12 ani în industria restaurantelor mi-au distrus viața

Aveam juma de gram de coca în nas și mă simțeam agresiv cât zece tauri la un loc. Voiam să izbesc un zid, să scot cumva ura din mine. Dar atunci m-a luat drogul. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, mai să iasă din piept.

Era ultima mea seară, ultima tură la bar, ultima zi de lucru în industria restaurantelor.

Chiar plănuisem să fac o criză. Eu și șeful meu invitasem peste două sute de prieteni și clienți fideli, era petrecere, toată lumea se distra, dar eu voiam să distrug tot locul ăla. Aveam și binecuvântarea șefului. „Ești liber după miezul nopții, poți să-ți sărbătorești ultima seară aici.”

Mai era jumătate de oră până la miezul nopții – se apropia momentul meu. Am luat punguța cu praf din geacă, mi-am făcut o linie și am plecat de la bar.

Tot mai mulți prieteni se adunau la intrare. Îi scanam cu privirea, ușor pierdut – unii abia ajunseseră, alții fumau un cui ceva mai departe, alții se pupau și se îmbrățișau. Eram în transă, până când un prieten m-a bătut pe umăr și m-a întrebat dacă sunt ok.

Uitasem că aveam o conversație cu el, uitasem și despre ce era. Ca și cum eram, dar nu eram acolo. 

Trecuse jumătate de oră de când trăsesem linia, dar niciodată n-a mai avut un efect atât de puternic asupra mea. Deodată am realizat unde eram. Nu doar acolo, la intrarea în bar, ci în general. Lucrasem în catering doisprezece ani – din care zece numai noaptea. În timpul turei de noapte, îmi venea să-mi dau mereu pumni în cap. Nu aveam niciun chef de petrecere. Mă simțeam gol pe dinăuntru.

Dar cum ajunsesem aici? M-am gândit mult la asta. Și am concluzionat că autodistrugerea mea în industria restaurantelor a avut șapte capitole.

Am început să lucrez în restaurantul părinților din München. Tata e maestru bucătar și e specialist în bucătăria mediteraneană. Nu e ușor să lucrezi cu ai tăi, dar am reușit să ne susținem reciproc. Până și bunică-miu turna bere în halbe la bar. Bunica tăia legume la bucătărie. Fiecare avea rolul lui.

Aveam doar 16 ani, dar când vedeam cum slăbesc ai mei din cauza stresului, mi-a fost clar că trebuie să îi ajut și eu cum pot. După cum zicea tata: „Alții muncesc ca să trăiască, noi trăim ca să muncim”. Avea dreptate.

După ce terminam orele la școală, mă urcam în tramvai și conduceam până într-o pădure lângă München. Uram vilele de acolo și pe locuitorii lor.

Aveam de-a face cu cei mai mari bogătani. Odată, un fost director al unei echipe de fotbal mi-a dat cardul lui pentru că nu avea bani la el și îi era lene să meargă să scoată de la bancomat. Prefera să bea șampanie cu gagicile lui, așa că m-a trimis pe mine să îi scot cinci sute de euro de la un bancomat. Nu aveam experiență, dar ar fi trebuit să refuz! Nu eram servitorul lui! Avea în cont 250 de mii de euro. N-am văzut în viața mea atâtea zerouri într-un cont. Săptămâna următoare m-a trimis iar la bancomat. De data asta mai avea doar o sută de mii de euro. Își cumpărase un Mercedez între timp. M-a bătut pe umăr și mi-a dat câteva sute de euro bacșiș în seara aia.

Am închis restaurantul la ora două dimineața și la prima oră eram la ora de mate.

Viața mea nu s-a schimbat semnificativ nici după ce am împlinit douăzeci de ani și m-am mutat la Berlin. Voiam să devin jurnalist și a trebuit să accept internship-uri prost plătite, cu sume între două sute și patru sute de euro pe lună. Ca să îmi câștig existența, am început iar să lucrez în restaurante seara și în weekenduri.

Berlin e un oraș dur, mai ales pentru cei care lucrează în industria asta. Aveam ture de câte 16 ore, deși e ilegal. De nu știu câte ori am adormit cu capul pe bar în timp ce făceam socotelile.

