De ce tot pierde America războaiele?

E timpul să recunoaştem: America e varză când vine vorba de războaie. Ultima dată când au învins categoric inamicii a fost în 1945. Cu Coreea a fost egalitate, în Vietnam au pierdut, primul război din Golful Persic a fost un succes parţial, adică Saddam Hussein a rămas la putere cu mult mai mult decât George H.W. Bush, iar Afganistanul şi Irakul au fost nişte dezastre imense pentru politica externă a Americii. SUA are mai multă putere militară la degetul mic decât orice alt imperiu din istorie, dar se pare că nu-i în stare să transpună toată puterea asta într-o victorie.

Deşi SUA cheltuieşte peste 500 de miliarde de dolari anual pe războaie, aproape cât toate ţările lumii laolaltă, se pare că nu primesc prea multe în schimb. Dacă orice alt program guvernamental ar costa la fel de mult şi-ar avea tot atât de puţine beneficii cât Pentagonul, politicienii americani s-ar înfuria. În loc să facă asta, bolborosesc „Mulţumim pentru serviciul militar" şi dau din umeri când e vorba de bugetul uriaş al armatei.

Asta nu înseamnă câ nu câştigă bătălii. În Afganistan, imediat după 11 septembrie, am urmărit din postura mea de cameraman de ştiri cum SUA a căsăpit talibanii într-un timp record. Când am ajuns în ţară, talibanii controlau toate oraşele şi majoritatea zonelor rurale, iar Alianţa Nordică, aflată în inferioritate numerică şi cu un deficit de arme, stăpânea doar câteva fâşii de pământ. Noi toţi, jurnaliştii, ne gândeam că războiul avea să fie o bătaie de cap lungă şi obositoare, de cel puţin patru-şase luni, chiar şi cu ajutorul dat de America.

Iar apoi, am început să auzim bombardamentele avionelor B-52. Câţiva soldaţi din Forţele Speciale se infiltraseră în secret de-a lungul graniţei cu Uzbekistan. Imbrăcaţi în haine de mujahedini, lunetiştii ăştia antrenaţi au mers călare pe armăsari arabi înspre linia întâi a talibanilor şi au ordonat atacuri aeriene exacte asupra tancurilor şi tranşeelor inamice. Comandanţii Alianţei Nordice indicau ţintele, lunetiştii îşi îndreptau laserele, avionele B-52 ţinteau şi, ca prin magie, tancurile antice ruseşti ale talibanilor se transformau în nişte grămezi de metal în flăcări. În scurt timp, soldaţii talibani şi-au abandonat tranşeele şi-au dispărut. La nici o lună după ce-au început bombardamentele, Alianţa Nordică a intrat în Kabul. Victoria a venit mult mai repede decât ne aşteptam.

Dar oare chiar aşa stă treaba? După 14 ani, războiul american din Afganistan pare un dezastru. Oamenii şi guvernul de acolo urăsc America, talibanii au preluat din nou controlul asupra ţării, iar cantităţile de heroină exportate sunt mai mari ca niciodată. Războiul din Afganistan a devenit cel mai lung conflict al americii, iar „victoria" aia de la-nceput pare acum doar un miraj.

Nici cu Irakul nu stau mai bine. În 2003, neoconservatorii s-au lăudat că invazia lor va transforma Orientul Mijlociu. Au asigurat publicul sceptic că noul Irak va fi pro-american, democratic, poate chiar şi pro-israelian, iar războiul se va auto-finanţa din creşterea profiturilor din petrol. Democraţia se va extinde în Orientul Mijlociu şi toate problemele din regiune vor lua sfârşit.

Charles Tripp, un expert în politica Irakului de la SOAS, University of London, spune că neoconservatorii au realizat „exact opusul a ceea ce au crezut că o să realizeze. Cel mai mare câştigător a fost Iranul. America nu mai dictează politica, pentru că Iranul controlează forţele irakiene." Nicio stradă din Irak nu a fost numită după George W. Bush. Irakienii nu sunt recunoscători că i-au eliberat de sub o dictatură brutală. În loc de asta, peste de 200 de mii dintre ei au fost ucişi şi 1,4 milioane şi-au pierdut casele. Creştinii şi alte grupări minoritare au emigrat sau au fost masacraţi, în timp ce ţara s-a transformat dintr-un teritoriu bine-integrat, în ghetouri conduse de diferite secte. Dacă ar fi avut un glob magic în 2003, nici măcar Dick Cheney n-ar fi militat pentru invazie.

