10 motive pentru care România e o țară „bananieră”, chiar dacă ți-e greu să accepți asta

După 11 ani de când am intrat în UE, în loc să ne apropiem mai mult de Occident, cu totul, avem niște scăpări de zici că nu-i adevărat.

|
02 Decembrie 2018, 7:59am

Colaj de inspirație liberă realizat de autorul articolului

Glumeam în urmă cu o săptămână că România e un soi de SUA a omului sărac, dacă eşti dispus să priveşti partea plină a paharului şi să faci puţin haz de necaz. Însă ştirile din ultimele zile cu „Monumentul Unirii Facebook”, filmuleţul acela absolut sinistru realizat de Guvern cu ocazia Centenarului, iminenţa adoptării unei noi OUG 13 și multe altele m-au făcut să îmi pierd speranţa că am mai avea şanse să ne facem bine.

La o analiză ceva mai critică, România arată mai mult a republică bananieră sau ţară disfuncţională din fundul lumii. M-am oprit la 10 asemănări, deşi probabil puteam să găsesc încă atâtea.

Statul e condus de o clică de oameni apropiaţi conducătorului iubit

Prin multe ţări din Africa sau alte zone din astea în care nu e tocmai indicat să te aventurezi neînsoţit în afara hotelului, clasa politică e caracterizată printr-o mentalitate tribalistă. Devotamentul nu e faţă de ţară sau popor ci e mai degrabă către clanul, tribul sau familia din care te tragi. Oamenii sunt numiţi în funcţii publice nu pe baza criteriilor care ţin de competenţă sau merite, ci în funcţie de locul de baştină şi legăturile familiale.

La noi vedem aceleaşi orânduri, în ultimii ani, odată cu ascensiunea clanului de la Teleorman în PSD. Carmen Dan a ajuns ministru de Interne de la secretară în Videle, Viorica Dăncilă e prim-ministru de la profesoară de sonde. Olguţa Vasilescu, femeia bună la toate a PSD-ului, tot de prin zonă se trage. Lui Sevil Shhaideh, pe care liderul PSD a încercat să o pună prima dată prim-ministru, i-a fost martor la nuntă lui Liviu Dragnea. Practic, mai toate numirile în Guvern şi alte poziţii-cheie se fac pe baza relaţiei personale cu conducătorul iubit.

Nepotismul e în floare în toate instituţiile publice

Circula la un moment dat o glumă printre angajaţii TAROM: „De ce nu agăţi niciodată pe cineva din cadrul companiei? Fiindcă s-ar putea să fie rudă cu tine.” Gluma ca glumă, dar nu există instituţie a statului care să nu fie caracterizată la toate nivelurile de un nepotism deşănţat. E drept că asta nu e o situaţie de ieri, de azi, toate guvernările anterioare şi-au dus şi ele aportul de s-a ajuns aici, poate cu excepţia guvernului Cioloş.

Marea diferenţă însă e că, în timp ce pilele şi rubedeniile altora se mulţumeau să fie şoferi, consilieri, aghiotanţi şi tot felul de trepăduşi minori, acum fostul şofer a devenit secretar de stat iar beizadelele diplomaţi sau chiar consuli. Păi, prost trebuie să şi fii, la o adică, să nu-ţi angajezi odrasla, din moment ce Curtea Constituţională a zis că e OK.

Instituţiile statului au devenit instrumente de intimidare şi represiune

În loc să servească în numele cetățeanului, și pe el să-l protejeze, instituţiile statului român au fost deturnate de la rolul lor legal la cel de-a băga pumnul în gură celor pe care puterea îi găseşte indizerabili.

Dacă la început doar cei de la Poliţia Locală aveau tupeul să te amendeze pentru chestii spuse pe Facebook, între timp şi Poliţia aia pe bune a prins curaj. CNCD te sancţionează pentru ofense închipuite sau te somează să vii din străinătate să dai explicaţii pentru un like dat pe Facebook. Autoritatea de Supraveghere Financiară te amendează şi îţi retrage dreptul de a-ţi profesa meseria, dacă îndrăzneşti să le spui clienţilor lucruri pe care executivul nu vrea să fie aflate.

