Muzică

În culisele celui mai politizat Eurovision din toate timpurile

Israelul vrea ca Eurovision-ul să fie o sărbătoare a valorilor sale, în timp ce protestatarii încearcă să-l oprească.

de Michael Segalov; fotografii de Chris Bethell; translated by Irina Gache
17 Mai 2019, 4:00am

Cred că uitasem cât de mult seamănă Tel Aviv cu paradisul. Plajele scăldate în razele soarelui dinspre Marea Mediterană, pitele coapte îndesate cu falafel proaspăt. E caniculă, dar se simte și briza. Oameni frumoși se plimbă pe scutere electrice, beau și fumează la terasele barurilor de la stradă și ies să danseze noaptea târziu.

Luni noaptea, orașul e mai seducător ca de obicei. În cartierul luxos, Ramat Gan, un grup bine îmbrăcat s-a adunat în fața reședinței oficiale a ambasadorului britanic. Spectacolul oferit de drag queen-urile locale și concurentul britanic la Eurovision, Michael Rice, distrează publicul, în timp ce se oferă pește cu cartofi prăjiți și pliante cu „keep calm and carry on”. Nu e deloc surprinzător având în vedere cât de popular este Eurovision-ul în comunitatea gay.

1557998372464-ChristopherBethell_MainStory-2
Michael Rice.

Pe faleză, Eurovillage e gata de afaceri: un festival mare cu intrare gratuită, în care găsești tonete de mâncare, baruri, mașinuțe de bâlci, instalații și alte activități, plus o scenă imensă pentru cei care s-au adunat să danseze. Sunt mulți paznici, dar nu sar în ochi. Zeci de mii de localnici și vizitatori își fac de cap.

Prin urmare nu e deloc surprinzător că un grup de tineri care stau pe un petic de iarbă și se uită la telefoane în afara perimetrului îngrădit, trec neobservați. Nu par să facă ceva dubios. Cu excepția că mi s-a spus că trebuie să mă întâlnesc cu ei acolo. Mă duc la ei și-i întreb dacă e cineva pe nume Ronja, apoi mi se face semn să iau un loc în timp ce-mi explică ce urmează să se întâmple.

1557997935035-ChristopherBethell_MainStory-33
1557999830331-ChristopherBethell_MainStory-27

„Vrem să arătam un videoclip în toiul concertului”, spune ea în șoaptă, ca să nu o audă nimeni. „Este un mesaj de la palestinieni pentru Eurovision și vom ține o pancartă care spune «eliberați Gaza»”. Ronja are 24 de ani și locuiește în Elveția. În ciuda angajamentului din partea guvernului israelian de a-i ține la distanță pe cei care vin în țară cu intenția clară să deranjeze și să protesteze la Concursul Muzical Eurovision, Ronja este doar una dintr-un grup mic, dar hotărât, de activiști internaționali, care au venit aici ca să-și susțină cauza.

„Aici este important să protestezi împotriva manipulării și să arăți că Israel folosește muzica și drepturile LGBTQ ca să distragă atenția de la ocupația militară”, îmi spune ea. „Suntem aici ca să distragem atenția de la evenimentele organizate.”

1557998502417-ChristopherBethell_MainStory-21

Pentru că are origini evreiești, se simte legată de țară și de ce se întâmplă aici. Îmi spune că nu-i arde să se distreze în Tel Aviv, în timp ce oamenii din Gaza sunt sub asediu, iar palestinienii din Cisiordania trăiesc sub ocupație. Lui Ronja, totul i se pare o ipocrizie.

1557998539135-ChristopherBethell_MainStory-19

Câteva momente mai târziu, Ronja și grupul său o iau din loc. Îi urmez de la distanță, în timp ce trec printre paznici și intră în locația festivalului fără să se uite deloc în spate. Acum e în jur de ora 21:20 și locul e plin, deși e abia luni, cu cinci zile înainte de evenimentul principal de sâmbătă seara. Un cântăreț israelian este pe scenă și se zbenguie pe un remix oribil de la Queen „I Want To Break Free”, o coloană sonoră numai bună pentru momentul când activiștii vor scoate pancarta și-și vor proiecta filmul pe ecranul alb din spatele camionului cu echipamentul de sunet. Nu durează mult până când petrecăreții se prind. Unii se uită, alții fac fotografii și apoi, în câteva minute, un israelian nervos smulge pancartele unui protestatar, urlând în ebraică, vizibil înfuriat, „Du-te-n Gaza, dacă-ți place așa mult, iubitor de arabi” și-l scuipă.