America şi-a început şirul de înfrângeri acum 50 de ani. Pe 8 martie 1965, primele trupe americane au ajuns pe ţărmul din Da Nang. Încrezuţi şi mândri, întâmpinaţi de fete vietnameze cu ghirlande de flori, ei (şi restul lumii) au crezut că vor învinge cu uşurinţă inamicii dezorganizaţi şi slab înarmaţi. Cu douăzeci de ani mai devreme, taţii acestor soldaţi tineri din Marină căsăpiseră simultan forţele germaniei naziste şi marina militară imperială japoneză. Acum, cea mai mare şi modernă armată din lume se lupta cu fermieri cultivatori de orez înarmaţi cu AK-47. Ar fi trebuit să fie o luptă simplă.

După zece ani şi după moartea a peste 50 de mii de americani şi sute de mii de vietnamezi, armata nord-vietnameză a înaintat până în Saigon, iar aliaţii americanilor s-au agăţat de tălpile de lansare ale elicopterelor, disperaţi să scape. Deşi America a avut şi câteva bătălii câştigate cu uşurinţă, precum Grenada, când vine vorba de conflicte majore, armata bine-antrenată, bine-înarmată şi bine-hrănită a Americii a avut nişte rezultate patetice de la Al Doilea Război Mondial încoace. Oare cu ce greşesc?

Soldaţii s-ar putea să deteste întrebarea asta. Veteranii din Vietnam pot să spună sus şi tare că n-au pierdut. Luptă după luptă, americanii au nimicit armata nord-vietnameză şi Viet Cong-ul. Chiar şi Ofensiva Tet, care i-a făcut pe americani să se opună războiului, a fost de fapt câmpul de luptă victorios al forţelor americane. Soldaţii Viet Cong-ului au fost măcelăriţi cu zecile de mii şi n-au jucat un rol prea important în restul războiului, iar armata nord-vietnameză i-a înlocuit pe câmpul de luptă.

Dar, după cum explică Andrew Bacevich, profesor de istorie, colonel în armata SUA, veteran al războiului din Vietnam şi critic al intervenţionismului american: „ca să ieşi victorios dintr-un război, trebuie să faci mai mult decât să ucizi mulţi inamici." Viet Cong-ul a pierdut bătălia, dar au câştigat războiul odată cu Ofensiva Tet. Americanii de acasă, care urmăreau cum Viet Cong-ul capturase ambasada SUA din centrul Saigonului, au încetat să mai creadă declaraţiile optimiste ale Pentagonului. Peste 18 mii de soldaţi americani au fost ucişi în 1968, iar americanii au realizat că nu puteau să câştige războiul, cel puţin nu cu urmările aferente pe care nu erau dispuşi să le suporte. Fără sprijinul populaţiei, o retragere a trupelor americane era inevitabilă, la fel ca şi căderea guvernului sud-vietnamez.

Sa ne imaginăm un scenariu diferit. Să spunem că războiul din Vietnam n-a fost televizat, iar America nu s-a împotrivit aventurii lui Johnson din Indochina. Dacă publicul ar fi încurajat Pentagonul să trimită mai multe trupe ca să profite de victoriile noastre de pe câmpurile de luptă, poate că America ar fi învins până la urmă armata nord-vietnameză şi ar fi păstrat regimul din Saigon la putere. Pe scurt, ăsta e argumentul invocat de morocănoşii de dreapta. Soldaţii au câştigat războiul, dar civilii fricoşi de-acasă l-au pierdut. Membrii infanteriei marine o să-ţi spună că „puşcaşii marini câştigă bătălii, iar politicienii pierd războaie."

Da, dar dacă e un război pe care nu merită să-l câştigi? O asemenea victorie în Vietnam ar fi costat vieţile a mii de americani şi o grămadă de bani. Dar când Saigonul s-a prăbuşit în 1975, n-a avut niciun impact asupra cetăţenilor de rând din SUA. N-am rămas fără orez, iar comunismul nu s-a extins în Indochina. Din orice punct de vedere strategic, Vietnamul de Sud n-a fost important pentru interesele SUA. După acelaşi model, peste zece ani oare îi va mai păsa cuiva din Kansas ce grupare se află la putere în Helmand sau Diyala?

