FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Ce n-a înțeles (sau se face că nu știe) Tudor Chirilă despre trupele de coveruri din România

Trupele de coveruri au apărut la începutul anilor 2000, în perioada aia tristă, când nu intrai pe radio dacă nu cântai muzică dance.

Salut, sunt Mihai, basist într-o trupă care își scrie propria muzică, dar care cântă și la nunți, pentru bani. Așa că mesajul ăsta, pe care Tudor Chirilă l-a postat pe Facebook, în urmă cu câteva zile, m-a vizat direct. Textul ăsta nu e o replică dată lui, mai ales că, din multe puncte de vedere, Chirilă are dreptate. Da, acest potop de trupe de cover-uri, care s-a abătut peste noi în ultimii ani, este nociv.

Publicitate

Pe de altă parte, nici nu suntem în pericol să ne înecăm, așa cum scrie Tudor în postarea lui. Dar hai să le luăm pe rând, ca să-nțelegi exact cum au ajuns trupele din România să cânte coveruri și ce obstacole întâlnești dacă ții morțiș să te axezi pe propriile creații în piața muzicală din România.

FENOMENUL TRUPELOR DE COVERURI A PLECAT DIN INSTINCTUL DE SUPRAVIEȚUIRE

Cu ani în urmă, când am plecat la drum în cariera asta, împărțeam cu colegii de trupă o bere la patru paie, în timp ce visam că ținem concert pe-un stadion Wembley populat cu zeci de mii de oameni. Erau vremurile în care începea dictatura muzicii pop-dance. Posturile de radio eliminaseră din playlist-uri orice fel de muzică rock, pentru a face loc exclusiv artiștilor cu piese ușurele. Și acum îmi rezonează în cap feedbackul pe care l-am primit de la un radio cu pretenții, în anii ăia: „Melodia sună prea live", așa că ni s-a cerut să intervenim pe ici, colo, ca să mai electronizăm sound-ul.

Devenise o obișnuință ca directorii de programe, cei care făceau playlist-urile la marile radiouri, să-și dea cu părerea despre ce are sau ce lipsește unei piese. Ca și cum s-ar fi pogorât arhanghelii muzicii peste necunoscători și-ar fi adus cu ei înțelepciunea; ei știau deja ce nevoi are publicul, ce vor oamenii să asculte, ce apreciază și ce nu. Dacă nu te supuneai, aveai șanse mici să fii difuzat.

În contextul ăsta, pe la începutul anilor 2000, au apărut trupele de coveruri, printre care se numărau trupe cu instrumentiști valoroși, ca Numărul 13 sau Jukebox. Cântau piese ale unor artiști consacrați, ca U2, Depeche Mode sau Linkin Park, cu energia și presiunea concertelor live. Era ceva fresh, spectatorii cântau din toți plămânii și, cel mai important, treaba suna bine.

Publicitate

Curentul s-a extins, iar multe trupe, printre care și noi, au înțeles că singura soluție să trăiască din muzică erau coverurile. Am zis s-o facem în stilul nostru, cu piese din zona rock și reggae, le-am dat ceva notă personală și-am băgat live-uri vinerea și sâmbăta într-un pub din Centrul Vechi. A fost o perioadă mișto, pub-ul se umplea, atmosfera era frumoasă, iar lumea ne cerea să cântăm, pe lângă coveruri, și compozițiile noastre.

EMISIUNILE GEN „VOCEA ROMÂNIEI" SUNT VINOVATE CĂ TRUPELE DE COVERURI S-AU ÎNMULȚIT CA NIȘTE CIUPERCI

X-Factor a apărut prima, după care a fost emisiunea concurentă. S-au înscris mulți oameni cu voci bune, dar care habar n-aveau cu ce se mănâncă piața muzicală. Au cântat, au primit laude, și-au făcut o brumă de notorietate datorită audiențelor mari și-au apărut la TV, lucru care contează enorm în industria asta. Dar apoi, odată ce concursurile se terminau și luminile se stingeau, celebritatea câștigată peste noapte dispărea.

Iar dacă nu ai vreun „tati" sau „iubi" care să stea pe-un portofel gros, nu-ți permiți să investești în propriile creații. Așa că cea mai la îndemână soluție pentru toți oamenii ăștia a fost să-și facă trupe de coveruri. Acum gândește-te ce înseamnă o infuzie de câteva zeci de artiști pe sezon, toți artiști în trupe de coveruri. Probabil că-ți imaginezi o ploaie mare și-un câmp acoperit de ciuperci, nu-i așa? Firește, apariția atâtor trupe noi a produs ceva ce se-ntâmplă de obicei într-o piață supra-saturată: oferta a crescut, iar prețul și calitatea au scăzut drastic.

Publicitate

CLUBURILE AU ÎNTREȚINUT MULT TIMP IDEEA DE „LAS' CĂ MERGE ȘI AȘA"

Ideea de muzică live și interesul tot mai mare al publicului pentru coveruri au determinat apariția multor cluburi, care, cu minimum de investiții în sisteme de sunet și backline, s-au etichetat singure ca fiind „de muzică live". Trupele nou formate, fără experiență, au cântat pe bani de nimic, cu scule aduse de acasă (pe care ar fi trebuit să le aibă clubul). Au făcut asta doar pentru a împărți la cinci-șase inși, plus sunetistul, vreo o mie cinci sute de lei, cât luau pe cântare.