1557999182930-ChristopherBethell_MainStory-17

Dacă privești în jur, nu te prinzi de la bun început de ce un eveniment ca Eurovision-ul din Tel Aviv este ținta unor astfel de proteste. Până la urmă, este doar o competiție muzicală și o petrecere pe plajă care nu pare frontiera violentă a unei ocupații. Și-n plus, este noaptea Pride aici, în Eurovillage. În afara paradelor Pride oficiale, nu am mai văzut până acum atâtea cupluri de același sex arătându-și afecțiune fără pic de rușine într-un spațiu public. Este cel mai liberal lucru pe care l-am văzut de când vin aici. Pentru un outsider ca mine, nu-mi pare că e în conflict cu conflictul.

Cu toate astea, conform activiștilor ca Ronja, grupurile palestiniene și mulți alții din jurul lumii care au semnat petiții și și-au exprimat pe social media nemulțumirea în timp ce cereau muzicienilor și celorlalți să boicoteze Tel Aviv 2019, activitățile ca asta reprezintă ceva mult mai sinistru. Orașul pare un paradis, spun ei, dar vine cu un preț.

1557999365056-ChristopherBethell_MainStory-14

E marți, după-amiază târziu, și un grup de aproape o sută de persoane sunt în Piața Habima, gazda mai multor instituții culturale importante din Israel. Cel mai mare banner și sistem audio portabil este al partidului comunist israelian. „Guvernul războiului ucide protestatarii”, se aude un plânset în ebraică, urmat de aplauze. „Democrația nu este construită pe trupurile protestatarilor neînarmați.”

Peste stradă, un politician de dreapta urlă obscenități la protestatari, înconjurat de polițiști înarmați care-mi cer să nu interacționez cu el. Un gagiu cu o șapcă cu „Make America Great Again” încearcă să ia unul dintre steagurile palestiniene, înainte să fie escortat afară de polițiști. Majoritatea localnicilor care trec pe acolo ignoră ce se întâmplă.

1557998755293-ChristopherBethell_MainStory-15

Deși marșurile de solidaritate pentru Palestina din Europa atrag adesea un public imens, în Tel Aviv nu e așa de impresionant. Mă așteptam la ceva mai măreț, mai ales dacă ții cont de evoluția evenimentelor, semnificația săptămânii și numărul jurnaliștilor internaționali care au venit aici.

„În primul rând, protestul de azi nu este doar despre Eurovision”, spune Shahaf Weisei, în vârstă de 27 de ani, care este una dintre organizatoarele săptămânii de proteste. „Dar de asemenea nu pare că locuitorii din Tel Aviv și bogătanii israelieni își dau seama cât de urgent e, fiindcă nu simt zilnic ce consecințe are ocupația.” Tel Aviv-ul poate părea ca o metropolă liberală, spune ea, dar asta nu înseamnă mai nimic dacă nu te integrezi sau nu ești binevenit în bula de aici.

1557998605178-ChristopherBethell_MainStory-28
Shahaf Weisbei.

În curând începe marșul, iar polițiștii opresc traficul, în timp ce grupul trece pe mijlocul drumului spre un miting din parc. „Să fii de stânga, în Israel, a devenit ca o înjurătură”, continuă Shahaf, în timp ce un alt israelian tânăr înjură grupul în timp ce transmite live. „E ceva pe care nu să vrei să-l știe colegii și familia. E înfricoșător pe străzi.”

Deși nu este neapărat un protest anti-Eurovision, multe dintre pancarte sunt exact despre eveniment. Sar în ochi patru tipi cu steaguri irlandeze și Pride care se uită în stradă din apartamentul închiriat. Sunt aici pentru spectacol, strigă cineva spre ei în ebraică. Unul face cu mâna, înainte să se întoarcă la băut. Una dintre sintagmele cele mai folosite în relație cu Israel și Eurovision este „pinkwashing” care se referă la faptul că Israel se folosește de un steag multicolor ca să acopere momentele în care au încălcat drepturile omului.

