Publicitate
Ghidul VICE pentru boli mintale

Ce te faci dacă depresia este sinonimă cu adevărul?

Unii cred că depresia este evoluţia supremă a omului.

de So Sad Today
19 Iunie 2015, 2:10pm

Ilustraţii de Joel Benjamin

Oare adevărul te eliberează sau doar te fute la cap? Asta mă întreb în timp ce psihiatrul îmi tot schimbă dozajele la medicamente şi caută combinația ideală ca să mă salveze, până nu sunt eclipsată de o criză existențială. Simultan, lucrez cu un terapeut de comportament cognitiv, la înțelesul pe care îl dau acestor sentimente. Încearcă să mă ajute să fiu mai puțin speriată de ele.

Încă mai sunt speriată. Dar mă gândesc că sentimentele astea încearcă să-mi spună ceva adevărat, un mesaj de la propriul meu suflet despre felul în care îmi trăiesc viața și natura vieții în sine. În primul rând, îmi spun că felul meu de a trăi nu mai merge.

Se spune că o chestie pe care o respingem persistă, iar eu am încercat să îmi suprim sentimentele de când mă știu. Recent am început să le văd aşa cum sunt, nişte straturi ale „panicii cosmice", după cum le poreclise metafizicianul norvegian Peter Wessel Zapffe. Acum nu mai pot să ignor partea din mine care a știut mereu că viața e absurdă și terifiantă. Poate chiar ar trebui să fim speriați de adevăr?

În eseul său din 1933, Ultimul Mesia, Zapffe descrie depresia ca o supraevoluție a minții. El compară mintea anxioasă a persoanei deprimate cu o specie de căprioară din vremurile paleontologice, care se pare că a murit din cauza coarnelor care s-au dezvoltat excesiv.

„În stările depresive, mintea poate fi vazută ca un astfel de corn de cerb, care în toată splendoarea lui fantastică îl imobilizează la pământ pe cel care îl poartă."

El introduce și ideea că mintea persoanei anxioase sau depresive ar fi mai trează și mai conectată la marele adevăr decât cea a altor oameni.

„Depresia, frica de viață şi refuzul de a se hrăni sunt invariabil interpretate ca semne ale unei stări patologice și trebuie tratate.Totuși se întâmplă des ca asemenea fenomene să fie mesaje de la un sens mai adânc al vieții, fructe amare ale geniului gândirii sau ale sentimentului de la rădăcina tendințelor antibiologice. Nu sufletul e bolnav, dar protecția lui nu mai funcționează sau e respinsă, pentru că e simțită (corect) ca o trădare a celui mai mare potențial el egoului.

Deci, de ce nu suferă toată lumea de depresie? Ce e „protecția" asta pe care eu și majoritatea oamenilor am fost în stare să o menținem o mare parte din viață? Ce anume face o persoană să-și dea seama brusc și înfricoșător ce e în spatele ei?

Protecția asta, cum o descrie Wessel, e compusă din patru mecanisme de apărare – izolarea, ancorarea, distracția și sublimarea.

Izolarea, potrivit lui Wessel, nu este închiderea în sine (deși eu fac asta foarte des). Mai degrabă este interzicerea gândurilor înfricoșătoare despre natura existenței, absența unui sens, libertatea personală și moartea, păstrarea lor la periferia minții. Poate eram mai bună la asta înainte? Sau poate puteam să mă prefac mai bine, mai ales când se întâmpla ceea ce Wessel numește „liniște reciprocă", în care nu aducem vorba despre gândurile noastre înfricoșătoare în interacțiunile noastre zilnice și superficiale cu ceilalți oameni.

