Sunt detectiv particular în România și știu cum funcționează escrocheriile sentimentale

Răzvan Miron are 34 de ani, a devenit detectiv în anul 2002 și detectiv particular în 2005, când a fost reglementată profesia asta în România . A înființat una din primele agenții de detectivi particulari din țară și una din primele asociații de profil: Asociația „Onoare" a Detectivilor Particular din România. Are cereri de la clienți din toată lumea, care apelează la el pentru probleme care au, de cele mai multe ori, legătură cu cetățenii români.

Când am terminat liceul, în anul 2000, aveam nevoie de bani, așa că m-am gândit să-ncep o afacere care nu implica o investiție mare. Am văzut un anunț în ziar că tocmai se deschisese Școala Națională de Detectivi Securitate Privată, un colegiu care între timp s-a desființat. M-am gândit că mi s-ar potrivi un job ca ăsta, mai ales că de mic eram un bun actor și observam tot felul de detalii care altora le scapă. Așa că m-am înscris, am dat teste și-am intrat. După doi ani, am absolvit școala și-am început să colaborez cu diverse agenții de detectivi particulari și cu alte persoane din branșa asta.

Pe atunci, meseria de detectiv particular nu era reglementată în România. Funcționa pe sistemul cel mai la îndemână: „ce nu este ilegal este legal". Alea erau începuturile, iar ca să faci rost de clienți, trebuia să procedezi old-school: să dai anunțuri în ziare, în care spuneai, pe scurt, cine ești și cu ce te ocupi. Dacă n-aveai cunoștințe sau intrări, asta era singura metodă prin care puteai să prinzi contracte.

Majoritatea celor care sunau aveau probleme sentimentale. Oameni care bănuiau că partenerul îi înșală și voiau să-și confirme temerile. Mai sunau și persoane escrocate care voiau să-și recupereze banii, după ce luaseră țepe cu facturi false, o escrocherie la modă prin anii ăia.

Partea nasoală era că ne contactau, cu precădere, oameni din zona gri, adică persoane care aveau afaceri „la limita legii" și o grămadă de bani pe care erau dispuși să-i cheltuiască. Ca să-ți faci o idee de tarife, pe atunci luam cam 15-20 de euro pentru ora de supraveghere. Era o sumă destul de frumușică pentru anii ăia, numai că te anturai cu oameni periculoși și trebuia să știi să te protejezi singur, pentru că meseria nu era reglementată legal, deci problemele puteau apărea de oriunde.

În ce consta munca noastră? Supravegheam și obțineam informații despre subiect. Spre exemplu, îl urmăream cu mașina ore întregi și îi făceam fotografii. Pentru asta, aveam o geantă conspirativă, cu un contur din fier, de care agățam un aparat foto. Problema apărea la developatul filmelor, pentru că n-aveai cum să mergi cu materiale confidențiale la oricine. Trebuia, deci, să ai pe cineva de încredere cu care să colaborezi. De altfel, asta e una din condițiile esențiale ca să faci jobul ăsta: să ai cât mai multe surse și să fie de încredere.

La primele cazuri mă implicam mult emoțional. Mi-aduc aminte că-n 2002, când colaboram cu o agenție, a venit o femeie disperată la noi. Plângea și ne-a spus că fiică-sa a plecat de acasă și n-o mai găsește. Ultima oară, fata muncea pe litoral, în Eforie, ca ospătar. Până la urmă, am dat de ea și-am aflat că se prostitua într-un apartament din Drumul Taberei. Când am auzit asta, m-am enervat. Mă tot întrebam: „Cum să se-ntâmple una ca asta? Cine a obligat-o pe fată să se prostitueaze?". Am fost acolo, la locație și, într-adevăr, fata se prostitua, numai că nu era obligată de nimeni. O făcea de bună voie.

După un timp, ajungi să nu mai pui suflet deloc. Chiar devii imun, nu te mai afectează nimic. Iei cazurile ca atare și știi prea bine că povestea are întotdeauna două fețe.

Ca detectiv particular, în România, tu centrezi și tot tu dai cu capul. Faci și supraveghere, dar și investigație, pentru că piața nu-i atât de mare încât să se delimiteze una de alta. Faza e că trebuie să-i explici clientului ce poți face și ce nu. Am cereri multe care nu se concretizează. Din două motive: unii se târguiesc la tarife, deși prețurile sunt fixe și-s afișate pe site, iar alții îmi cer să fac lucruri ilegale, ca spartul adresei de e-mail sau ascultarea telefonului cuiva. Am avut inclusiv companii mari care voiau să-și spioneze concurența, să afle la ce proiecte lucrează.