1557998319356-ChristopherBethell_MainStory-20

Asta este una dintre perspective, deci sigur e un lucru bun că oamenii din comunitatea LGBTQ+ nu sunt marginalizați în Israel? Îmbrăcată într-un tricou și cu șapcă roz, israeliana Si Berrebi, în vârstă de 30 de ani, îmi spune că nu e foarte convinsă. „Dacă ai impresia că guvernul israelian este bun cu persoanele LGBT, te înșeli din două motive”, spune ea. „Nu e ca și cum guvernul israelian chiar este bun față de comunitatea LGBTQ”, spune Si și dă exemplu cuplurile de același sex care nu se pot căsători sau adopta și discriminarea agresivă de care au parte transsexualii. „Bineînțeles, mai e și violarea drepturilor omului în Cisiordania și în Gaza. Exact opusul a orice ai numi progresism, iar persoanele queer care vin aici, săptămâna asta, trebuie să știe situația.”

Plec de la protest în timp ce discursurile continuă, iar în Eurovillage prima semifinală este proiectată pe ecranele imense. Dana International, cântăreața trans israeliană care a câștigat concursul în 1998, se află pe scenă. „Iubirea nu are nicio religie, rasă sau limite”, cântă (sau mimează) ea, în timp ce camera se plimbă prin public și-i încurajează pe cei asupra cărora se oprește, să se sărute.

1557998091881-ChristopherBethell_MainStory-30
Si Berrebi.

La o cafenea liniștită, numită Albi, jurnalistul israeliano-american Edo Konrad stă în fața laptopului. Lucrează pentru +972, o publicație de stânga care scrie despre ocupație și drepturile omului în Israel și Palestina. Îmi vorbește despre conceptul Hasbara: „PR sponsorizat de guvern și propagandă”.

Nu e niciun secret că găzduirea Eurovision-ului este o oportunitate excelentă pentru orice țară să-și vândă toate bunurile din interiorul granițelor atât fanilor înrăiți și turiștilor de tipul „la dracu, de ce nu?” care vin în fiecare an, cât și celor două sute de milioane de oameni care se uită la finală din confortul propriei case.

Clipurile scurte dintre piese, cu peisaje frumoase, minuni istorice și orașe vibrante, nu sunt nimic mai mult decât reclame cinice, iar în centrul presei sunt afișe imense cu sloganul „hai să-ți arăt Tel Aviv-ul”. Îi explic lui Edo cum, după ce mi-am petrecut dimineața în orașul ocupat de israelieni Hebron, toată propaganda asta din jurul Eurovision-ului mă face să mă simt nasol. „Ăsta e și scopul”, îmi spune el. „În ultimul deceniu și jumătate, Israelul a încercat constant să se relanseze, să se deschidă lumii pentru turism și economie și să arate o altă față a țării”, spune Edo. Îmi comand o cafea cu gheață, în timp ce un grup de bărbați cu ecusoane cu Eurovision trec pe lângă mine. „Israelul a avut mereu Hasbara, dar pentru că au tot primit critici internaționale la adresa încălcării drepturilor omului din teritoriile ocupate, au decis să găsească alte moduri prin care să se prezinte ca o democrație care respectă legea și drepturile oamenilor.”

1557998146637-ChristopherBethell_MainStory-9
Edo Konrad.

Spune că ăsta e motivul pentru care unora nu le convine că Israelul este gazda Eurovision. După un atac din Gaza de săptămâna trecută, care a ucis 25 de oameni și despre care se zvonește că a fost oprit fiindcă autoritățile își făceau griji că sunt prea mulți cu ochii pe ei, genul ăsta de PR pare mult mai sinistru decât de obicei. „Războiul, care aproape că s-a întâmplat, a fost de fapt cel al Eurovision-ului”, continuă el, „ar fi putut dura mai mult, dar nevoia de un PR bun și de a-l portretiza ca pe o oază de distracție și parte din frăția iluminată a națiunilor, a fost mult mai puternică decât orice altceva.”

