FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Cum era să vinzi ecstasy în anii '90

Dacă ai luat vreodată ecstasy în anii '90, în Statele Unite, e posibil ca pastilele să fi provenit de la tipii ăştia doi.

Foto de Tanjila Ahmed, via Flickr

Dacă te-ai dus vreodată la unul din festivalurile corporatiste de muzică electronică de pe urma cărora industria EDM facem milioane de dolari, o să ţi se pară greu de crezut că evenimentele astea sunt descendenţii petrecerilor rave industriale din anii '90. Înainte ca mainstream-ul să împrumute estetica rave şi să apară sute de ştiri despre puşti care au ajuns în spital după ce au făcut supradoză la evenimente, a existat o cultură rave underground foarte prosperă în mai multe oraşe din America de Nord. Fenomenul ăsta a fost alimentat de consumul de substanţe, dintre care cele mai celebre sunt pastilele de ecstasy.

Publicitate

Cât lucram la nişte materiale de actualitate despre ecstasy, am început să mă întreb cum este să fi făcut parte din scena rave pe vremea când era la apogeu şi am ajuns să vorbesc cu două surse care au lucrat împreună într-unul din cele mai mari cercuri de dilări de ecstasy din SUA, din anii '90. Ei au fost martorii evoluţiei culturii rave de la începutul noului mileniu.

Ambele surse au fost prinse şi condamnate la închisoare pentru trafic de droguri. Deşi nu au mai participat la nicio activitate similară de atunci şi până în prezent, au fost de acord să vorbească cu mine sub anonimat. Dacă ai luat vreodată ecstasy în anii '90, în Statele Unite, există o şansă destul de mare ca pastilele alea să fi provenit de la tipii ăştia doi.

VICE: Cum aţi început?
Jonny: Eram la facultate şi până atunci nu luasem niciun drog. Am început cu acid, apoi am încercat şi ecstasy. Studiam la o universitate de renume din SUA şi ecstasy-ul începea să devină foarte popular în unele subculturi din rândul studenţilor. Am cunoscut nişte oameni care îşi făceau veacul prin campusul facultăţii, dar nu erau tocmai studenţi. Într-o zi, când ieşeam din cămin, a venit un tip la mine şi mi-a dat un flyer de la o petrecere uriaşă care urma să aibă loc într-o arenă.

Citește și: Prima pastilă de ecstasy: „Eram un biet tânăr naiv cu groaza în suflet"

Nu mai fusesem la o petrecere rave până atunci. Aia a fost prima mea experienţă de genul ăsta. Am luat ecasty şi LSD şi aşa a început totul. Ţin minte că eram ceva de genul: Dumnezeule, câte oportunităţi sunt aici. Cum o să îmi găsesc eu locul pe scena asta? Şi aşa au început să mi se învârtă rotiţele. Cu cât mergeam mai des pe la petreceri, cu atât îmi făceam mai mulţi prieteni şi mai multe contacte. Trebuia să fac rost de ecastasy ca să îmi satisfac nevoia mie şi prietenilor mei. Aşa am început.

Publicitate

Cum ai dat de persoana care te-a băgat în afacerea cu ecstasy la modul serios?
Jonny: La început, singurul meu scop era să vând cât mai multe pastile individuale la petreceri şi îmi mergea destul de bine. Pe atunci, nu îmi era teamă că o să fiu prins şi o să se afle de numele meu. Voiam ca toată lumea să ştie cine sunt şi că pot face rost de ecstasy de la mine. La un moment dat, ne-am făcut atât de mulţi clienţi încât cererea lor depăşea oferta noastră. Atunci a trebuit să ne extindem şi să găsim pe cineva care ne putea aproviziona cu cât aveam nevoie.

Noi aveam deja surse proprii sau ştiam cum să facem rost de ele, dar acum aveam şi bani şi clienţi, caz în care sursele încep să te caute pe tine, nu invers. Dacă eşti băiat de comitet şi nu atragi belele, oamenii or să vrea să lucreze cu tine. Am dat de oameni care ajunseseră să fie aibă legături cu cei mai mari producători din lume.

Citește și: Cum să faci ecstasy fals în zece minute

Nick: Între timp, cercul nostru făcea parte din una dintre cele mai mari reţele din ţară. Principalele puncte de livrare de ecstasy din SUA erau LA, New York şi Miami. Motivul era că în oraşele astea industria clubbing-ului bubuia. În genul ăsta de oraşe, în fiecare weekend erau cel puţin 30 de mii de oameni la petreceri care luau câte două pastile fiecare. Era vorba de 40-50 de mii de pastile, sătpâmânal.