Citește și: Muzica pop din România e la fel de proastă ca acum zece ani

Nu sunt de acord cu Tudor Chirilă, când spune că „atunci când scena de coveruri devine mai mare decât scena originală, vom avea o problemă și cu educația publicului, care se va așeza confortabil și relaxat pentru ascultarea pe repeat și pastișată a unor melodii celebre". Era oarecum la mintea cocoșului că, la un moment dat, lumea se va plictisi de aceleași piese și aceleași interpretări peste tot. Dovadă că o parte importantă din cluburile care întrețineau curentul ăsta au trecut treptat de la sute de oameni, la zeci, după care n-au mai putut susține financiar coșmeliile și au tras obloanele.

Cele care încă există se zbat să supraviețuiască, plătesc rușinos de puțin, iar artiștii vin să cânte acolo doar pentru că e o piață bună de prins petreceri private. După ani de apogeu, piața de coveruri se restrânge încet-încet la nunți, botezuri și petreceri corporate. Așa că rămân pe piață trupele valoroase, care, pe deasupra, au înțeles că să fii artist nu înseamnă să cânți piesele altora, ci și le compun pe ale lor (vezi Freestay, Jukebox, Life on Mars etc).

Publicitate

Deci, nu, nu există pericolul înlocuirii pieței de compoziții originale de piața coverurilor, mai ales în contextul în care niciun artist nu se simte mai artist pe piesa altuia, decât pe-a lui.

CA SĂ COMPUI PIESELE TALE, AI NEVOIE DE-O PĂLĂRIE DE BANI

Tudor spune că e musai să te apuci de compus. Și dacă nu te pricepi, să-ți iei colaboratori. Și dacă nici așa nu merge, să găsești pe cineva care să compună în stilul tău. Sună frumos, dar treaba asta cu compusul e ca un preparat pretențios pe care-l faci pentru prima dată: când te uiți pe rețetă pare floare la ureche, iar la final pui sare multă, că n-are gust.

În primul rând, talent de compozitor n-au mulți. E o diferență mare între un instrumentist și unul care scrie muzică, chestie pe care au demonstrat-o mulți compozitori de bumți-bumți. Unora chiar le iese bine, chiar dacă n-au cunoștințe muzicale. Apoi, la partea cu colaboratorii lucrurile sunt și mai simple. Dacă n-ai bani să-i ții lângă tine, vor pleca rapid la mai bine, cam ca fotbaliștii român când aud de Emirate sau Qatar.

Citește și: Patru lucruri pe care poate le bănuiai despre cum se face muzică pop în România

Mai rămâne a treia opțiune, cea a externalizării compusului. Eu însumi am compus pentru alte trupe, alături de colegii mei. Dar ce nu știu amatorii de succes de la X-Factor sau Vocea României e că nimeni nu-ți face nimic moca. O piesă decentă, făcută într-un studio ok, cu semnătura unui producător cunoscut pleacă de la 1 500 de euro și ajunge la trei-patru mii. Dacă mai pui încă trei mii pentru clip sau banii pe haine și oameni care să se ocupe de promovare, ajungi undeva între cinci mii și zece mii de euro. Și ghici ce? Partea nasoală abia acum vine: nimeni nu-ți garantează că piesa va fi vreun hit, că va intra pe radio, că va produce concerte și că-ți vei recupera banii băgați.

Publicitate

Sigur, ai și varianta s-o arzi printr-un studio celebru vreo doi ani, să compui linii și versuri pentru alții, iar la un moment dat, studioul să-ți producă piesa gratis. E amuzant, pentru că-n anii ăia tu înveți să lucrezi, cât de cât, și ți-o produci singur. Practic, lucrezi gratis într-un studio, timp de doi ani, doar ca să-ți faci singur piesa. Blană, nu?!

TRĂIM VREMURI ÎN CARE NU MAI AI NEVOIE DE RADIO CA SĂ TE REMARCI

Partea bună e că, dacă acum câțiva ani n-aveai opțiuni, lucrurile s-au schimbat radical. Au apărut tot mai multe locuri cool, care au reactivat o piață unde mulți artiști originali funcționează tot mai bine. Festivaluri, burgeri, bere artizanală, Control Club, biciclete, mișcări sociale – toate aduc împreună un număr mare de oameni care au în comun faptul că se informează, sunt selectivi, au un nivel financiar destul de ok și sunt consumatori de evenimente.

Citește și: Ce-am învățat despre relații din rockul românesc al anilor 2000

Datorită acestor mișcări, trupe care acum șapte-opt ani ar fi cântat prin cine știe ce birturi, pe câțiva leuți, sunt în topul preferințelor pentru românii care apreciază calitatea, originalitatea și, în plus, ies în oraș și plătesc bilete la concerte.

Ce vreau să zic e că, dacă există vreun moment ideal pentru trupele originale din România, atunci ăsta e. Nu mai ai nevoie de radio, dovadă că artiști cu milioane de views pe Youtube stau acasă, în timp ce alții cântă pe scene cu mii de oameni. Mai mult, trupe venite din curentul ăsta cool fac treabă și-n străinătate, acolo unde noi, muzicienii, visăm să fim recunoscuți. În condițiile astea, ai toate motivele să te pui pe compus.

Știu, e greu, costă mulți bani, există riscul să-ntâlnești oameni de rahat, dar merită să-ncerci. Dacă nu acum, atunci când?

Mihai Ungureanu este basist în trupa The dAdA.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre muzica din România:
Ce muzică românească ar trebui să asculți, în funcție de cât ai luat la Bac
Ce muzică ar asculta cei mai mari scriitori români dacă ar trăi în zilele noastre
Cele mai nasoale coperți din istoria muzicii românești