Discuția se mută pe subiectul drepturilor LGBT și legătura pe care o are cu Eurovision-ul. „Vorbesc din punctul de vedere al unui israelian - înțeleg de ce palestinienii și susținătorii BDS nu pun botul la cât de drăguț este Tel Aviv-ul cu pink și culture washing, dar după mine, toată lumea ar trebui să poată să se bucure de artă și de acele libertăți”. E important să ții minte: în ultimele zile am întrebat și israelieni tineri și în vârstă despre concurs, iar unora nu le păsa, dar majoritatea erau entuziasmați. Când am adus vorba de politică, majoritatea au dat din umeri și m-au întrebat de ce era relevant. „Eurovision-ul este doar distractiv” mi-a spus un localnic tânăr cu zâmbetul pe buze. „De ce l-ai face politic?”

1557998926769-ChristopherBethell_MainStory-23
Jean Philip De Tender.

Centrul Expo din Tel Aviv este liniștit miercuri dimineață. Voluntarii sunt împrăștiați în jurul locației ca să dea sfaturi și indicații, niște bloggeri excentrici așteaptă „să vină delegația”, în speranța că vor vedea participanții când sosesc la repetiția pentru semifinală. La una din băncile goale este Jean Philip De Tender, regizorul media de la EBU - organizația care face Eurovision-ul. „Concursul muzical Eurovision este cel mai vizibil eveniment organizat de EBU”, spune el, „și ne arată valorile: că întindem o mână tuturor, nu excludem pe nimeni, este despre diversitate și respectarea tuturor aspectelor vieții”.

Cu asta în minte, îl întreb ce crede despre încercările de boicotare și controversele legate de ediția de anul acesta. S-au gândit vreodată organizatorii să renunțe sub presiunea publicului? „Trebuie să ne menținem apolitici”, spune el, „este o formulă simplă. Țările care sunt membre sau asociate cu EBU au permisiunea să participe și, dacă câștigi, vei fi gazda anul viitor. Israel a câștigat anul trecut, deci ea e gazda. Vom face la fel la anul.”

Îmi spune că cel mai important lucru pentru EBU este să rămână apolitici, dar că realizează că evenimentul poate avea un impact politic - și că orice probleme ar exista pot fi rezolvate pentru ambele tabere. La începutul săptămânii, Jean lucra din Bruxelles și-și amintește că a văzut știri despre Eurovision-ul de anul ăsta. „Se fac multe dezbateri, se relatează nu doar despre concurs, ci și despre țara în care am călătorit și ce susține ea”. Unii au fost în favoare, spune el, iar alții împotrivă, dar oricum, ei „adresează indirect problemele politice, economice și sociale într-un anumit loc și context în care se întâmplă”.

Responsabilitatea celor de la EBU, adaugă el înainte să plece, este să organizeze un eveniment grozav. „Este responsabilitatea jurnaliștilor să spună ce se petrece - și sunt mai mult de o mie aici.”

1557999986767-ChristopherBethell_MainStory-24

Adepții boicotului și activiștii anti-ocupație au avut câteva succese. Parlamentarul israelian, Netanyahu, era disperat să țină evenimentul la Ierusalim ca să arate lumii că aia e capitala Israelului, dar nu a avut succes. Asociația Hotelieră din Tel Aviv a spus că evenimentul a atras mult mai puțini turiști străini decât se așteptau. Mai sunt plănuite alte proteste și acțiuni directe până sâmbătă și cine știe dacă vreun participant s-ar putea decide să facă o declarație politică pe scena finalei.

În timp ce ies în soarele din Tel Aviv și trec de un rând de șezlonguri goale cu numele orașului înscripționat pe ele, îmi aduc aminte de discuția pe care am avut-o la începutul săptămânii cu Edo Konrad. „În final, scopul stângii radicale și palestinienilor este să boicoteze Eurovision-ul”, a spus el. „Nu este vorba doar despre invitați aici, ci și despre partidele din toată lumea și artiștii care cântă pe scenă.”

După părerea lui, nu au fost anulări - totul a mers ca pe roate până acum. „O mână de protestatari nu vor deranja Israelul. Ba din contră, micile proteste, pe care le-ar putea organiza stânga, vor fi permise. Guvernul poate arăta cum acceptă protestele, chiar dacă atunci când poliția vrea să intervină brutal o poate face, nu doar în Cisiordania, ci și cu israelienii. Pare că guvernul israelian a dat lovitura.”

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.