Mai târziu, am intrat la facultatea de jurnalism, dar situația a devenit și mai nasoală. Mă bucuram dacă apucam să dorm cinci ore. Până la urmă, oboseala mi-a atacat psihicul. Deja dezvoltasem o fobie socială. 

N-am înțeles niciodată de ce lasă oamenii toaletele atât de murdare. Înțeleg că toată lumea e pe alcool și droguri, dar chiar să nu te gândești că cineva o să strângă după tine? O vreme, am lucrat la bar la trei cluburi foarte cunoscute: Die Wilde Renate, about:blank și Sisyphos. Am numit perioada aia triunghiul diavolului.

Într-o dimineață, după ce dădusem afară ultimii bețivi, mi-am pus mănușile de protecție. Cineva aruncase o sticlă spartă în toaletă și se căcase peste ea. Eram convins că a făcut-o ca să-i facă rău persoanei care trebuia să curețe. Adică mie.

Barul în care s-a întâmplat asta era mereu plin. La un moment dat, n-am mai suportat. Nu mai puteam să aud cum mirele se îmbată pentru că mireasa nu venise la altar sau care dealer vinde coca mai pură. În barul ăsta am devenit mizantrop.

Fiecare are tehnica lui să reziste greutăților vieții. Eu mă uitam la prostii la TV. Îmi plăcea canalul de teleshopping, Schimb de mame, campionatul de curling de pe Eurosport, filmele proaste cu extratereștri, documentarele despre naziști. Îmi relaxau creierul.

De câte ori reușeam să adorm, dormeam neliniștit. De asta dormeam maximum cinci ore. Nu era problemă, cât timp era soare afară. Din acest motiv, toleram mai bine insomniile vara decât iarna. Dar nu eram funcțional, pentru că nu dormeam suficient. Greșeam des calculele la bar.

Am început să fac bani buni din bacșiș și am devenit dependent de ei. Puteam face 250 de euro pe săptămână doar din bacșiș. Dar cu ce preț? Am făcut hernie de disc la 24 de ani.

Când lucrezi noaptea, dormi ziua. Simțeam că viața trece pe lângă mine și eu muncesc și dorm. Dar de câte ori mă simțeam deprimat, simțeam nevoia să merg la bar.

La un moment dat, verișoara mea a dat un party de ziua ei. Eram cu iubita mea de atunci, pregătisem cocktailuri mișto pentru vară-mea, trebuia să fie o seară minunată pe care o așteptam cu toții de mult timp. Dar fix atunci am primit un mesaj de la șeful meu care mă întreba dacă pot lucra în seara aia. Și m-am băgat imediat. M-a rupt privirea iubitei mele. I-am înțeles furia. Dar tot m-am dus.

I-a fost greu să înțeleagă. Și nici n-am știut cum să-i explic. Aveam nevoie de stresul ăla, de căldură, de zgomot, de bass-ul asurzitor. Eram masochist, devenisem dependent de suferință. Și de bacșișuri.

Târziu mi-am dat seama că nu voi apărea în nicio poză de grup cu prietenii. Eram mereu absent.

Butonul fusese apăsat demult, dar mi-a luat ani de zile să realizez. Am observat că mă obișnuisem cu o anumită atitudine: eram drăguț cu clienții care mă flatau și dobitoc cu toți ceilalți. Dacă vorbeam cu un client cu care mă împrietenisem și un alt client ne întrerupea pentru că voia o bere, i-o dădeam cu nervi.

Prima oară când am simțit că eram pe cale să am o cădere nervoasă a fost când un client nu voia să plece. M-a supus unei presiuni psihologice la care n-am știut cum să fac față.

Avusesem o seară mișto de vineri, cu clienți marfă. Ne distram cu toții, beam și dansam. Cred că ei luaseră niște ecstasy. Am fost bucuros că au rămas până târziu, pentru că m-au ajutat să nu-mi pierd mințile în seara respectivă.