Într-o democraţie cu o presă liberă, e greu să vinzi un război lung şi fără sens dintr-un teritoriu îndepărtat. Controlul asupra unui teritoriu de la capătul celălalt al lumii nu-l va afecta pe americanul de rând şi nici nu va aduce securitate sau prosperitate.

Instituţiile de politică externă ale americii nu recunosc prea des lucrul ăsta, dar SUA e de departe cea mai sigură ţară din lume. Spre deosebire de China, Rusia, Israel, Iran, Congo sau Ucraina, nu au niciun inamic în apropiere. Canada se învecinează la nord, Mexicul la sud, iar oceanele în est şi-n vest. Anglia i-a supravieţuit lui Hitler, pentru că e o insulă. Rusia l-a nimicit pe Hitler, pentru că se întinde pe-un continent. America intră în amble categorii. Experţii în politică externă se prefac că teritoriile îndepărtate sunt vitale pentru securitatea SUA, dar, din fericire, populaţia nu-i foarte convinsă.

Atunci, de ce mai mergem la război? În anii 2000, mulţi oameni de stânga care erau împotriva războiului au crezut că America invadase Irakul pentru petrol. Asta e o viziune cam naivă: Astăzi, China profită de pe urma producţiei de petrol irakian mai mult decât SUA, iar dacă Bush şi-ar fi propus să obţină doar petrolul din Irak, n-ar mai fi trebuit să invadeze. Fiecare irakian cu care am vorbit crede că, dacă i s-ar fi oferit o înţelegere lui Hussein, prin care să-şi dea în arendă câmpurile petroliere companiilor americane în schimbul păstrării puterii, ar fi acceptat imediat.

„În 2002, America era al treilea cel mai mare importator de petrol din Irak," a spus Tripp. „Saddam ar fi fost foarte bucuros să normalizeze relaţiile şi să crească producţia de petrol."

Dacă n-a fost vorba de petrol şi nici de arme de distrugere în masă, atunci de ce-au pornit un război cu Irakul? Poţi să vorbeşti de faptul că Bush avea nevoie de-un război ca să câştige alegerile din 2004 sau că Cheney îşi dorea să sporească profiturile companiei petroliere Halliburton. Dar în cea mai mare parte, invazia a venit pentru că instituţiile de politică externă işi doreau să şocheze şi să impresioneze restul lumii cu puterea armatei americane.

În 2002, jurnalistul de dreapta Jonah Goldberg a numit genul ăsta de gândire doctrina Ledeen, după neoconservatorul Michael Ledeen, pe care Goldberg l-a citat cum a spus „La fiecare zece ani, SUA are nevoie să distrugă câte o ţară mică şi de rahat, doar ca să le arate tuturor că suntem şmecheri." Pentru susţinătorii războiului, Irakul în sine a fost un amănunt întâmplător, mai mult un simbol decât un spaţiu real. Nici nu e de mirare că nu s-au obosit cu lucrurile mărunte.

Vietnam a fost primul război televizat. De atunci, confictele americane s-au făcut pentru TV. Carierele politicienilor americani urcă şi coboară în funcţie de cât de bine pot să te zăpăcească, aşa că realitatea de la faţa locului contează mai puţin decât felul în care situaţia e văzută acasă. Aşa ajungi să ai cazuri în care administratori americani în Irak nu-s familiarizaţi cu regiunea şi nu vorbesc arabă. Aşa te pricopseşti cu Hamid Karzai, liderul corupt şi incompetent ales de americani în Afganistan. Un drapel pe care scrie „misiune îndeplinită" e un moment pe care poţi să-l vinzi la TV, dar nu şi misiunea dificilă de a crea o birocraţie funcţională.