Unii oameni au impresia că detectivii particulari sunt Superman. Că dau un telefon și află orice, că intră prin pereți și ascultă convorbiri private. Se-ntâmplă să avem clienți care se miră că nu știm ce vorbește persoana urmărită la telefon. Bineînțeles că nu suntem super eroi sau ceva. N-ai cum să faci lucruri imposibile.

Am și clienți români, dar majoritatea sunt bărbați străini escrocați de românce care lucrează la videochat sau de cupluri din țară. Ai să râzi, dar nu e vorba de persoane sărace, care au lipsuri și fac asta pentru supraviețuire. În general, sunt tineri de bani gata, fără probleme financiare. Recordul de bani pe care o videochatistă, împreună cu soțul ei, de care a divorțat între timp, i-au stors de la un străin este o sumă care depășește jumătate de milion de dolari, pe o perioadă de doi-trei ani. Sunt mulți bani, mai ales dacă te gândești că tipa se întâlnise o singură dată cu bărbatul pe care-l escroca.

Străinul păgubit nici măcar nu și-a recuperat prejudiciul. El avea impresia că se poate rezolva ușor la Fisc, ca-n SUA. N-a vrut s-o dea pe tipă în judecată, așa cum ar fi trebuit, probabil ca să nu-l arate lumea cu degetul sau să zică: „Uite cât de prost a fost ăsta!".

Altădată, am avut un caz c-o fată cu educație precară, frumușică, combinată în România cu un tip dubios, care voia să devină actor porno. Clientul care ne-a solicitat serviciile era un tip din Grecia, care o știa pe fată dintr-un club de striptease din străinătate. Au vorbit pe internet, iar el s-a îndrăgostit și-a ajuns până-n punctul în care i-a cumpărat fetei un apartament.

Ca să verifice dacă-i totul în regulă cu ea, grecul ne-a contactat pe noi. În timpul investigației, am aflat povestea aia clasică: fata cheltuia, cu prietenul ei român, banii pe care grecul îi trimitea. În timpul investigației, tipul n-a mai suportat toate astea și i-a spus fetei că știe ce se petrece, pentru c-a pus niște detectivi s-o urmărească. A fost aiurea, ne-a pus pe noi în pericol, dar până la urmă n-am pățit nimic.

După vreo lună, iar ne-a sunat grecul, ca să ne liniștească. Tipa îi vânduse o poveste lacrimogenă, pe care el o înghițise. I-a zis că relația cu tipul dubios e doar de complezență, pentru că ar avea niște datorii comune la mafia română. Nu doar că grecul a mușcat-o, dar i-a cumpărat și-un BMW Seria 3. În fine, ne-a rugat s-o mai supraveghem o dată, ca să fie el sigur că-i totul în regulă. Evident, în noile condiții era aproape imposibil să te apropii de ei. Oamenii se așteptau să fie urmăriți, așa că se păzeau. Nu mai stăteau la aceeași locație, nu mai ieșeau împreună și nu mai foloseau aceleași mașini.

Întorsături de genul ăsta se-ntâmplă destul de des. Când sunt prinși cu minciuna, escrocii inventează povești fantastice și-i conving cumva pe „iubiții" de afară că nimic nu e ceea ce pare. Iar ăștia sunt dispuși să creadă fabulațiile lor.

Ca să-ți dai seama că unii vor să fie mințiți, uite un caz concret. Odată, ne-a căutat un olandez care avea o iubită undeva pe lângă București, la Lungulețu. Ne-a spus că ea a avut multe probleme de sănătate și i-a trimis o grămadă de bani în ultimul timp. Acum, fata avea altă belea pe cap: ar fi fost implicată într-un accident auto în care a lovit pe cineva, iar ea nu avea permis și mai era și băută. Tipa îi zisese olandezului că e în arest la domiciliu și are nevoie repede de 3 500 de euro pe care să-i dea victimei, ca să-și retragă plângerea.

Olandezul voia să verifice dacă fata îi spune adevărul. I-am zis direct tipului: „Mergem și verificăm, dar îți spun din start două chestii: în România nu se practică arestul la domiciliu (era acum câțiva ani, când nu exista măsura asta), iar în cazul unui accident auto, chiar dacă îi dai bani victimei, ancheta penală continuă". În fine, i-am explicat asta, i-am spus că-l costă 500 de euro lucrarea, iar el mi-a scris un email că i se pare o sumă prea mare și că nu-și permite să dea atâția bani, mai ales că trebuie să-și ajute prietena.

