Am fost în Palestina s-o caut pe profesoara care a primit un premiu anunțat de Papa Francisc, dar mi-a fost mai ușor să discut cu președintele Mahmoud Abbas despre violența în școli, decât cu ea.

La invitația Ministerului Turismului palestinian, am petrecut o săptămână în Cisiordania. Am plecat cu două obiective: să vorbesc cu profesoara Hanan al Hroub, devenită celebră în întreaga lume, după ce a obținut, în martie, un premiu de anvergură internațională – Global Teacher Price - anunțat de Papa Francisc. Și să-i ascult, în mare, pe palestinieni, să le înțeleg viața sub ocupația israeliană și versiunea lor asupra conflictului.

Despre al doilea obiectiv, poti citi aici. Primul obiectiv a fost un eșec total. Deși devenită peste noapte un simbol mondial al luptei împotriva violenței în școli, niciun oficial palestinian cu care am interacționat nu a reușit să-mi intermedieze o întâlnire cu Hanan al Hroub. Răspunsul a fost „nu se poate‟ pe linie. Un nu misterios, căruia nici până acum nu i-am dat de cap.

În mapa de prezentare a Fundației Varkey care i-a oferit premiul în valoare de un milion de dolari, pentru a investi în programe pentru studenți, Hanan este descrisă drept o femeie care a avut o viață grea. A trăit într-o tabără de refugiați, fiind expusă la o violență căreia i-au picat victime inclusiv soțul și copiii săi. Versiunea inițială a poveștii a fost preluată de toată media internațională mainstream, fără a mai face verificări suplimentare.

Din cauza traumelor, spunea versiunea palestiniană, Hanan s-a hotărât să devină profesor, iar prin metodele de învățare gândite de ea, vrea să transmită eleviilor valori incompatibile violenței. Un scop nobil, de altfel. Fundația mai precizează că profesoara a scris o carte We play and learn, în care încurajează metode creative, ludice de predare/învățare în școală.

La decernarea premiului, susținătorii săi au fluturat steagul Palestinei și au cântat „Cu sufletele noastre, cu sângele nostru, ne sacrificăm pentru tine, Palestina‟.

La scurt timp după marele boom mediatic, Associated Press dezvăluia că soțul său, Omar al Hroub, care ar fi un politician apropiat președintelui Abbas, nu a fost o victimă a unui atac israelian, ci, din contră, un atacator, un fost deținut care a stat zece ani în închisoare, pentru că a participat la un atac terorist împotriva unor israelieni.

Atacul respectiv s-ar fi petrecut în anii '80, în Hebron, în apropierea Moscheii lui Avraam, și a cauzat moartea a șase evrei care se întorceau de la sinagogă. De altfel, și acum, la 30 de ani de la acel atac, zona Moscheii lui Avraam este considerată un loc sensibil, în care apar des conflicte între evrei și arabi.

Întâmplător sau nu, odată cu publicarea versiunii israeliene asupra acestei povești de succes, toate căile de acces spre această femeie au fost închise. Cel puțin în toată perioada cât am stat în Palestina. De ce nu ți-ai promova o poveste de succes, mai ales că niciun jurnalist nu a relatat povestea din interiorul școlii în care Hanan al Hroub predă?

Contactat telefonic, Omar al Hroub mi-a spus că Fundația Verkey i-a interzis soției sale orice fel de expunere în mass-media, fără acordul său. În schimb, la cererea mea, răspunsul oficial al fundației a fost altul:

Mai mult, într-o conferință de presă la Hebron, rugat să dea detalii despre povestea profesoarei, ministrul palestinian al Educației, Sabri Saidam, mi-a răspuns că Hanan al Hroub nu poate acorda inteviuri presei din cauza presiunilor externe, Israelul dorind să-i umbrească victoria.

Odată cu acest premiu, „bomba palestiniană a explodat în fața Israelului‟, a susținut Saidam, explicând în același timp că la ora actuală nu există, de fapt, o carte We learn and play, așa cum a fost prezentată în timpul decernării premiului, ci doar o metodologie școlară.

Aceeași atitudine ofensivă la adresa Israelului am regăsit-o și la președintele Abbas. Întrebat ce măsuri iau autoritățile palestiniene ca să descurajeze violența în școli, știut fiind faptul că doar într-o singură școală au fost confiscate 70 de cuțite, Abbas mi-a declarat că Guvernul israelian ar trebui să înțeleagă că tinerii sau adolescenții palestinieni care comit atacuri cu cuțitul asupra militarilor israelieni fac acest lucru pentru că și-au pierdut speranța, susținând că astfel de gesturi sunt decizii personale, care nu rezultă din incitarea cuiva.

Într-un astfel de context, povestea unui profesoare care încearcă să transmită valori sănătoase în școală nu putea fi decât binevenită.

Am plecat din Palestina, fără să reușesc să o văd măcar zece minute pe profesoară, fără să pot să-i cumpăr metodologia de predare sau măcar să vizitez școala din Ramallah în care predă metode de descurajare a violenței la copii.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre Palestina:
Prizonierii politici palestinieni din închisorile israelite își trimit sperma acasă
Clovnii fără frontiere merg în zone de război înarmați doar cu un zâmbet
A început deja a treia revoluție palestiniană?