Am vorbit cu mai mulți bărbați despre cât de sinistru e să chelești

În școală l-am avut profesor pe dl Rees sau „Greasy ( Unsurosu') Rees" cum îl poreclisem. Erau anii '90, dar dl Rees părea că a călătorit din vremuri străvechi până la noi. Vorbea ca în filmele vechi despre război, ne striga pe numele de familie, iar părul îl purta pe spate sau în părți, bine lipit de cap, ca într-o parodie cu un manager de bancă de stil vechi. Între timp, părul din creștetul capului dispăruse cu totul, iar, în locul său, apăruse o chelie atât de strălucitoare, că era clar că același produs folosit pentru fixarea podoabei capilare în laterale adăuga un pic de strălucire în partea de sus.

Cum eram niște puști căcăcioși, nu l-am lăsat niciodată să uite de chelia sa. Gluma favorită era să ne dăm părul pe spate și o palmă peste frunte atunci când el intra în sală. Dacă a observat batjocura noastră nu a lăsat niciodată să se vadă asta. Cu o singură excepție. Eram în timpul orei de fizică, iar unul dintre dobitocii clasei a tras cu praștia prin sală și l-a lovit cu o bucată de plumb fix în chelie. Ce-i drept, a fost o lovitură impresionantă, dar domnul Rees se pare că nu a avut aceeași părere. A explodat, a țipat și a urlat la puști. Chelia sa s-a făcut roșie și plină de furie.

După aia, toată discuția a fost despre cât de căcat a fost bătrânul Greasy când s-a pierdut cu firea. Nici nu ne-am gândit vreun moment că l-am adus la limita disperării sau că nu e în ok să umilești un om drăguț pentru o caracteristică fizică asupra căreia nu are control.

Desigur, atunci eram doar niște copii, dar prejudecățile cu privire la chelie continuă în viața de adult. „Este ultimul bastion de incorectitudine politică", susține Spance Kobren, realizatorul emisiuni Bald Truth din LA, care se adresează bărbaților care se confruntă cu pierderea părului. „Nu te vei duce niciodată la o gagică să-i spui: „Hei, știi ce, se pare că fundul tău s-a făcut și mai mare!". Dar aceeași fată îi poate spune unui tip: „Hei, se pare că începe să ți se rărească părul" și să fie considerată o remarcă OK."

Chiar dacă majoritatea nu suntem atît de nesimțiți încât să facem asta, prejudiciul este profund înrădăcinat. Adesea, studiile arată că femeile sunt mai atrase de bărbații cu o bogată podoabă capilară. Gândește-te și că există o aversiune față de președinții americani care își pierd părul (Eisenhower e singurul președinte cu chelie care a stat la Biroul Oval în vremuri moderne) sau cum cheliuța guvernatorului Scott Walker a fost recent o problemă când a încercat să câștige o nominalizare din partea republicanilor.

Nu poate fi surprinzător că pierderea părului e o experiență traumatizantă pentru atâția bărbați, când știi că-s puși în fața unei realități atât de ostile. Și totuși, nu au voie să se plângă, declară Kobren.

„Societatea nu le permite bărbaților să se arate nemulțumiți de fizicul lor. Trebuie să te îmbărbătezi singur în situații d-astea", spune acesta.

Atitudinea asta este adevărată printre bărbații cu chelie. Un studiu din 2012 realizat de Universitatea Pennsylvania arată că bărbații care se rad pe cap sunt percepuți ca unii mai virili, o descoperire care se reflectă constant în emisiunile TV sau filmele în care personajele masculine sunt în general ori psihopați violenți, ori băieții duri. Nu sunt genul de tipi care plâng de mama focului pentru câteva fire de păr rămase pe pernă.

Și cu toate astea, pierderea părului poate fi devastatoare. Un studiu realizat în urmă cu doi ani de către niște oameni de știință, în Germania, demonstrează că există un costul emoțional pe care trebuie să îl plătești pentru pierderea părului. Angajații Spitalului Universital Charité Universitätsmedizin din Berlin au descoperit că impactul emoțional cauzat de pierderea părului duce la probleme legate de stima de sine și, în cele mai grave cazuri, devine trăgaciul pentru tulburări psihologice care duc la boli precum dismorfia corpului sau tricotilomanie, un impuls fizic obsesiv care, în repetate rânduri, îl face pe bolnav să își răsucească și să-și smulgă părul, ceea ce accelerează procesul de pierdere a părului.

Potrivit American Hair Loss Association, două treimi dintre bărbații americani vor experimenta o pierdere a părului apreciabilă până la vârsta de 35 de ani, în timp ce 85% din ei vor afla până la 50 de ani ce înseamnă cu adevărat să ți se rărească părul.

Aproximativ 95% din părul pierdut se datorează unei afecțiuni comune: calviția. Cunoscută sub denumirea de alopecia androgenetica, calviția este caracterizată de o reducere a liniei părului, de o rarifiere a sa sau ambele cum s-a întâmplat în cazul dlui Rees.