Jonny: Luam ecstasy de la două surse principale. De la altă sursă, care nu avea legătură cu mafia, făceam rost de MDMA pudră, care, pe vremea aia, era unul dintre cele mai bune tipuri de ecsatsy care se găseau în oraş. Am acaparat atât de mult din piaţă tocmai datorită calităţii.

Publicitate

Câţi ani aveaţi atunci?
Nick: Vreo 20 şi puţin. În anii '90, şi eu şi Jonny eram pe val cu afacerea asta.

Jonny: Da şi eu aveam cam aceeaşi vârstă.

Cum era când vă duceaţi să ridicaţi marfa de la sursă?
Nick: [râde] Era bine să nu vii cu bancnote de 20 şi de 50!

Jonny: Partea cea mai grea era cu schimbatul banilor, pentru că noi primeam de la clienți o grămadă de bancnote de 20. A fost dăți când am strâns și o sută de mii de dolari cash și i-am împărțit la cinci oameni, ca să se duce la diferite banci, din tot orașul, ca să scape de bancnotele de 20 și să facă rost de bancnote de 100.

Nick: Uram partea asta.

Jonny: După asta, aranjam banii în teancuri și mă duceam la tipul meu, care locuia într-un cartier mișto din oraș, și ne relaxam, fumam niște iarbă, număram banii și plecam de acolo cu o servietă de firmă plină cu zeci de mii de pastile de ecasty. Uneori, tranzacțiile astea mai aveau loc și în apartamente de căcăt, în prezența a tot felul de interlopi străini. În cazurile astea nu știam niciodată dacă o să fiu jefuit sau nu.

Din moment ce erai un tip destul de normal, cum te descurcai cu oamenii ăștia?
Trebuie să ai un anumit tip de personalitate ca să fii acceptat în rândul lor. Trebuia să le faci o impresie bună, trebuia să le demonstrezi că ești un tip stabil, pe care se poate conta, și nu un dependent care voia doar să pună mâna pe pastile. Trebuia să ai un loc unde să depozitezi marfa și, de obicei, trebuia să vii cu bani cash și să plătești pe loc.

Publicitate

Citește și: Poate o singură pastilă de ecstasy să-ți distrugă viața?

Erau niște pași pe care trebuia să îi urmezi. Nu voiam să par ceva ce nu eram, pentru că ar fi existat repercusiuni. Am economisit toți banii pe care îi făcusem din vândut ecstasy la bucată la petrecerile rave, până eu și partenerul meu am strâns o sută de mii de dolari și am început afacerile serioase abia de acolo.

Cum procedați când transportați ecstasy în alte orașe?
Nick: Ni le lipeam cu bandă adezivă de picioare și ne urcam în avion… Era foarte ciudat felul în care făceam lucrurile. Nu spuneam nimănui cu ce zbor vin. Sunam când ajungeam acolo.

Jonny: Regula era fără telefoane mobile, doar telefoane publice și doar zboruri dus, cu bilet cumpărat chiar în ziua călătoriei. Nu ne făceam planuri, ca să nu știe nimeni când ajunge marfa. Planul nostru era să nu avem niciun plan, ca să nu fim prinși. Primeam o notificare pe pager de la un telefon public și apoi sunam înapoi la numărul ăla.

Cum a influențat cultura rave de atunci afacerea voastră?
Nick: O să fiu sincer. Cele mai multe petreceri rave erau pline de dilări de droguri. Mai mult, organizatorii petrecerilor pomeneau de droguri chiar pe flyere. Scena rave propulsa distribuţia de ecstasy şi invers.

Mulţi oameni de pe scena rave erau şi promoteri şi dilări. Dacă nu era petrecerea ta, te ştiai oricum cu agenţii de pază. Trebuia doar să le bagi nişte bănuţi în buzunar şi aia era. Când te extinzi şi toată lumea ştie cât de bine îţi merge, eşti trecut cu vederea pentru că toţi se aleg cu câte ceva din asta. Ca agent de pază faci 14-15 dolari pe oră, maximum. De la mine primeai câte 500-1000 de dolari. Nimeni nu îţi mai dădea atât. Dacă te uiţi la ascensiunea scenei rave o să observi că ea coincide cu ascensiunea consumului de ecstasy. Nu toate marile cluburi din ţară erau implicate în comerţul cu ecstasy, doar unele. Uită-te la Limelight. Acolo nu se întâmplau genul ăsta de lucruri, dar peste tot în ţară, da.