ANAF merge în controale de intimidare peste jurnaliştii incomozii Puterii, indiferent cât de grosolan este abuzul. Alte instituţii ale statului ameninţă presa care deranjează cu amenzi astronomice, iar Jandarmeria are un loc special în zona asta, mai ales după 10 august, când a dat cu gaz, pulan și scut fără „discriminare”: femei, tineri, bărbați, copii, bătrâni. La o adică, poate să bată sau ia-n dubă și oameni care protestează pașnic, ba chiar și jurnalişti ai presei internaţionale sau turişti străini.

Practic, în România nu mai există nici un fel de funcţionare normală a organelor statului.

Dacă eşti investitor trebuie să dai şpagă

E ca în Africa: vrei să deschizi un business? Tre’ să dai sfânta zeciuială (sau cât o fi). Nu contează că eşti antreprenor român sau investitor străin, nu contează câte locuri de muncă ai crea, dacă nu îi iese ceva şi nomenclaturii de partid eşti binevenit să îţi duci banii altundeva. Dosarul „Microsoft” e probabil cel mai răsunător exemplu, solicitarea DNA de începere a urmăririi penale împotriva lui Tăriceanu, cel mai recent caz. Dai un contract, dar primeşti ceva frumos, dacă ar fi să reinterpretăm din clasici.

Oamenii ăştia sunt atât de lipsiţi de orice fel de umbră de ruşine, încât au pretins şpagă şi americanilor să facă un drum până la baza militară de la Deveselu. Dacă adăugăm la asta şi politicile fiscal-economice dezastruoase din ultimii ani ajungem la concluzia că poate că nu e tocmai o coincidenţă că România devine din ce în ce mai neatractivă pentru investitorii străini.

Contractele de exploatare a resurselor naturale se dau pe şestache

Nu, nu suntem o „colonie străină”, cum le place patriotarzilor verzi să vitupereze mânios. Însă maniera în care se atribuie contractele de exploatare a resurselor şi redactează legislaţia din domeniu mai degrabă aduce a republică bananieră decât ţară europeană. Îți mai amintești de scandalul Sterling şi concesionarea pe furiş a exploatărilor din Marea Neagră, încă de dinainte ca statul român să câştige procesul de la Haga cu Ucraina privind Insula Şerpilor şi delimitarea platoului continental?

Legea offshore, una din cele mai importante din ultimii ani, nu a fost negociată în interesul statului român, ci a fost folosită de Liviu Dragnea drept unealtă în tentativa sa de a şantajeza companiile americane, doar-doar obţine o vorbă bună din partea preşedintelui Trump pe care să o poată folosi în lupta politică internă (la fel ca în cazul achiziţionării rachetelor Patriot). Dedesubturile afacerii Gabriel Resources şi RMGC nici până în ziua de azi nu le cunoaştem.

Infrastructura e la pământ

Suntem pe ultimul loc în UE când vine vorba de numărul de kilometri de autostradă raportat la suprafaţa ţării, infrastructura feroviară e la nivel de 1900 toamna, avioanele riscă să decoleze luând cu ele o bucată de pistă, iar practica împământenită în ultimii nici nu mai ştiu câţi ani de a se tăia mereu de la cheltuielile cu investiţiile pentru măriri de pensii şi salarii înseamnă că lucrurile nu doar că nu o să se amelioreze prea curând, ci vor merge din rău mai rău.

Bulgarii, care erau singurii din UE pe care puteam să îi arătăm cu degetul ca fiind mai vai şi-amar decât noi ne-au depăşit cu brio la capitolul drumuri, de Ungaria ce să mai zic. Harta aia cu reţeaua de autostrăzi din Uniunea Europeană în care pe teritoriul României de abia se vede ceva e absolut deprimantă.

Plăteşti taxe şi impozite degeaba

Infrastructura e doar unul din domeniile în care suntem praf. Și celelalte în care statul român se preface că îţi oferă ceva bunuri şi servicii sunt nişte glume. Suntem coada vacii în UE când vine vorba de analfabetismul funcţional, existând o şansă de aproape unu din doi ca dacă îţi dai copilul la şcoală să nu fie capabil să proceseze o informaţie în momentul în care absolveşte învăţământul primar.

În pofida lucrului respectiv, statul român continuă să investească preponderent în învăţământul universitar, că doar trebuie să ia de-o pâine și fabricile de diplome. Dacă la învăţământul primar suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană, la rezultatele obţinute de universităţile române suntem printre codașele lumii.