Phillip Paoletta se confruntă cu calviția din timpul celui de-al doilea an de studenție. Pe lângă smocurile de păr pe care le lăsa pe pernă, a observat cum i se înfunda scurgerea de la cadă din cauza căderii părului. Multă vreme a încercat să-și explice fenomenul prin cele mai ciudate scuze: lipsa exercițiilor fizice, o dietă nepotrivită, un ingredient suspect din șampon. Perioada de negare s-a terminat în momentul în care a vorbit cu un medic care i-a explicat cât se poate de clar că se confruntă cu calviție. Vestea nu l-a încântat foarte tare, așa că a urmat o altă perioadă lungă lipsită de fericire.

„Nu vreau să pară că folosesc prea ușor cuvântul deprimat", declară Paoletta. „Dar chiar mi-a adus anxietatea într-un punct critic și m-a făcut să fiu mult mai conștient de sine. Purtam mereu o pălărie și, în general, încercam să evit discuțiile despre păr. A fost o perioadă oribilă."

Kobren este mai puțin circumspect atunci când leagă pierderea părului de depresie și compară acest lucru cu un „cancer al spiritului".

„Pentru mulți dintre bărbați, acest lucru le distruge încrederea în sine. M-a sunat la un moment dat un tip și mi-a spus că renunțase la o diplomă în drept în detrimentul livrărilor, doar pentru a purta o șapcă."

Dr. Gershen Kaufman, un fost profesor de psihologie de la Universitatea de Stat Michigan și autorul cărții The Psychology of Shame, crede că astfel de povești reflectă importanța conexiunii dintre păr și imagine de sine.

„Gândiți-vă la toate acele momente în care ne uităm în oglindă la față și păr și le considerăm parte din întreg, din ceea ce suntem", declară dr. Kaufman. „Sinele se regăsește pe chipurile noastre, iar orice afectează această zonă, în special părul, va modifica în mod evident percepția asupra propriei ființe."

Când eram copil, tunsoarea preferată implica țepi. La frizeria din cartier, Adam Gents Heirdressers, stăteam pe o placă de lemn pe care domnul Adam o așeza pe mânerele scaunului pentru băieții scunzi și așteptam să fiu transformat în Val Kilmer din Top Gun. Mizeria care urma arăta mai degrabă ca un experiment nereușit legat de electricitatea statică.

Un alt băiat care a trecut printr-o vertiginoasă aventură pe placa de lemn a domnului Adam doar pentru a-și face țepi este fostul meu coleg de școală Paul Riggall, Riggs, care este chel acum, dar care nu este nostalgic după pierderea pletelor sale.

„Aveam un păr groaznic", susține el. „Odată ajuns în cea de-a doua parte a adolescenței, îmi doream o tunsoare în stilul trupei Oasis, în care părul era mai lung și rămânea ridicat, era imposibil."

Riggs, ca și Phillip Paoletta, și-a întâmpinat chelia cu debut precoce cu o tunsoare de tip zero. Amândoi au găsit această soluție ca una eliberatoare.

Paolleta descrie momentul în care a decis să-și radă puținul păr rămas, într-o frizerie din Africa de Vest, ca unul dintre acelea în care închizi ochii și zici „hai să vedem ce se întâmplă după asta", după care nu a mai avut regrete.

Între timp, Riggs consideră că o tunsoare zero arată mai bine, pentru că sugerează o deschidere către schimbare. „Cu asta spui da, chelesc și nu-mi pasă".

El susține că această atitudine este contrară celei afișate de vechiului lor profesor, care se agăța fără speranță de trecut și care umplea aerul cu disperarea sa.

Percepția este confirmată de mai multe cercetări. Studiul universității Pennsylvania citat mai sus arată că, în timp ce bărbații care se rad pe cap sunt văzuți mai puternici, înalți și potențiali lideri, ca omologii lor cu păr, nici una dintre aceste descoperiri nu se aplică celor cu părul rar.

Kobren nu este de acord în totalitate cu acest studiu. El spune că posterele alea de la Hollywood pentru băieți care au adoptat o tunsoare zero, precum Jason Statham sau Vin Disel sunt „anomalii", și se întâmplă să aibă o „structură facială unde pierderea părului nu deranjează. "

„Dar, pentru mulți dintre noi, nu este indicat", continuă el. Dacă mă rad pe cap, arăt precum Caine din Kung Fu.

Pentru mulți dintre aceia care împărtășesc același punct de vedere, o industrie de miliarde de dolarii s-a dezvoltat, în căutarea unor tratamente care să-i ajute să-și recupereze podoaba capilară. Dar ai grijă,, Kobren insistă că 99% dintre acestea sunt de rahat.

Își susține punctul de vedere cu una dintre întâlnirile sale cu o companie de regenerarea părului, din Florida, de pe la sfârșitul anilor '80, pe la începutul bătăliei sale cu pierderea părului.

