Cât de greu e când realizezi că părinții tăi îmbătrânesc

Nu-mi amintesc despre ce vorbeam cu mama într-o călătorie cu mașina prin Pennsylvania, dar știu că la un moment dat mi-a zis unde ar vrea să-i împrăștii cenușa după ce moare. Parcă m-a lovit în moalele capului.

Nu-ți face griji, cum mi-am făcut eu atunci. Maică-mea nu e pe moarte și nici nu are o boală terminală. Nici măcar nu e bătrână.

Dar e o tipă foarte practică. I s-a părut practic și util să discutăm despre chestia asta. Sunt conștientă că îmbătrânește, dar e greu să gestionezi gândul ăsta când ai douăzeci și ceva de ani și încerci să te transformi într-un adult.

Stephanie Krauthammer-Ewing e psiholoagă la universitatea Drexel, unde cercetările ei se concentrează pe „dezvoltarea emoțională sănătoasă a copiilor și adolescenților, cât și pe impactul relațiilor de atașament asupra dezvoltării emoționale.” Ea spune că studiile despre dezvoltarea umană arată că generațiile de azi încep să-și facă griji despre moartea părinților de la douăzeci-treizeci de ani.

„În trecut, oamenii începeau să se îngrijoreze pe tema asta abia după treizeci-patruzeci de ani. Dar, probabil din cauză că oamenii fac copii mai târziu în zilele noastre, sunt ceva mai bătrâni când copiii lor au douăzeci și ceva de ani, așa că copiii lor trec experimentează acest sentiment mai devreme”, mi-a zis Krauthammer-Ewing.

În această etapă, e normal să ai sentimente de anxietate, mi-a zis Rachel Annunziato, profesoară de psihologie clinică la universitatea Fordham. Acestea pot complica dinamica dintre frații – diviziunea responsabilităților, tensiunea și așteptările de ambele părți. La 41 de ani, Annunziato trece și ea prin această etapă de tranziție. „Și locuiesc lângă părinții mei. Îi văd cum îmbătrânesc și mă gândesc mult la asta.”

Pe lângă anxietate, mai apare și un sentiment de evitare, care e, de fapt, un mecanism de apărare. Încercăm să ne scoatem aceste gânduri din cap, ne gândim că n-are rost, oricum nu putem face nimic să schimbăm asta.

Mai există și factori de stres externi. Krauthammer-Ewing a zis că indiferent în ce punct ești în viața ta – că ai patruzeci de ani, o familie și o carieră stabilă sau ai douăzeci și cinci și lucrezi ca jurnalist freelancer – realizarea că părinții tăi îmbătrânesc o să-ți dea un sentiment de anxietate. Oare mama are o asigurare de viață solidă în caz că se îmbolnăvește? Dacă e deja bolnavă? Cum o să fie dacă o să trebuiască să-l internăm pe tata în azil? „Vrei ce e mai bun pentru ei, pentru că sunt părinții tăi, iar asta costă scump în cultura noastră. Oare o să fii în stare să ai grijă de ei?”, a zis Krauthammer-Ewing.
Timpul – sau lipsa de timp – poate fi o altă sursă de stres. Îți ia mult timp să analizezi cele mai bune opțiuni pentru părinții tăi și să te ocupi de nevoile lor.

Apoi, mai există și conceptul de pierdere, care are multe straturi. „Practic, simți că îți pierzi statutul de protejat și treci în rolul protectorului”, a adăugat Krauthammer. Te lovește momentul în care realizezi că nu mai ești copil, combinat cu realizarea că părinții tăi vor fi tot mai dependenți de tine. Și trebuie să accepți gândul că sunt muritori, iar asta te face să te gândești la propria moarte. Și știm cu toții cât de copleșitoare e frica asta existențială.

Pentru mileniali e și mai complicată situația: în zilele noastre, tinerii nu au frați cu care să-și împartă grijile și temerile. Familiile cu un singur copil sunt tot mai răspândite și e greu să fii copil unic și să porți singur pe umeri povara bătrâneții părinților tăi. Cum milenialii se căsătoresc mult mai târziu sau deloc, e posibil să nu aibă nici un partener cu care să poată împărtăși această îngrijorare.

Dar e mai bine să încerci să înfrunți această etapă din viața ta prin terapie, decât să fugi de ea. „Consilierea e foarte utilă”, a zis Krauthammer-Ewing. E crucial să-ți procesezi sentimentele, în loc să le blochezi. Reflectează la experiențe în ritmul tău și ai grijă de tine. Găsește susținere socială unde poți și să-ți timp să-i asculți și pe alții care au aceleași probleme ca tine, în familie sau în afara ei.

„Vă recomand să aveți discuții despre asta cu părinții sau frații”, a zis Annunziato. E mai bine să stabiliți din timp cum împărțiți responsabilitățile financiare, cum va decurge înmormântarea. Astfel, șocul va fi mai mic atunci când se va întâmpla inevitabilul. Și nu uitați de umor. Totul e mai ușor dacă ai umor în astfel de situații.

„Părinții mei glumeau cu noi că sora mea o să îngroape câinele și eu o să-i îngrop pe ei. Era amuzant și, în același timp, foarte sănătos. Trebuie să avem conversațiile astea. Cu cât vorbești mai mult despre ele, cu atât îți e mai ușor să depășești această perioadă critică”, a zis Annunziato.