Tura se apropia de final. La un moment dat, un client a început să îl sâcâie pe DJ. DJ-ul a strigat la el: „Nu am niciun disc cu Bob Marley!” M-am dus să mediez situația, dar clientul nu voia să priceapă. Urla la DJ să-i pună o anumită piesă de la Marley. A devenit agresiv și avea pumnii strânși. L-am împins mai departe de DJ. Era un tip solid, cred că era tâmplar sau ceva din sfera asta. A zis că nu făcuse nimic greșit și că i-am distrus seara. Mi-am pierdut mințile, am dat cu pumnii în bar și am început să urlu la el. Cu greu m-au oprit colegii.

M-am angajat din nou în München. Un magazin de lângă gara principală sărbătorea un an și noi trebuia să ne asigurăm că toată lumea se simte bine. Am pus băuturile la rece, ne-am îmbrăcat frumos și credeam că suntem pregătiți. Dar sunt unele evenimente care tot te iau prin surprindere.

Am luat niște cox cu colegii și lucram eficient, eram ca o caracatiță, cu fiecare braț făceam câte ceva.

La un moment dat, a venit la bar o femeie să se plângă că a fost pipăită de cineva. M-am dus să văd care e situația. Tipul care cică o pipăise părea beat și agresiv, striga la iubitul ei. Locul era super aglomerat și îmi era greu să ajung la tip și să discut cu el. Femeia și iubitul ei mi-au zis să-l dau afară, altfel ei pleacă. Am strigat la ei să mă lase un pic și să nu se bage.

Când am ajuns față în față cu tipul respectiv, i-am cerut să plece. I-am spus că nu am ce face, dacă nu am dovezi, sunt nevoit să o cred pe femeie. Una dintre regulile principale din bar e că e un spațiu sigur și că nu tolerăm sexismul și hărțuirea. Dar tipul a refuzat să plece.

Am chemat un coleg să mă ajute. Eu l-am luat pe tip de brațul stâng, colegul de brațul drept. În momentul ăla, tipul a înnebunit. A pus mâna pe o sticlă și și-a izbit-o de cap ca s-o spargă și s-o folosească drept armă. Din fericire, s-a spart în mii de cioburi mici. L-am târât până la ușă. Urla de zici că îl înjunghiam și se zbătea încontinuu. Mă simțeam epuizat.

În jur, terasa era plină, la fel și trotuarul din fața barului. Mai mulți clienți au strigat la mine să-l las în pace. Le-am zis să nu se bage, pentru că nu cunoșteau contextul. Până la urmă a venit poliția și l-a arestat. După faza asta, am rămas năuc și dezorientat. Dar a trebuit să continui să lucrez. Noroc că mai aveam niște cox. Până dimineață, am mai dat afară patru tipi agresivi care nu voiau să plece. Am închis la nouă dimineața, după 18 ore de muncă.

Se știe că mulți săraci au probleme cu băutura. Așa fac față greutăților vieții. Multe persoane care lucrează în baruri și restaurante încearcă să nu bea alcool timp de câteva săptămâni în timpul iernii. În zece ani în domeniul ăsta, am reușit să țin și eu pauza asta de șase ori.

E atât de la îndemână să bei când lucrezi în bar! Iar în pauze, colegii te așteaptă cu un joint la subsol. Mulți luau speed sau cox ca să reziste. După job, ieșeam toți la bere și la un joint să ne relaxăm. Inițial am încercat să nu particip la acest ciclu vicios, dar altfel nu prea ai cum să reziști. Chiar dacă nu eram dependent fizic de aceste ritualuri, eram dependent social, voiam să fiu acceptat de ceilalți.

Industria asta nu te lasă s-o părăsești prea ușor. E sirena serviciilor, te seduce cu distracția, banii și excesele, te înghite cu totul.

Simțeam că nu a mai rămas nimic din mine. În ultima mea seară, voiam să scot din mine toată durerea care se strânsese în 12 ani. Dar n-am făcut nimic. Noua mea prietenă a văzut criza prin care treceam și m-a îmbrățișat. Mi-a zis: „Hai să mergem acasă”. Și am plecat. Nici măcar nu mi-am luat rămas bun de la nimeni.

Leander, pe care nu îl cheamă așa, nu mai e barman de câteva luni de zile. Acum lucrează ca jurnalist freelance în Berlin.

Articolul a apărut inițial în VICE Germania.