În ceea ce priveşte sistemul public de sănătate, lucrurile sunt şi mai strigătoare la cer, că acolo se lasă cu oameni morţi. Imaginile cu spitale care arată mai degrabă a locaţii potrivite pentru un film horror le-am văzut cu toţii.

La trei ani după tragedia de la Colectiv nu doar că nu s-a schimbat nimic în bine, dar lucrurile stau chiar mai rău. Nu doar că infecţiile nosocomiale rămân ceva obişnuit în spitalele din România dar între timp s-a închis şi singura bancă de piele pe care o aveam. Penal n-a răspuns nimeni nici pentru ce s-a întâmplat atunci şi oamenii care au murit degeaba ulterior. De asemenea, scandalul Hexi Pharma a murit. Lista asta n-ar fi suficient de frumoasă fără Lucan şi Burnei, care au practicat medicina ani de zile în spitalele mioritice fără să le denunţe nimeni din sistem abuzurile. Primul încă o poate face (să mai zici că nu e România ţara tuturor posibilităţilor), al doilea a ieşit la pensie.

Avem printre cele mai mari rate ale emigrării din lume

Cam a doua, pentru Germania, dar nici alte țări nu-s ocolite de români. Românii îşi părăsesc patria într-un număr mai mare decât ţări în care e în desfăşurare un război civil (vezi Siria). Dacă la început au plecat cei pe care unii îi denumeau peiorativ „căpşunari”, adică mii de muncitori necalificaţi, au urmat „meseriaşii” şi, în prezent, oamenii cu studii superioare.

În cazul ultimelor două categorii cel puţin, asta se întâmplă nu neapărat că nu şi-ar putea găsi un loc de muncă bine plătit în România, ci că nu vor să mai rămână într-o ţară în care sunt priviţi ca nişte iobagi, mentalitate dată de gol de chiar ministrul Finanţelor zilele trecute. Astfel, 2017 a fost anul în care s-a înregistrat cea mai mare rată a emigraţiei din ultimii opt ani, în pofida mirobolantelor succese ale planului de guvernare. Oamenii pur şi simplu s-au săturat să fie batjocoriţi în propria ţară.

Banii furaţi de la cetăţeni sunt dosiţi într-un loc sub soare

Degeaba eşti rege în ţara săracilor, adevărata opulenţă se măsoară pe Coasta de Azur sau unde te ţine portofelul. Orice satrap care se respectă are nişte bani ascunşi prin bănci elveţiene sau investiţi într-un cuibuşor din afara ţării. Amantele tinere nu vor să meargă shopping în Moscova ci, ca orice întreţinută care se respectă, pe Riviera Franceză sau New York. Sigur, locul respectiv se poate numi şi Brazilia, sau, în cel mai rău caz, Madagascar, dacă eşti un satrap mai micuţ. Important e să fie în zonă însorită să îţi poţi afişa în costum de baie cuceririle ce ţi-ar putea fi fiice.

Singurii lideri externi pe lângă care mai avem trecere sunt nişte dubioşi

Încă n-am ajuns la stadiul ăla în care reprezentanţii guvernului Dăncilă să fie primiţi doar de dictatori ca Maduro, Lukaşenko sau al treilea Kim, dar nici foarte departe nu suntem, noroc cu Iohannis şi că suntem membri ai UE şi NATO, aşa că sunt obligaţi să ne primească. Poate că nu mai avem politica externă „vibrantă” de pe vremea Împuşcatului, dar principalii prieteni ai României din momentul de faţă par a fi Recep Erdogan şi Viktor Orban.

Ăstora li se mai adaugă tangenţial tot felul de dubioşi care au votat împotriva rezoluţiei Parlamentului European privind statul de drept în România, gen conservatriştii polonezi din PiS. Ah, şi Bibi pe care l-a prostit Dragnea că mută ambasada la Ierusalim.

Mai ştii poanta aia de la alegerile din 2004 cu „Dacă iese Bombo, emigrăm în Congo!”? Nu mai trebuie să emigrăm, a venit Congo la noi.

Editor: Răzvan Băltărețu

Citește mai multe despre România la centenar:
Patriotismul românesc e ca shaorma fără carne

Fețele românilor care au văzut parada de la înălțime

Am întrebat birourile VICE din Europa ce știu despre România