Ca poetă, am avut șansa să leg explorarea acestor gânduri și sentimente de domeniul artei mele. Dar, în ultimul timp, a fost din ce în ce mai greu pentru mine să-mi păstrez masca socială în interacțiunile mondene. Mă doare fizic să interacționez la acest nivel, să am o conversație „plăcută", dar superficială cu o altă persoană, pentru că mă întreb: De ce tu nu te consumi cu asemenea gânduri sau sentimente? Pe tine nu te devorează nicio frică? Dacă nu, ce e în neregulă cu mine? Și dacă da, de ce negăm amândoi existența acestor frici și vorbim despre căcaturi? Mă simt ca și când ar trebui să ne îmbrățișăm toți și să plângem, sau ceva de genul.

Al doilea mecanism de apărare, ancorarea, implică să te identifici cu diverse construcții sociale: rolul în familie, job, religie, morală, poziția socială, fizicul, scopurile. Când ne ancorăm în identitățile astea externe, putem construi „ziduri în jurul fragilității lichide a conștiinței." De-asta avem crize existențiale care au loc de fiecare dată când aceste idei despre cine suntem devin opuse sau dispar complet. Adică job-ul, persoana iubită ori un alt element extern ne ajută să definim cine suntem.

Am avut multe realizări în domeniul creativ. Dar acum nici nu îmi dau seama de ce ar trebui să conteze. Dacă persoana de care sunt îndrăgostită e acum blocată pe Facebook, nu mai poate sa vadă ce realizări am eu. Deci de ce să le mai realizez?

E posibil să fiu fericită cu mine însumi datorită succeselormele creative? Mă rușinez să spun că răspunul la întrebarea asta e nu. Succesele mele mi se par goale și fără sens. În fața morții, poate că sunt. Chiar și munca pe care o fac ca să-i ajut pe alții (fetele pe care le ajut ca mentor și câinele pe care l-am salvat) nu ajută la nimic. Noua mea obsesie este că acele fete și acel câine mănâncă animale. Deci în timp ce eu îi ajut să nu mai sufere, ei le cauzează suferință altor ființe. Așadar, eu doar declanșez mai multă suferință. De asemenea, și eu mănânc la McDonalds câteodată.

Nu-mi găsesc refugiu nici în distracțiile care mă protejau înainte de sentimentele mele negative. Au fost metode prin care m-am ținut ocupată compulsiv, ca să nu mai trebuiască să mă gândesc la întrebările mai profunde. Am fost obsedată de înfățișarea mea fizică, de iubire, de realizări. M-am epilat cu ceară pe corp, mi-am futut alimentația, am așteptat sms-uri. Nu am putut niciodata să mă uit TV, dar acum simt că mă sufoc în momentul în care îl pornesc. Se pare că multe dintre tacticile astea sunt desființate de o forță nevăzută.

Poate la asta se referă când te întreabă în chestionarul despre depresie „Ți-ai pierdut interesul în activitățile care altădată îți plăceau?" O spun de parcă să îți pierzi interesul în ceva este un lucru rău. Dar dacă adevărul e că activitățile astea fuseseră mereu stupide, fără sens, distructive? Dacă mă apropii de un adevăr mai profund?

Un lucru care mă ține într-adevăr pe linia de plutire este sublimarea, canalizarea acestor experiențe în această rubrică. Faptul că scriu dă un scop și un cadru acestor gânduri și emoții înfricoșătoare. Le face să pară mai puțin abisale. Dar dacă abisul este adevărul? De ce mă sperii atât de ușor de ce e adevărat?

Câteodată în sinea mea fug de mănânc pământul de o conștientizare a lipsei de sens, a morții, a întrebărilor infinite. Altă parte din mine spune nu, ar trebui să distrugi ceea ce crezi că știi. Va fi ceva mai profund de cealaltă parte.

So Sad Today este o criză existențială infinită, desfășurată în 140 de caractere sau mai puțin. Autoarea se luptă cu propria conștiință cu mult înainte de crearea unui feed Twitter în 2012 și a decis într-un final să își proiecteze anxietățile pe un ecran mai mare, sub forma acestei rubrici, de două ori pe săptămână, pe acest site.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre depresie:
Consumul devin roşu ajută la combaterea depresiei
Să fie depresia doar o reacţie alergică
Mi-am tratat depresia cu ketamină