O regizoare româncă mi-a spus cum e să faci filme într-o industrie dominată de bărbați

Anca Damian este o regizoare specială. Filmele ei sunt niște hibrizi care se joacă cu genurile: planuri temporale amestecate, povești adevărate în film, docu-dramă pe format de animație. „Eu sunt cu prima”, zice ea: prima femeie operator din România, prima regizoare de lungmetraj de animație după anii 90, din România (Crulic - drumul spre dincolo) și prima femeie care a câștigat premiul pentru regie - Audientia - acordat de Fondul Eurimages al Consiliului Europei, pentru Muntele magic. Cu toate astea, este mai cunoscută în străinătate decât în țară, deși de aici îi pleacă mai toate poveștile.

Moon Hotel Kabul este cel mai recent film al ei, o poveste despre adevăr și asumarea lui. Totul a pornit de la câteva discuții din timpul documentării pentru Muntele magic. Regizoarea s-a întâlnit cu mulți jurnaliști în perioada aceea. În contextul unei discuții despre cum, de fapt, nu există eroi, unul dintre ei i-a relatat povestea unui bărbat care a ieșit să se ușureze, a călcat pe o mină și a murit spulberat. Acest erou accidental e punctul de plecare al poveștii din Moon Hotel Kabul: un jurnalist (Florin Piersic Junior) este dat peste cap de moartea unei traducătoare cu care avusese o relație pasageră. Filmat în doar patru săptămâni în Maroc, București și Făgăraș, Moon Hotel Kabul arată că poți schimba lumea doar dacă schimbi omul.

Am vorbit cu Anca Damian despre cum funcționează o femeie regizor care scoate filme pe bandă rulantă de zece ani încoace, foarte diferite unul de celălalt, și ia premii cu ele la festivaluri din toată lumea. Am vrut să aflu cum ajungi la acel nivel, dar și dacă drumul ăsta e mai dificil pentru o femeie decât pentru un bărbat.

VICE: Cum reușești ca femeie, în lumea filmului românesc?
Anca: Eu am urmat un traseu: cât fiul meu era mic, făceam filme care să-mi permită să stau aproape de el. Am început proiectele mari după ce el a făcut 15 ani. Deci, ca femeie, mi-am dat tributul. Consider că e foarte important să ai un copil. Pentru o femeie, asta înseamnă un tip de sacrificiu.

În plus, eu n-am vrut să fac filme fără să am ceva de spus. Am pornit de la partea vizuală, făcusem niște ani de artă plastică. De aia am și făcut imagine, ca un fel de continuare firească pentru arta vizuală. Dar de scenarii și filme nu m-am apucat pentru că mi-am propus asta, ci când am avut o poveste de spus.

Mai multe filme realizate de femei înseamnă mai multe filme despre femei?
Subiectul nu este să fie mai multe femei, ci să se promoveze valorile feminine. Pe undeva, lumea asta e construită pe principiul masculin al puterii. Ar trebui să existe și alte valori care să fie în focus. Aici cred că e o problemă a feminismului. Eu nu vreau să fiu bărbat. Un artist nu este nici femeie, nici bărbat, este un artist.

Pe de altă parte, valorile pe care vreau să le promovez sunt altele: adevărul, iubirea, empatia. Când îmi caut identitatea, își caută și personajele mele identitatea, dar și-o caută spre adevăr. Iarăși zic: intuiția și emoția - calități feminine - sunt mai puternice decât rațiunea. Spectatorul rămâne cu emoția.

De ce sunt mai puține regizoare decât regizori?
Pentru că femeile au o altă biologie. Adică devin mame și o parte din energia lor vitală se duce în acest proces de maternitate. Lucru perfect natural, ar fi anormal să nu se întâmple așa. Dacă vorbim de societatea noastră, un bărbat este ajutat de mediul familial să-și împlinească această vocație. În cazul unei femei, reacțiile sunt la polul opus: aoleo, nu mai ești acasă, nu mai speli vasele, nu mai gătești. Lucrurile ar trebui să se întâmple invers. Și e adevărat, viața personală trece pe plan secundar în anumite perioade. La modul la care muncesc eu, 12 ore pe zi, fără weekenduri, timpul personal este foarte redus. Și totul se face pentru a ajunge la un anumit nivel.

Cum ajungi acolo?
Există inspirație. Inspirația mea a venit întotdeauna din realitate. Privind-o, am avut viziunea filmului final, ceea ce e foarte sus. Apoi cazi la bază din nou și lucrezi mult, să ajungi la viziunea pe care ai avut-o la început. E multă muncă ca să ajungi acolo.

