Prin ce abuzuri și traume treci atunci când ești o imigrantă româncă din America

În timp ce toată România a fost împărțită de filmul controversat Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie și părerea lui Dan Negru despre el, după ce-a câștigat Ursul de aur la Berlinale, un alt film românesc de acolo a trecut aproape neobservat în țară. Ceea ce e păcat, fiindcă Lemonade e un film excelent, realizat tot de o tânără regizoare româncă, Ioana Uricaru, aflată tot la primul ei lungmetraj.

Românii pudici, sau cei cărora nu le plac filmele de artă, pot să chill out, acest film nu afișează veleități de mare artă și conține numai femei cinstite. Sau cel puțin așa am perceput eu personajul principal, Mara, al cărei cod moral este pus puternic la încercare pe parcursul filmului.

Mara e o soră medicală cam la 30 de ani care lucrează în SUA pe o viză temporară. Așa îl întâlnește pe americanul Daniel, cu care se căsătorește foarte rapid. Totul decurge perfect, și Mara e foarte fericită să fie reunită cu fiul său Dragoș, care merge acolo din România. La fel de rapid însă, o dată cu aplicația pentru cartea verde, visul american se transformă în coșmar.

Lemonade, produs de Cristian Mungiu, captivează încă din primele scene. Ioana creează o tensiune fantastică de la bun început. Și te ține în tensiunea asta până la final. Economie perfectă în folosirea timpului cinematic și semn incontestabil al unui regizor în deplin control al artei sale. M-am întâlnit cu ea la Berlinale pentru a discuta despre visul american și am aflat chestii foarte surprinzătoare despre experiența ei în SUA și cum stau treburile cu imigrația în era Trump.

VICE: Ce a inspirat filmul?
Ioana Uricaru: Filmul e bazat pe experiența mea personală, de imigrant în America, dar și pe poveștile altor imigranți pe care i-am intervievat. Și pe niște știri din presă, chestii întâmplate altor imigranți pe care nu i-am cunoscut. Am pus toate aceste povești cap la cap. Am vrut să fac un film despre imigrație, despre cum se simte, nu neapărat o poveste dramatică legată de lucrurile groaznice care se pot întâmpla când traversezi ilegal o graniță.

Ești foarte fragil când pleci în altă țară, mai ales când nu mergi acolo la familie. Însă ce am experimentat eu personal este cum simți în adâncul sufletului tău ce înseamnă să fii dezrădăcinat.

Vedem o lume foarte cinică în film, așa ai trăit-o și tu?
E o mare diferență între ce ne așteptăm noi când mergem acolo și cum se dovedește lumea aia de fapt. Ei nu sunt neapărat cinici, că vor ei să fie cinici, pur și simplu e o mare diferență culturală. Unele lucruri care nouă ni se par normale, în alte culturi par anormale.

Curentul, de exemplu!

Exact! Părinții mei când eram mică îmi spuneau mereu să nu stau în curent. Și e ceva foarte adânc, fie că e adevărat sau nu, e ceva ce face parte din identitatea mea. Însă prietenilor mei amercani, care au petrecut mult timp în Romania, li se pare foarte amuzantă chestia asta cu curentul. Iar eu mă uit la ei și mă întreb de ce mi se pare atât de jignitoare atitudinea lor.

Filmul e centrat pe un șantaj care e atât de șocant încât pare aproape implauzibil. Cu un ofițer de imigrație care simte că are o putere enormă asupra acestei românce.
E inspirat dintr-un fapt real, care în realitate a fost și mai groaznic! Asta e, când simți că ai foarte multă putere și oamenii sunt la mâna ta și că, pentru ei contează atât de mult ce poți să le dai tu, ai un fel de aroganță. Fiindcă tu crezi că ei nu-și vor permite să facă ceva. Și, după cum vezi, nici nu ai ce să faci, de aceea și filmul se termină așa cum se termină.

Însă așa ajungi să găsești soluții, cum găsește ea în film. Soluții la care, dacă nu ai fi emigrat, dacă nu ai fi fost aruncat în această situație de urgență, nu te-ai fi gândit niciodată. Că ai putea face plângere împotriva lui bărbată-tu, că ți-a tras o palmă, și să te duci la tribunal.

Să înțeleg că experiența imigrării te transformă într-o altă persoană?
Așa cred. Eu am făcut foarte multe lucruri în America de care nu m-aș fi crezut în stare. Am descoperit că pot face lucruri de care nu mă credeam capabilă, să mă duc să bat la ușă, să cer ceva, să ma duc să spun că vreau ceva, și că trebuie să mă ajutați. Eu am fost în situații disperate, în care nu am avut încotro decât să mă duc să zic, acum trebuie să mă ajutați.

Știu că tu ai făcut un doctorat în film acolo și îmi imaginez că mediul academic este mai rafinat…
Cu siguranță. Eu am avut foarte mare noroc că am fost în mediul academic. Însă în același timp, mediul academic e foarte scump, iar eu nu aveam bani să îmi plătesc școala. Eu în SUA am predat Biologie, ca să pot să îmi plătesc școala de cinema. Ca imigrant, mai ales ca student, nu ai voie să lucrezi undeva, nu ai voie să iei împrumuturi, nu ai voie să faci nimic, practic. Singurul lucru pe care poți să-l faci e să obții un job de predat la universitatea la care ești student, dacă sunt ei dispuși să te angajeze. Așa că eu m-am dus la departamentul de biologie, deși eram la școala de cinema, și le-am spus: „Am nevoie de un job, atfel it's over”. Și până la urmă mi-au dat un job, deși nu credeam eu că îmi dau.

Nu era opțiune să te întorci în Romania, nu?
Păi voiam să-mi termin școala. La fel ca personajul din film, dacă am venit aici să fac ceva, cum mă întorc acum acasă cu coada între picioare?

Cum percepi imigrația în contextul Trump?
Colegii mei din țări pe care nu le agreează Trump sunt mult mai anxioși. Așteptăm toți să se mai întâmple ceva. În fiecare zi te aștepți că o să mai vină cu o idee și o să mai impună vreo sancțiune, vreo restricție. Acum serviciul de imigrație e foarte activ, vine și caută potențiali imigranți ilegali și sunt mult mai agresivi. Marele scandal acum e cu oameni care trăiesc în America de când erau copii, aduși acolo de părinții lor, fără documente. Acum au 20-30 de ani, nu au avut niciodată un statut legal. Obama le-a creat un statut provizoriu însă, daca legea nu este reînnoită, toți vor fi deportați.

Având în vedere toate greutățile prin care ai trecut pentru visul american, a meritat?
A fost foarte important să nu pierd niciodată contactul cu România. Dar nu toată lumea își permite luxul ăsta. Eu lucrez la universitate și am vacanță trei luni pe an, deci îmi permit să vin în România și să stau atât aici. Nu toată lumea poate lucrul ăsta. Când ai copii care merg la școală, nu poți să pui mereu pe ei povara asta, să simtă că ei nu sunt de acolo. Sunt niște alegeri pe care nu le faci conștient, dar te trezești că le-ai făcut.