Toate tipurile de oameni enervanți pe care-i întâlnești când mergi la karaoke, în București

Dintr-o greșeală cel puțin frumoasă, pentru că așa se întâmplă când viața are planuri mai bune pentru tine decât cele pe care ți le-ai făcut tu deja, acum șase ani am intrat în domeniul entertainmentului. Și spun asta, pentru că nu-mi imaginam că o petrecere la care nici măcar nu voiam să mă duc se va transforma vreodată într-un interviu de angajare.

O prietenă m-a chemat la karaoke, MC-ul a anunțat că e ultima lui seară la microfon, l-am întrebat dacă nu are nevoie de înlocuitor și, de a doua zi, am intrat în pâine. Asta se întâmpla în 2011, de când sunt Karaoke Jockey în București, un fel de Disk Jockey (DJ), doar că eu am mai mult contact cu publicul. Și, de cele mai multe ori, îmi place treaba asta, dar n-o să te mint că nu există momente în care i-aș da afară pe toți Pavaroții și Michael Jackșonii din club.

Din spatele butoanelor și al kilometrilor de cabluri, nu de puține ori, înnodate, îmi pare că dragul de Caragiale ar avea atâta material pentru personaje noi de tragi-comedii. Pe unele dintre ele sigur le-ai văzut și tu, imposibil să nu te fi tras și pe tine vreun grup de prieteni cu ambiții de superstar măcar la o seară de karaoke.

Sunt omuleții ăia care s-au nimerit din pură întâmplare în local, nu au văzut nici posterele, nici microfoanele, nici alte afișe imense care anunță că aici se cântă pe rupte. Ei au venit să mănânce ceva sau să bea o bere și rămân mască atunci când începe petrecerea.

Odată, când duceam cataloagele de karaoke la mese, m-a întrebat cineva, cât se poate de inocent: „Ciorbă de burtă aveți?". Cred, totuși, că reprezintă cea mai mare provocare să-l fac să renunțe la ciorbiță și să bage un „It's my life" de la Bon Jovi.

Nici nu apuc să-mi dau jos rucsacul cu aparatură din spate, că ei deja vor să își rezerve piesele. Chiar cred că unii se uită la ușa de la intrare, în așteptarea mea, cam cum îți lungești tu gâtul, în stația de tramvai, de parcă asta l-ar face să vină mai repede.

Degeaba îi rog să mă lase să-mi trag sufletul, până nu își văd numele trecut pe lista de așteptare, nu pleacă de la pupitru. Își aleg, de cele mai multe ori, melodii simple, ca să-și încălzească vocile. Merge un No Doubt sau o „Mai frumoasă", de la Laura Stoica. Asta dacă nu cumva fac parte din următoarea categorie:

Ăștia sunt cei care își aleg doar piese grele, indiferent de vocea pe care o au. Da, știu, karaokele e pentru cei cu chef de distracție, dar nu în România. Aici trebuie să demonstezi că tu ești cel mai bun și meriți un loc la Vocea României sau la X-Factor. De fapt, la karaoke e vorba cel mai puțin despre cântat.

În ultimii ani, românii toți știu să gătească sau să cânte, din cauza show-urilor de televiziune. Nu mai gătește nimeni tocăniță, toți fac plating și mâncare gourmet. Nu mai cântă nimeni „Barbie Girl", toți vor Lara Fabian și Andrea Bocelli.

Adică cei care caută să nu greșească. Normal că vrei să fii apreciat și aplaudat, dar nu-mi spune mie că „My Way" a lui Sinatra îți rescrie perfect povestea vieții. Sau că pe „Je t'aime" ai senzația că ai scris-o tu, așa mult te identifici cu ea. Astea sunt doar două dintre melodiile la care, indiferent cum le-ai cânta, toată lumea va aplauda.

Eu le-aș pune în listă cu un preț sau o pedeapsă. Lumea s-a săturat să le audă și mă îndoiesc că s-ar găsi o interpretare inedită. Deși l-am avut odată la karaoke pe un tip care mi-a cântat „My way" cu accent rusesc, și a băgat cuvinte precum Kalashnikov, Harasho și Vodka. Pe ăla l-am iertat.

Sunt ăia pe care, oricât i-ai ajuta, ba le țin măsura cu palmele, ba le număr de la distanță, oamenii nu înțeleg unde greșesc. Bine, nu i-aș judeca pentru că îmi plac curajoșii care știu că-s afoni, dar cu toate astea vin să cânte în public ca și când ar face-o sub duș.

Însă, ăștia fie cântă înainte, fie după ce ar trebui, și la final te pocnesc tot pe tine care ai încercat să-i ajuți, că ai un negativ prost la piesă și te asigură ei că „lasă că-ți aduc eu unul bun data viitoare".

Ăștia n-au neapărat piese preferate, își aleg cam din toate categoriile. Dar cel mai mult mă bucur când cântă o melodie pe care nu am auzit-o niciodată, așa nu mă zgârie pe timpan. Și sunt mai puțin enervanți decât:

Sunt oamenii ăia care te întreabă obsesiv, eventual după fiecare melodie: „Când urmează piesa mea?". Tot aici i-aș încadra și pe cei care te amenință că pleacă. Ori că le-a venit taxiul, ori că le pleacă gașca, ei vor să cânte ACUM. Păcat că nu se poate.

Și nici nu ar fi vorba de vreo revelație în materie de muzică, preferințele lor încep și se termină cu melodii hipercomerciale cu care, cel mai probabil, au fost spălați pe creier de radiourile alea care le difuzează până când îți vine să vomiți.

Primul exemplu care-mi vine acum în minte e „Vara nu dorm". Mai are rost să zic cine o cântă?

Nu există petrecere de karaoke unde să nu aud una din replicile: „Manele nu bagi?" sau „Pe aia a lui Salam o ai?". Nu știu ce e mai dezolant, că râd singuri la glumele astea sau că în spatele lor se ascunde un adevăr?

M-a întrebat o tipă dacă nu pun manele, acum vreo două săptămâni. Înțeleg că manelele pot fi harfe bune, dar la karaoke parcă n-au același haz ca la o petrecere asumată.

Astea-s doar câteva categorii care îmi fac, de fapt, jobul ăsta mai colorat și mai armonios, că altfel aș intra în rutina aia care îți mănâncă orice chef. Dacă după șase ani în domeniu, pot să spun că iubesc ceea ce fac, înseamnă că mă distrez la muncă.

Citește și alte chestii despre muzică:
Fotografii cu punkerii adevărați din anii 70, nu ca acum Clișee muzicale de rahat de care trebuie să scăpăm în 2017 Cele mai citite povești despre muzica românească din 2016 te ajută să înțelegi mai bine poporul