„Când m-am dus să văd despre ce este vorba, am fost întâmpinat de o gagică foarte tare care mi-a spus„ Te putem ajuta și nimeni nu trebuie să știe asta". Am tot încercat să aflu în ce constă procesul și, într-un final, mi-a adus pe cineva care a trecut prin asta. Era evident că tipul ăla purta o perucă și i-am zis „Tipul asta poartă o perucă!" Ea mi-a spus: „ Bine, nu este chiar o perucă, e un sistem pentru păr". Și așa am aflat că voiau să îmi rad părul de pe cap și să-l înlocuiască cu un covor."

Kobren a rămas imun în fața ofertei incredibile și a multor astfel de „tratamente miraculoase", dar alții au căzut pradă șarlatanilor, uneori cu rezultate tragice.

La începutul anilor '90, Michael Potkul s-a pricopsit cu niște cicatrici de la tâmple până la gât după un transplant de păr realizat de un chirurg in Pittsburg. Un tribunal a hotărât că doctorul Dominic A. Brandy a secționat câteva artere cheie când a încercat să întindă pielea pe capul lui Potku și a blocat creșterea părului în loc s-o accelereze. Potkul a fost atât de șocat de rezultat încât a încercat să se sinudcidp și s-a împușcat în piept. Glonțul i-a trecut pe lângă inimă.

În cele din urmă, Kobren a dat de un medic care i-a prescris Finasteride, un medicament pentru prostată mărită, despre care auzise că e eficient în tratarea calviției. În prezent, medicamentul este cunoscut sub numele Propecia alături de un alt medicament, Rogaine, care este singurul medicament aprobat de insepcția sanitară. Dar Propecia rămâne un medicament controversat. Utilizatorii trebuie să îl ia zilnic, iar dacă opresc tratamentul, nu mai e eficient. Între timp, unii utilizatori, printre care se numără și Phillip Paoletta, au raportat apariția unor efecte secundare precum disfuncțiile sexuale.

Pe lângă medicamente, un număr din ce în ce mai mare de bărbați optează pentru transplantul de păr. Creșterea este explicată prin îmbunătățirea tehnicilor chirurgicale, care au eliminat o mare parte dintre riscuri. Aceste tehnici îmbunătățite vin la pachet cu o serie de podoabe capilare reîntregite printre celebritățile de sex masculin, printre care se numără Kevin Costner, David Beckham și LeBron James. Deși vedetele nu zic nimic, alea deștepte bagă banii în Follicular Unit Extraction(FUE), o tehnică prin care apar în mod natural grupuri de până la patru fire de păr, unități foliculare, care sunt extrase din partea din spate a capului și puse în zonele în care apare chelia.

Dr. Robert M. Bernstein, profesor dermatolog, la Universitatea Columbia, a scris prima sa lucrare despre FUE în 2002. Acesta operează zilnic în clinica sa din Manhattan, unde oferă servicii precum FUA sau Follicular Unit Transplantation(FUT), o altă tehnică de transplant de păr, în care firele de păr sunt disecate într-o fâșie de piele lungă și subțire, tăiată din partea din spate sau laterală a scalpului.

Procedurile costă în jur de 15000 de dolari dar, în ciuda prețului ridicat, dr. Bernstein spune că afacerea a crescut cu o treime în doi ani. Acesta susține că are clienți cu vârste cuprinse între 18 și 80 de ani care provin din medii și etnii diferite.

„Tratăm o mulțime de bărbați indieni tineri, declară acesta. Este foarte important pentru ei să aibă păr când ies cu cineva, dar și pentru căsnicie.

Dr Bernstein neagă că ar exista în zilele noastre o stigmatizare a procedurilor ce implică transplatul de păr. „În acest moment, sunt destul de acceptate și răspândite. Sunt aproximativ patru sute de mii de oameni care le încercă în fiecare an."

Întrebat de ce sunt atât de puține celebrități care recunosc că au apelat la o astfel de intervenție, acesta a declarat: „Cred că se întâmplă la fel cu oricare altă procedură cosmetică, oameni resping ideea de a o recunoaște, în special bărbații."

Nu știu ce ne-am fi făcut dacă, într-o zi, Rees Unsurosu' ar fi intrat în clasă cu un păr bogat, dar cert e că nu am fi fost foarte simpatici. Mă simt prost pentru cum ne-am purtat cu el (deși, evident că nu atât de rău încât să mă opresc din explotarea memoriei și a fazelor de rahat pe care i le aplicam pentru acest articol). Presupun că o consolare trebuie să fi avut și el, pentru că știa că o mare parte a călăilor săi erau susceptibili la aceeași soartă, conform statisticilor.

Deși nu poate fi sigur, fostul meu coleg crede că și el se lua de domnul Reese. Zilele astea, i se pare că l-a ajuns răzbunarea profului.

Când se joacă de-a supereroii cu fiul său în vârstă de opt ani, puștiul specifică rolurile pe care le poate avea tatăl său. „Pot fi Lex Luthor sau The Thing din Fantastic 4", declară acesta.

Traducere: Mădălina Botoran

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre calviție:
Cât de nasol e să chelești când ești femeie
5 motive pentru care e oribil să fiu bărbat
Freza lui Băsescu e la mare modă prin Asia