Publicitate

La ultima petrecere la care am vândut pastile, am scos în jur de 50 de mii de dolari. În unele weekenduri, ne duceam la un eveniment, făceam un tur de mulţime, scoteam vreo câteva sute sau ceva, după care plecam la alt eveniment. Mă duceam la două, trei petreceri pe noapte. La sfârşitul serii, aveam între două sute şi şase sute de pastile vândute, 20 de dolari fiecare. Asta însemna în jur de 12 mii de dolari pe noapte.


Urmărește documentarul VICE despre cum să vinzi droguri:


Câte pastile distribuiaţi lunar?
Dacă vorbim strict de noi şi de partenerii noştri direcţi, între 80 de mii şi o sută de mii de pastile. Cam asta era media. Ajunsesem în nişte locuri unde nu se găsea deloc ecstasy şi preţul pur şi simplu explodase. Pe vremea aia, o pastilă de ecstasy se vindea cu 35 de dolari în oraşele în care mergeam noi.

Dintre toate tipurile de pastile de pe vremea aia, care erau cele mai bune?
Mitsubishi-urile şi Apple-urile.

Jonny: Apple-urile erau renumite. Când vineam la bucată, la petreceri, dădeam o sută de Apple-uri cu 20 de dolari fiecare, într-un sfert de oră. Îţi dădeau cea mai tare senzaţie dintre toate. Singura chestie mai tare decât Apple-urile era să îţi pui pudră de MDMA sub limbă. Şi Mitsubishi-urile erau destul de bune, dar îţi dădeai seamă că au şi un pic de heroină în ele… dar existau foarte multe versiuni.

Citește și: Lumea ar fi mult mai tristă fără ecstasy

Erau nişte oameni sub noi care voiau să facă nişte bani şi să se bage şi ei, dar au cam belit-o. Uneori, nu îmi venea să cred că tipii de deasupra noastră erau atât de OK cu noi. Ştiam de cazuri în care tipi la fel ca mine se duseseră într-un apartament să cumpere şi fuseseră uşuraţi de bani şi nu li se dăduse nimic la schimb. Dintr-un motiv sau altul, pe mine nu m-au jefuit niciodată şi am fost mereu în relaţii bune cu oamenii ăştia, chiar dacă mi-era frică de ei. Ştiam ce trebuie să fac şi nu s-a luat nimeni de mine. Asta în condiţiile în care eu nu sunt intimidant deloc. Cred că pur şi simplu le-a plăcut de mine. A fost un vibe ciudat.

Publicitate

Aţi avut vreodată pastile de calitate proastă, dar pe care a trebuit totuşi să le vindeţi?
Nick: [râde] Green Triangles, Hardlines, Happy Faces şi Red Deviles erau destul de nasoale, dar le-am vândut. Dar, de obicei, le evitam, pentru că genul ăsta de pastile îţi strică reputaţia şi e foarte greu să le vinzi odată ce află lumea cât de proaste sunt. Nouă chiar ne păsa de ce vindeam. Aveam marfă de calitate. Oamenii cumpărau de la mine la petreceri pentru că ştiau că sunt de încredere. Ajungeam la o petrecere şi oamenii îmi spuneau că pe mine mă aşteptau.

Sună mişto să vinzi ecstasy şi să mergi la petreceri tot timpul. Totuşi, când au început lucrurile să meargă prost?
Scena rave a început să se schimbe, să devină din ce în ce mai sumbră. Au apărut din ce în ce mai mulţi interlopi. Au fost şi multe arestări. Au fost o grămadă de lucruri care au atras atenţia publicului asupra scenei rave şi, implicit, asupra drogurilor din spatele ei, printre care şi ecstasy.

Jonny: Scena rave s-a transformat într-o cu totul şi cu totul altă chestie. Ne-am transformat din simpli tipi care se duceau la petreceri în dilări adevăraţi. La un moment dat, m-am întrebat serios ce o să fac dacă afacerea asta o să devină violentă. Nu aveam un răspuns, dar nu am spus nimănui despre dubiile mele, pentru că s-ar fi folosit de asta ca să mă prădeze. Am început să îmi dau seama că ce făceam nu putea să se sfârşească decât în două feluri: fie eram arestat şi mergeam la închisoare, fie eram omorât. Deodată, nu mai vindeam pastile unor oameni care voiau doar să se distreze, ci derulam o afacere în toată regula.