Aveam 14 ani când am mers prima oară la război. Locuiam în Saigon cu taică-miu, un reporter TV care transmitea informaţii despre războiul din Vietnam. Într-o zi, m-a dus în delta fluviului Mekong ca să văd luptele. Ne-am suit într-un jeep împreună cu cameramanul şi sunetistul şi am ieşit din oraş. Dacă războiul e un mix ameţitor de monotonie, testosteron şi teroare, ziua aia era în mare parte monotonă. Am ars-o cu nişte soldaţi din armata sud-vietnameză pentru puţin timp, după care am mers să căutăm nişte schimburi de focuri. Spre dezamăgirea lui taică-miu, n-am găsit nimic în ziua aia care merita filmat, dar am văzut ceva ce nu voi uita niciodată. Era ca o halucinaţie: în mijlocul junglei, pe lângă drumurile noroioase şi asfaltul făcut praf, era o autostradă cu o intersecţie în formă de trifoi care ar fi arătat mai normal în Texas decât într-o ţară din lumea a treia.

Se pare că o corporaţie americană primise un contract prin care să construiască drumuri pentru armata SUA. Ştiau cum să construiască intersecţii în formă de trifoi la standarde înalte de siguranţă şi sănătate şi fix asta au făcut, în mijlocul pustietăţii. Era ceva inutil şi inadecvat, dar se potrivea cu ce ştiau să facă şi pentru asta au fost plătiţi. La câteva zile după ce am vizitat avanposturile armatei sud-vietnameze, au fost ocupate de armata nord-vietnameză. Mă întreb ce părere aveau nord-vietnamezii de intersecţia noastră imaculată. Mă întreb dacă puştii vietnamezi o folosesc astăzi drept rampă de skate.

Intersecţia aia nu ne-a ajutat să câştigăm războiul, dar a creat nişte joburi şi a plătit nişte bani unor firme. Uneori, astea par singurele motive adevărate pentru care ne trimitem trupele la război. Aprope toate districtele SUA au o bază militară, o fabrică de arme sau vreun alt loc unde ajung fondurile lor pentru apărare, iar asta face ca reducerea bugetului armatei să fie o măsură extrem de nepopulară. Mulţi americani (inclusiv eu) au câştigat într-un fel sau altul de pe urma războiului împotriva terorii. Irakienii şi afganii de rând, mai puţin. Dacă ei ar fi câştigat din asta, lucrurile ar fi stat altfel acum. După cum spune Tripp: „Dacă oamenii ar fi avut parte de beneficii directe, americanii ar fi putut să atragă mai mulţi susţinători de partea lor în ceea ce priveşte ocupaţia, dar banii au fost cheltuiţi pe firme americane şi nu pe irakieni."

Războiul e din ce-n ce mai puţin benefic. Ţările dezvoltate fac rost de resurse prin comerţ şi nu prin cucerire şi pe măsură ce interesele noastre economice se împletesc tot mai tare, un război între marile puteri ar fi de neconceput, dezastruos chiar şi pentru câştigător.

Dacă securitatea naţională SUA ar fi într-adevăr ameninţată, dacă Mexic ar încerca să recucerească Arizona sau Canada ar invada Dakota de Nord, sunt sigur că America ar găsi resursele necesare pentru a-şi învinge inamicii. Dar scenariile astea sunt doar fantezii. Niciunul din războaiele Americii din ultima jumătate de secol n-a avut de-a face cu interesele cruciale naţionale.

Bacevich vorbeşte despre nucleul problemei: „Cele mai mari greşeli au fost făcute de politicienii care au angrenat armata în războaie inutile care nu se pot câştiga." Războaiele nu se pot câştiga tocmai pentru că-s inutile.

Dacă victoriile din Vietnam, Irak şi Afganistan ar fi fost vitale pentru securitatea sau prosperitatea Americii, electoratul ar fi fost dispus să rişte viaţa copiilor şi poate chiar să plătească mai multe taxe. Dacă Irakul ar fi fost ceva mai mult decât un simbol pentru George W. Bush, el şi administraţia lui s-ar fi gândit la costurile şi consecinţele invaziei. Un război bazat pe impresionarea electoratului de acasă e sortit eşecului. Motivul fundamental pentru care America nu poate câştiga războaie e că nu au motive s-o facă. Poate ar trebuie să se lase de sportul ăsta.

Citeşte mai multe despre Armata SUA:
Am întrebat un expert militar dacă toate armatele lumii ar putea cuceri Statele Unite China şi SUA au început războiul nuclear în Afganistan Toate experimentele făcute de americani pe oameni