Cum a început lupta împotriva vaccinurilor

Mișcarea anti-vaccin e la fel de veche ca și vaccinul, care, se spunem datează din 1700. Pe atunci, era de înțeles scepticismul: Medicamentele erau o combinație între știință și experiment, iar primul vaccin n-a fost decât o infectare intenționată cu pojar. Apoi medicina a evoluat. Vaccinul a devenit tot mai sigur și a salvat nenumărate vieți în toată lumea. „Ai fi crezut că prejudecățile absurde împotriva vaccinării au dispărut după atâția ani în care a fost utilizată cu succes", scria cineva în New York Times în 1875.

Acum, 142 de ani mai târziu, poate că aceste prejudecăți s-au rărit, dar n-au murit de tot. În fiecare an, vaccinurile previn moartea a 2,5 milioane de copii, dar Donald Trump a îmbrățișat teoriile care asociază vaccinurile cu autismul, iar acum în Minnesota e epidemie de pojar și în Washington a avut loc anul acesta un marș anti-vaccin. Majoritatea oamenilor pentru care vaccinurile sunt o parte normală a sistemului medical, sunt derutați de această luptă continuă. Împotriva a ce anume luptă oamenii ăștia?

Ca să înțelegem, trebuie să revenim la una dintre primele lupte împotriva vaccinurilor din America. E neglijată de cărțile de istorie, deși e una dintre cele mai revelatoare. Și aproape l-a costat pe un doctor viața.

În 1901, Bostonul încerca să stopeze o epidemie de variolă și încuraja toți locuitorii să se vaccineze. Imediat a apărut și o mișcare vocală anti-vaccin. În luna noiembrie, sătul de tevatura asta, directorul comisiei de sănătate a lansat o provocare: „Dacă un adult care e împotriva vaccinurilor vrea să dovedească până la capăt că nu e nevoie de vaccin ca să scapi de variolă, pot organiza un test prin care să punem capăt acestei dezbateri odată pentru totdeauna." Planul era să-I expună la variolă și să vadă ce se întâmplă.

Au trecut câteva luni și, până la urmă, un bărbat a acceptat provocarea. Numele lui era Immanuel Pfeiffer și era un doctor local care se lăuda că poate vindeca orice boală cronică doar prin atingerea cu mâinile. Susținea că vaccinurile nu sunt necesare. Așa că omul s-a dus pe insula Gallop, unde erau ținute în carantină persoanele care sufereau de variolă. Apoi s-a întors acasă și, spre surpriza nimănui în afară de el, s-a îmbolnăvit de variolă. Cazul a apărut la știri, iar New York Times a raportat că Pfeiffer „probabil o să moară".

Și totuși, o lună mai târziu, în martie 1902, ziarele au scris că Pfeiffer supraviețuise! Și se și recupera binișor. Fiul lui, Immanuel Jr., a declarat în presă: „Dr. Pfeiffer se opune vaccinurilor la fel ca întotdeauna. Nu s-a schimbat nimic care să îmi schimbe perspectiva, nici mie, nici tatălui meu." Iar Pfeiffer a continuat să trăiască ani buni după asta.

Și se pare că a inspirat și alți activiști. În același an, a izbucnit o epidemie de variolă și în Cambridge, iar orașul a delcarat vaccinul obligatoriu. Doctorii mergeau din ușă-n ușă și vaccinau pe toată lumea. Dar când au ajuns la un bărbat pe nume Henning Jacobson, acesta a refuzat să fie tratat. Primăria i-a dat o amendă de cinci dolari (echivalentul a o sută de dolari azi), el i-a dat în judecată, s-a format o mișcare de susținere anti-vaccin și cazul a ajuns la Curtea Supremă. Jacobson a argumentat că vaccinul obligatoriu îi încălca libertatea personală; statul a argumentat că punea în pericol cu atitudinea lui sănătatea întregii comunități și că binele comunității e mai important decât drepturile individului. În 1905, Curtea a decis că statul are dreptate și are voie să introducă vaccinarea obligatorie. De atunci până azi, activiștii anti-vaccin au continuat o campanie acerbă împotriva acestei decizii.

Poate că decizia Curții Supreme a avut un impact puternic pe termen lung, dar aș argumenta că mai interesant a fost cazul lui Pfeiffer, pentru că e foarte reprezentativ pentru prăpastia dintre știință și credință oarbă.

Activiștii anti-vaccin sunt adesea motivați de ce au trăit ei. „Am avut conversații lungi cu persoane anti-vaccin", a zis George Annas, directorul Centrului de Sănătate, Etică și Drepturile Omului. „Mulți dintre ei au avut experiențe în care copiii lor au părut să se schimbe radical după ce au fost vaccinați și până la urmă au fost diagnosticați cu autism. Și poți să-ți dai seama foarte ușor că vaccinarea n-a avut nicio legătură cu asta. Singurele persoane pe care oamenii de știință nu le pot convinge că a fost vorba de o coincidență sunt mamele care au trecut prin asta cu copiii lor."

E un fenomen care s-a tot propagat de-a lungul istoriei vaccinului: Oamenii își bazează fricile și cunoștințele și credințele pe propriile experiențe personale. E greu să îi convingi cu informații, chiar dacă experiența prin care au trecut a fost produsul întâmplării sau poate fi combătută lejer prin argumente științifice. Când unui bărbat i se spune că trebuie să se vaccineze și el se duce și ia boala și supraviețuiește, cum îl mai convingi pe bărbatul ăla că greșește? Chiar dacă e clar că greșește. Chiar dacă îi spun toți experții din lume că greșește. Chiar dacă ar face asta din nou și ar muri.

Nimeni nu l-ar putea învinovăți sau critica pe Immanuel Pfeiffer suficient cât să-l facă să se îndoiască de experiența prin care a trecut. De ce să te mai chinui să încerci? Evident că ar fi satisfăcător să-i dovedești că greșește, dar nu ajută cu nimic binele comunității. Pentru că binele comunității e vaccinarea. Așa că ne rămâne aceeași întrebare, la care n-am reușit să răspundem de sute de ani: Cum convingi o persoană să creadă altceva decât ceea ce a trăit pe pielea ei?

Dacă răspundem la întrebarea asta, o să scăpăm de epidemii pentru totdeauna.