Publicitate

Citește și: Cum să treci peste efectele secundare ale unui trip pe ecstasy

Scena rave a plecat de la simple petreceri unde te duceai să te simţi bine cu prietenii şi s-a transformat într-o sumedenie de evenimente unde se făceau milioane de dolari. Înainte erau doar doi, trei tipi care veneau cu câteva sute de pastile la ei, iar acum se implicaseră organizaţiile mafiote. Trebuia să ai o atitudine foarte cinică. Dacă se ajungea vreodată în punctul în care să ai de ales între tine şi partenerul tău, trebuie să ai instict de autoconservare. Eu mă bucur că am ieşit din toată treaba asta fără să fac rău nimănui. Eu mă băgasem doar pentru bani şi viaţă bună.

Pe lângă că vindeaţi, mai bagaţi şi voi din când în când nişte ecstasy?
[râd amândoi]

La început, încă mă duceam la petreceri ca să mă distrez şi să bag droguri. Dar pe măsură ce am început să fac bani, am băgat din ce în ce mai puţine droguri. În special ecstasy. Nu putea să iei ecstasy şi apoi să încerci să vinzi cantităţile pe care încercam noi să le vindem. Te jefuiau imediat. Sau o deadeai în bară cumva. La petrecerile mari, vindeam pastilele cât de repede puteam, strângeam banii fie asupra mea, într-un loc unde ştiam că nu pot să-i pierd, fie asupra prietenei mele sau unei persoane pe care o adusesem cu mine ca să care banii. Aveam şi oameni care mă ajutau cu căratul pastilelor. O perioadă, mă plimbam pe acolo fără nimic asupra mea. Venea cineva la mine şi mă întreba de ecstasy, iar eu îi ziceam: „Mişto, uite, du-te şi dă-i 20 de dolari tipului ăluia şi apoi mergi şi i-aţi pastila de la tipul celălalt". După care mergeam la următoarea persoană.

Publicitate

Dacă vindeam repede tot ce aveam şi banii erau în siguranţă şi dacă eram la o petrecere mişto cu DJ buni, băgam nişte pastile şi nişte ketamină şi ne relaxam. Nu e nimic mai mişto decât să faci o tonă de bani şi să te distrezi cum trebuie în aceeaşi seară.

Nick: [râde] Trebuie să ştii cum să vorbeşti ca să faci genul ăsta de lucruri. Trebuia să dai impresia că eşti un tip foarte cunoscut şi trebuia să te şi porţi ca atare.

Citește și: Să fie ecstasy soluția pentru anxietate și autism?

Jonny: Îl ştiam pe Nick încă de la început, iar prietenia mea cu el s-a întărit de-a lungul timpului. El promova petreceri şi era conectat cu DJ-ii şi cu tipii care organizau evenimente încă de pe vremea când eu abia intrasem pe scena rave. Pe măsură ce ne-am pus pe picioare afacerea şi am început să facem bani, şi Nick a început să stocheze marfă în casă la el.

Nick: La un moment dat, Jonny a încetat să mai iasă în weekenduri. Facea o grămadă de bani din tranzacţiile mari şi nu-i mai păsa. Voia să îşi trăiască viaţa în linişte şi a dispărut. Eu am continut. Aveam ajutoare. Veneau cu cinci sute de pastile la mine şi încă o mie ascunse undeva în club. M-au ajutat o grămadă de tipi gay de pe scena rave.

Jonny: În punctul ăla, nu mai voiam să risc să fiu prins la petreceri. Nu am mai fost la o petrecere rave de nu ştiu când, dar ştiu că nu mai e la fel ca înainte. Acum, dacă bagi ecstasy, poţi să şi mori. Pe vremea mea, marfa era destul de pură. Scena rave a fost un fenomen asemănător cu Woodstock. Şi la fel cum anii '60 şi '70 nu se vor repeta niciodată, nici perioada dintre sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor 2000 nu o să se mai repete.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre droguri:
Dependenţa nu e o boală, iar dezintoxicarea e o mare vrăjeală
Cum au distrus Minionii drogurile
Mi-am făcut o gaură în craniu ca să mă simt mereu drogat
De ce îți miroase transpiraţia a iarbă