ieșite din comun. Locuri incredibil de banale. Prin extensie, s-au folosit de aeroporturile noastre, de spațiul nostru aerian. Suntem toți implicați, complici la faza asta, pentru că s-a întâmplat în lumea în care trăim.

Asta se leagă de altă chestie pe care chiar am înțeles-o din carte. De la fotografiile cu piscinele hotelurilor la care stăteau piloții, până la documente și facturi, toate astea îți dau indicii legate de implicarea unor oameni absolut obișnuiți. Cred că lumea, când se gândește la „extrădare extraordinară", se gândește la lumea aia de mascați, gen ca-n Zero Dark Thirty. Dar cartea asta îți dezvăluie, fără perdea, realitatea meschină. Procesul ăsta de demistificare a fost unul dintre scopurile voastre principale?
Black: Evident, de la Hannah Arendt încoace „banalitatea răului" a devenit o expresie uzuală. Din punctul meu de vedere, una dintre zonele în care se vede cel mai clar e asta a birocrației: în documentele astea, în felul în care sunt scrise, există anumite forme de interogatoriu descrise sau felul în care sunt detaliate itinerariile zborurilor. Voiam să arăt asta. Niciunul dintre lucrurile astea n-ar fi posibile fără un sistem birocratic complex care le susține. Teoria zice că, într-o birocrație, există un loc pentru toate și toate sunt făcute de persoana potrivită. Dar, în practică, asta înseamnă de multe ori că nimeni nu e responsabil de nimic. Și asta am găsit în Europa de Est. Nimeni nu era responsabil. Nu există niciun responsabil pentru vreuna dintre chestiile astea, nici în Polonia, nici în Lituania.

Clark: Asta e o chestie pe care-am vrut s-o scoatem în evidență: cât de obișnuit și de banal e totul. Când Hannah Arendt vorbea despre banalitatea răului, vorbea de birocrația național-socialismului. Aici vorbim de un mozaic de companii mici, mici și medii, care scot și ele un ban.

Îmi aduc aminte de-un email care conținea un emoticon. În contextul interogatoriilor și, prin extensie, al torturii, mi s-a părut foarte straniu să-l văd.
Da, mai era un email în care cineva vorbea despre schimbarea rutei de zbor, ca să se asigure că trece de „testul hlizelii". Oamenii ăștia știau ce fac. Sau nu știau? Știau pe cine transportă? Cine erau pasagerii? Cazul de la tribunal care apare în carte nu-i altceva decât o dispută pe marginea unor plăți. O ceartă meschină despre cât s-a plătit pentru un anumit număr de ore de zbor efectuate de un avion. N-are nimic de a face cu persoana transportată [și nu menționează] că e vorba de o persoană supusă procesulu de încarcerare și transport extra-judiciar, care urmează să fie interogată. Chestia asta pur și simplu nu apare. Deci, da, e banal. Pozele sunt și ele, uneori, banale. Unele dintre locuri au fost banale de documentat. Și când am mers pe firul birocratic a fost, uneori, banal. Dar ridică întrebări etice destul de profunde.

O mare parte din carte e formată din mersul pe firul birocrației, documente și observații care le însoțesc. Ceva ce aproape m-a liniștit e că măcar există firul ăsta birocratic. Chiar și guvernul Statelor Unite trebuie să pună la dosar o grămadă de facturi.
Black: Majoritatea actelor din carte vin de la alte organizații sau din alte țări. Dac-ar fi vrut să creeze un sistem complet secret de închisori poate nu trebuia să inventeze unul care implica zboruri cu prizonierii pe tot cuprinsul lumii. Pur și simplu n-ai cum să zbori cu avionul din punctul A în punctul B, fără să lași o tonă de documente în urmă. Pur și simplu nu se poate, altfel s-ar tot ciocni avioanele astea. Ar fi putut pur și simplu să-și țină cei 119 prizonieri în Afganistan și probabil ni s-ar fi părut mult mai greu să-i dăm de urmă. Dar felul ciudat în care-au ales, sau au fost forțați uneori, să folosească locuri diferite… a făcut sistemul detectabil.

Există o secțiune în carte în care tu, Edmund, vorbești despre cât e de greu să te hotărăști dacă să publici sau nu o fotografie cu locuința particulară a unei persoane implicate în tot acest proces. Ce-ți spune instinctul despre liniile de netrecut în toată povestea asta dementă, de birocrație kafkiană?
M-am gândit mult la asta. Când lucram la carte, ne-am hotărât să nu publicăm niciun nume care nu apăruse deja în altă parte. Am fi putut lejer să băgăm mai multe nume. Din punctul ăsta de vedere, evident, ne-am cenzurat propria muncă.

Clark: Unde tragi linie? Cred că după guvernele noastre, cu tot cu indivizii implicați în proces care probabil știau ce fac. Și, într-un fel, tragi linie după noi toți, pentru că lucrurile astea sunt făcute în numele nostru, al tuturor. Sunt, probabil, făcute, cu titlul de „răul cel mai mic". Iar asta nu le justifică. Aș face o paralelă cu ordinele de control din Marea Britanie, unde guvernul are acum voie să rețină oamenii fără niciun fel de procedură legală. Au răsturnat, în felul ăsta, 800 de ani de habeas corpus. Acum ai voie să reții lumea, fără niciun fel de procedură legală și în baza unor dovezi secrete. Chiar e pentru binele public? În sensul ăsta, linia aia ne privește pe toți.

Negative Publicity a apărut de curând, la editura Aperture.

O selecție din Negative Publicity: Artifacte ale extrădării extraordinare, va fi expusă public pentru prima oară în Marea Britanie la o expoziție cu acces gratuir, care va avea loc la IWM London, de pe 28 iulie, 2016, până pe 28 august, 2017. Expoziția va aduce laolaltă mai multe serii recente realizate de Edmund Clark, printre care Control Order House și Section 4 Part 20: One Day on a Saturday, pentru a explora experiențele ascunse ale controlului statal și va atinge și chestiuni legate de legalitate, siguranță și etică, problematizate de „Războiul global împotriva terorii".

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre tortură:
Am vorbit cu un artist torturat de guvernul chinez
În Moscova există un fight club și e pe bune
Un scurt istoric despre hrănirea rectală