Am făcut maraton cu „The Sopranos” ca să înțeleg, în sfârșit, de ce îl iubește lumea

Articolul a apărut inițial pe VICE US

În prima zi din 2019, mi-am petrecut dimineața dormind, iar după amiaza curățând apartamentul distrus de Revelion și alte activități cu aport caloric și vizionări de filme, inclusiv You Got Served (nu e cine știe ce) și Paddington 2 (care e fenomenal). Timpul s-a scurs încet, dar sigur, iar comenzile de mâncare s-au adunat pe măsuța de cafea din living. Apoi m-a lovit.

„Ce-ar fi”, i-am spus eu tovarășului de vizionări, „să ne apucăm de serialul The Sopranos?”

E posibil ca subconștientul meu să fi știut că urma a 20-a aniversare a premierei serialului, iar știrile despre Sopranos, pluteau pe lângă mine ca un cadavru pe care Christopher s-a decis în mod cretin să-l dezgroape în episodul opt din sezonul unu, intitulat „The Legend of Tennessee Moltisanti”. Familia mea nu avea HBO când a apărut prima oară, iar zarva nu era așa de mare, deși eram complet conștientă că acest serial captase atenția națiunii.

A fost clar de la bun început că acest serial a fost, pentru fani, ceva special. Într-adevăr, la scurt timp după ce a văzut serialul, tatăl meu s-a dus la Michael Imperioli, ai cărui copii mergeau la școala mea primară. El a menționat cum Christopher a fost împușcat în picior și a cerut la mișto confirmarea că situația a fost „recompensată”, o referință pe care mai târziu a încercat să mi-o explice. Michael (îi spun așa pentru că, după zece episoade din serialul său, pot spune că suntem prieteni buni) a confirmat că da, în episodul opt menționat mai sus, când Christoper îl împușcă din greșeală pe tipul ăla din brutărie, a fost răzbunare pentru când personajul lui Spider din Goodfellas a fost împușcat în picior, film pe care, la fel ca serialul Sopranos, încă nu l-am văzut.

Atunci nu am înțeles referința, dar acum pot spune cu certitudine că tatăl meu a fost primul fan care să menționeze asta și sunt aproape sigură că nu a fost deloc enervant pentru Michael.

Anii au trecut, iar serialul s-a încheiat. Am fost la facultate și tot nu mi-am bagat cablu, deși asta nu m-a oprit din a vedea seriale, cum ar fi Mad Men. Deși Sopranos se terminase de ceva timp, din când în când mai citeam interviuri cu actorii principali sau articole despre semnificația serialului sau orice alt format de divertisment care a ales să omagieze acest rege al serialelor de calitate. Până la urmă, a apărut HBO Go și, dintr-un impuls sau pentru că prea mulți oameni m-au criticat că nu l-am văzut, am încercat să mă uit singură la serial, în 2013.

Era iunie, iar eu subînchiriam o cameră dintr-un apartament în care singurele mele posesii erau doi saci de dormit și un computer, pe care am cheltuit o groază de bani ca să-l repar dintr-un motiv necunoscut. Într-o seară sufocant de caldă, am încercat să mă uit la primul episod, care m-a plictisit de moarte. Rațe? Care-i faza cu rațele? Eram chiar iritată de acești oameni violenți și femeile lor. A trebuit să mă confrunt cu ele când lucram la un site feminist, iar în viața mea personală m-am confruntat cu versiunile astea fictive.

Am crezut că atât i-a fost serialului ăsta, dar ca să vezi, lucrurile s-au schimbat încet și sigur. Așa am ajuns pe 1 ianuarie, 2019 să vizionez serialul, cu toate episoadele disponibile pe HBO Go. Dar cu câteva luni înainte ca prietenul meu să propună un maraton al unui serial, am fost din greșeală la o petrecere aniversară cu tematică Sopranos și mi s-a părut cam ciudată. Doi prieteni îmbrăcați ca Tony Soprano și un alt personaj pe care încă nu am avut plăcerea să-l cunosc de Halloween, absolut încântător. În fine, am ajuns într-un punct în care m-am simțit pregătită. Chiar voiam să aprofundez această serie care știu că are un sfârșit, ca să simt că am realizat ceva pe anul ăsta.

Și să le pot spune oamenilor că am văzut The Sopranos. Desigur, m-a ajutat și că am avut pe cineva cu care să fac asta și care putea să-mi explice lucruri pe care nu le înțelegeam („Ce înseamnă un om ajuns? (integrat complet în Mafie - n.r.)”, am întrebat eu fără pic de stânjeneală în timp ce vizionam unul dintre primele episoade). Problema prea multor tipi răi a persistat. La fel ca în 2013, nu prea îmi doresc să-i văd, dar, uneori, trebuie să treci peste astfel de impuls, pentru a putea funcționa.

Așa cum poți deduce din conținutul acestui articol (dacă-l poți numi așa), după atât chin de a urmări acest serial, totuși, nu am văzut mare lucru, doar 12 episoade, pot spune că ce-am văzut până acum e foarte bun. (Acum sunt pregătită să-l urmăresc, într-un fel care înainte nu a existat). Am văzut în două zile nouă episoade din primul sezon. După o doua seară, am avut un vis intens despre serial. A doua zi, m-am trezit fredonând melodia în drum spre muncă. The Sopranos s-a infiltrat în viața mea.

M-am minunat de toate platourile de cărnuri care nu știu cum ajungeau aproape în orice scenă și la atracția sexuală față de James Gandolfini, care joacă rolul unui criminal cu început de chelie, ce-și înșeală nevasta. Am urmărit o cinematografie mai ciudată decât mă așteptam de la un serial. Deși chiar cred că ar trebui să mă uit și la The Godfather, cum o fi mai bine oare? Să-l văd după serial sau în paralel? Am fost confuză în privința motivelor mamei lui Tony, vreau ca dr. Melfi să fie terapeuta mea, deoarece îmi place paleta ei vestimentară de tonuri neutre și ochelarii fără rame mă liniștesc. Vreau mai multe scene cu Edie Falco. Presupun că orice personaj de care-mi place (cum e Hesh) va muri, dar încerc să mă abțin să caut înainte pe net. Nu înțeleg de ce Junior era atât de stânjenit în privința sexului oral! În plus, omul are un stil fantastic.

Serialul The Sopranos mi s-a părut mai amuzant decât mă așteptam, deși mulți m-au avertizat că e un umor negru. Asta mă îngrijorează și prevăd un viitor în care probabil va trebui să fac pauze, așa cum am făcut când m-am uitat la Friday Night Lights, și am simțit personajele de parcă jucau fotbal live, un sport pe care-l detest și totuși l-am îndrăgit pe toată durata serialului. Deja mă gândesc mult prea mult la moarte, deci sunt aproape 90% singură că voi renunța la un moment dat. Dar așa cum spune și Christopher: se mai întâmplă.

Urmărește-o pe Kate Dries pe Twitter.