Practic, omul a preferat să trimită 3 500 de euro, fără să verifice dacă povestea iubitei lui e adevărată, deși îl atenționasem de la început că sunt niște lucruri care nu se leagă deloc.

De-a lungul timpului, am lucrat la zeci de cazuri de dispariție, pe bază de voluntariat. N-am luat niciun ban pentru ele, ci doar am vrut să dăm o mână de ajutor familiilor. Cel mai mediatizat caz a fost al fotbalistului Ovidiu Conduruța, care avea 29 de ani, în 2013. Omul era dispărut de o săptămână, după ce petrecuse noaptea într-un club de manele din București, pe la Piața Bobocica.

Era într-o iarnă, duminica, și-am ieșit să-l căutăm. Am fost, mai întâi, lângă stația de epurare Glina, unde e un fel de „Deltă a Dâmboviței", plină de stufăriș. Am găsit o grămadă de haine acolo, dar nu corespundeau cu ale băiatului. Apoi, am mers pe malul Dâmboviței, între Vitan și Glina, pe jos. Am luat toate gunoaiele la puricat, până am găsit o geacă neagră. Am sunat la Poliție, iar ei au venit cu scafandrii și, până la urmă, l-au găsit. Răspunsul oficial a fost că el s-a dus acolo să urineze și-a alunecat. Familia lui Ovidiu n-a crezut asta, mai ales că acolo era o zonă industrială, plină de câini comunitari și greu accesibilă. Și-acum există bănuiala c-ar fi fost ucis, din greșeală, după un scandal sau o îmbrânceală în club, iar ucigașul i-ar fi aruncat trupul în Dâmbovița.

Cel mai complicat caz de dispariție, încă nerezolvat, e cel al lui Iosif Flasca, la care se lucrează din decembrie 2014. Tânărul avea 22 de ani și se mutase recent în București, unde lucra la un call center în limba cehă. Tocmai ce se întorsese de la părinți, din Dubova, și nici măcar nu apucase să-și pună în frigider pachetele cu mâncare. S-a văzut cu un prieten, după ce-a terminat munca, și-a achitat o datorie, după care nu l-a mai văzut nimeni. Ultima oară când apare e într-o înregistrare de la intrarea din metrou, doar că nu se știe unde a coborât și ce s-a întâmplat cu el.

Am încercat diferite piste, am vorbit cu multă lume și-am căutat în lacul din parcul de lângă apartamentul lui, dar toate tentativele au rămas fără rezultat. În cazuri de genul ăsta, de obicei, sunt două variante: ori a vrut să plece și să nu mai fie găsit, ori a fost omorât și îngropat undeva. Oricum ar fi, e teribil de trist.

Ca să faci jobul ăsta cum trebuie, interacționezi cu tot felul de oameni și intri în diverse anturaje. Se-ntâmplă să intri și-n situații periculoase, din cauza asta. Cea mai ciudată situația prin care am trecut a fost acum câțiva ani. Eram la volan, ziua în amiaza mare, în București. Mergeam cu viteza legală, că nu mă grăbeam niciunde, și aveam un pasager drag mie pe bancheta din spate, pe care tocmai îl luasem de la spital.

Din spate, m-a depășit o mașină. Șoferul a luat-o pe linia de tramvai, mi-a făcut semn să deschid geamul și mi-a spus: „Bă, tu știi pe cine înjuri?". Îți dai seama, eu nu înjurasem pe nimeni, doar îmi vedeam liniștit de drum. I-am zâmbit și l-am rugat să-și vadă de drum, după care am închis geamul.

Tipul a oprit mașina în fața mea și m-a amenințat. M-am dat jos și-am mers înspre mașina lui, dar am văzut că nu coboară, așa că m-am întors la mașina mea. Apoi, el s-a dat jos, dar n-a avut curajul să vină la geamul meu, ci s-a dus la cel al pasagerului din dreapta. Mi-a zis să am grijă și-a făcut cumva să-mi arate cuțitul, pe care-l ținea în buzunar. N-am ripostat în niciun fel, pentru că n-ar fi fost cel mai inteligent lucru.

Am aflat mai târziu cine era: un tip cu legături în lumea interlopă, dintr-o gașcă de băieți care se ocupau cu furturi în Italia și alte infracțiuni. Omul fusese trimis de cineva care a avut o legătură indirectă c-o investigație de-a mea. Se știa cu unii care apăreau, la un moment dat, într-un caz la care am lucrat și-a fost folosit ca probă în instanță.