Eu am fost norocoasă. În viața mea, lucrurile au venit. Când le-am dat din energie, s-au întâmplat. Cred că două proiecte în viața mea nu le-am făcut. Unul este Malala (n.r. fetița pakistaneză care a luat premiul Nobel pentru pace), dar drepturile au fost date unui american și a avut o exclusivitate de cinci ani. Îmi plăcea că închid Trilogia eroului (n.r: trei filme de animație) cu o femeie. Nu o victimă, ci o persoană care își asumă riscul să se sacrifice pentru binele altora.

Tot în zona asta este și personajul traducătoarei din Moon Hotel Kabul?
Da. Acolo femeia nu este o victimă. Ea pare neimportantă, neinteresantă, nespectaculoasă, dar este mult mai puternică, e cineva care își asumă. Este singurul om cu adevărat întreg din poveste. Personajul principal, Ivan, deși pare foarte singur de el, nu vrea, de fapt, nicio responsabilitate. Este ușor misogin, un cinic cu șarm care crede că, gata, a înțeles lumea, îi știe jocurile și este suficient de puternic să își continue viața așa. Or, aici vine o câștigare a valorilor prin apariția acestei femei. Dispariția ei provoacă cutremure în viața lui.

Ce s-a întâmplat în România după succesul filmului Crulic - drumul spre dincolo?
Nu mare lucru. Eu sunt mult mai cunoscută în afara României decât în România. În Franța, de exemplu, sunt oameni care vor să facă următorul film de Anca Damian fără să știe scenariul. E adevărat că în România nu am niciun aparat de promovare serios, dar consider că Crulic, de exemplu, a fost foarte neîndreptățit la premiile Gopo. Că pe plan național s-a încercat tot timpul o minimalizare a succesului internațional pe care îl am.

Era singurul nominalizat la cel mai bun film fără să fie nominalizat la regie. În animație, mizanscena e de la zero, acolo efectiv reinventezi o lume.

În Franța sunt invitată la nu știu câte masterclass-uri de autor. La început făceam masterclass-uri de documentar de animație, până și-au dat seama că sunt un soi de guru de autori pentru lungmetraj. Cum lungmetrajul de animație costă mult și trebuie să scoată bani, nu mulți autori rămân autori totali, cum fac eu.

Ești invitată să susții masterclassuri și-n România?
Aici e o problemă de nivel, din păcate. Animația este foarte la început în România. Când ești la început, cred că nici nu vezi, nici nu ai criterii. Distanța asta, care e creată de fapt valoric, face mica comunitate de animație să încerce să mă izoleze, pentru că sunt prea departe în reușite.

Cum te raportezi la asta? Ai declarat într-un interviu că te-ai lovit inclusiv de toate tipurile de misoginism.
Consider că cel care îți face asta, își face lui, nu mie. Văd comportamentul ăsta ca pe o limită a lui. Eu cred că valoarea lucrurilor se așază. Știu că a trebuit să mă lupt de zece ori mai mult ca alții, dar n-am văzut în asta o problemă, pentru că m-a întărit într-un fel. Pe de altă parte, dacă stau să pierd timpul cu ei, pierd energie. Merg pe principiul: noi avem o cantitate limitată de energie pe care o putem da și trebuie să o gestionăm cu mare atenție. Energia ta ar trebui să fie centrată pe lucruri importante.

Eu trăiesc foarte mult în străinătate, pentru filmele mele, așa că nu sufăr. Simt că ne confruntăm cu un provincialism și eu de asta vreau să fug.

Dacă ți-ar zice o tânără că vrea să fie regizoare, ce i-ai spune?
Femeile trebuie să se concentreze pe ce vor ele să facă. Dacă faci asta, lucrul ăla se întâmplă. Când am ajuns în Buftea, la 22 de ani, lumea îmi zicea „ce cauți, fetiță, aici, că nu e locul tău”. Dacă atunci aș fi plecat acasă plângând…

Eu nu fac meseria asta pentru că vreau să fiu cineva, ci pentru că am ceva de spus. Și mă concentrez pe ce am de spus și asta organizează lucrurile în jur.

Ce părere ai despre mișcarea #metoo? Cum rămâne cu spiritul civic, din punctul de vedere al unui artist?
Nu cred că există misoginism mai mare decât acela față de o femeie operator. Am făcut filmul Rămânerea (1991) fără niciun asistent, să nu se spună că ăla mi-a făcut filmul. Aveam numai un asistent tehnic care încărca pelicula. Orice bărbat ar fi fost atunci în preajma mea, el ar fi făcut filmul.

În prezent, e o mișcare destul de agresivă în State și în Europa de Vest în jurul femeii. Probabil nu poți să echilibrezi niște lucruri decât prin excese. Pe de altă parte, interesul meu este doar la conținut. Eu nu vreau să fiu o femeie agresivă. Nu vreau să mă schimb eu pentru a deveni egala bărbatului. Eu sunt egala bărbatului.