Cum m-a influențat „Beverly Hills, 90210” ca adolescentă ieșită din comunismul românesc

Acest articol ar fi meritat să fie la ediție aniversară, dar cred că ești de acord cu mine că nu este cazul să mai aștept un an. Moartea prematură a lui Luke Perry (Dylan McKay în serial), pe 4 martie, a închis ciclul înainte de vreme. Orice discuție despre această producție nu-și mai are sensul în absența lui. Al visului umed al puștoaicelor din întreaga lume, ajunse acum femei în toată firea, la 30 – 40 de ani.

Luke Perry a creat un idol. Personajul lui a fost atât de fascinant, încât niciunul dintre fanii acelui show n-a putut să-l uite. Odată cu moartea lui la 52 de ani, generația „Beverly Hills, 90210“ plânge și moartea unei fantezii.

Ideea era asta. În 1990, în primul an de după Revoluție, să ți se servească ție, copil român, lumea alienilor din Los Angeles, cu soarele, plaja, mașinile decapotabile, cărțile de credit și toate nebuniile lor capitaliste era cel mai tare drog. Mai era ceva p-atunci. Nu aveam internet, nu aveam Netflix, nu aveam libertatea de a alege ce film să urmărim, unde și când. Din 1990 până în 2000, noi toți ne uitam la Beverly Hills, 90210. Punct.

Toate puștoaicele eram îndrăgostite de Dylan McKay, tipul ăla care vorbea aproape șoptit și se purta ca un James Dean wannabe, care depășea viteza legală pe bulevardele din Los Angeles, într-un Porsche decapotabil demențial. Un Porsche 356 Speedster, pentru cunoscători.

Pentru băieții care se uitau la Beverly Hills, 90210 cam despre asta era toată treaba. Despre mașinile alea decapotabile pe care le conduceau cam toți elevii de la West Beverly Hills High School, în timp ce-n România te-nghesuiai în autobuz cu muncitorii sau mergeai pe jos, fie soare, fie ploaie. Vorbesc de două lumi diferite, știu, dar tocmai asta e ideea. Libertatea la care visa de atât timp românul crescut în comunism era echivalentă și cu mirajul îndestulării pe care o servea serialul ăsta.

Bradon mergea la școală într-un superb Ford Mustang din 1965, conformistul Steve conducea o mașină mai nouă, un Chevrolet Corvette C4 din 1991, iar Dylan făcea ravagii c-un Porsche din 1961. Toate decapotabile și-n toate săreai, nu te urcai ca omul.

Știi gumele alea cu surprize care făceau ravagii după Revoluție? Exista una care se numea fix ca serialul, guma Beverly Hills, și pe care n-o cumpărai pentru gust, ci pentru abțibildurile cu Brenda, Kelly, Brendon, Dylan, Donna, David și Steve. Probabil că mii de uși de dulapuri din România au și acum urmele acelor abțibilduri. Asta era încă o formă a dependenței care a cuprins puștimea anilor ‘90 pentru serialul ăsta.

O amică își amintește și ea tot așa fenomenul. „Nu știu dacă am fost fan Beverly Hills, dar și acum, pe ușile interioare ale dulapului de acasă, sunt lipite fețele Brendei, a lui Brandon, Dylan & co. Cumpăram gumă cu surprize cu fețele lor. Nu am avut postere cu ei, e drept, posterele erau rezervate pentru băieții din Take That. Cred că Take That erau singurii care îi luau ca popularitate în familia mea pe cei din Beverly Hills. Dar asta pentru că eram două fete și Take That era formată numai din băieți, majoritatea singuri. Cu băieții din Beverly Hills știam că nu aveam nicio șansă, erau tot timpul luați.”

Chiar dacă România era la ani-lumină distanță de America (și încă este), atmosfera din serialul ăsta te influența cumva – ca adolescent, te visai rebel și occidental. Și, dacă nu puteai avea acces la lumea aia, făceai ceea ce-ți venea la îndemână: copiai. Petrecerile alea la casa de pe plajă a lui Steve sau a lui David deveneau bairamurile de aparatament din Pantelimon, de exemplu. Cola și Pepsi erau înlocuite cu mizeriile carbogazoase de la Frutti Fresh ale noastre, iar whiskeyul pe care-l mai trăgea la măsea Dylan devenea, în România, vin la pet și țuică din damigeană, toate de la bunicul.

Odată cu Beverly Hills, 90210 am învățat să ne distrăm altfel și-n alte locuri decât la grădinile de vară sau discotecile de provincie. Amica pe care am citat-o mai sus recunoaște că serialul ăsta i-a creat așteptări: când va fi mare, o să aibă și ea un grup cool, cu băieți și fete, cu ieșiri, petreceri etc.

Era absolut normal ca tu, la vârsta adolescenței, să faci o obsesie pentru un personaj de-acolo. Sau, cel puțin, așa mi se părea atunci. Ca tipă, am spus mai sus, îți alegeai un crush dintre tipologiile Brandon, Dylan sau David. Colegul drăguțel și de treabă, puștiul ăla care era mai mereu cu probleme sau colegul cool, cu adidași aduși de la mătușa din Germania și walkman. Și tot ca tipă, aveai un model de ținută de la Kelly sau Donna, dacă nu voiai să fii anosta liceului. Mai puțin Brenda servea drept model. Ea era echivalentul, pentru cartierul Beverly Hills, al elevei transferate de la o școală din provincie la un liceu cu pretenții din București.

Toate astea-s dintr-o perioadă în care, la noi, totul se copia, iar adolescenții aveau foarte clar în minte ce trebuie să mimeze: atidudinea, țoalele, coafurile și frizurile din serialul ăsta. Cu țoale din Obor sau aduse de la turci, cu tuns și frezat la fostele saloane comuniste, specializate în permanent scurt și cu tot ce puteau să le trimită rudele de-afară.

Dacă te-ai uitat cu religiozitate la serialul ăsta, sigur aveai același vis cu al meu: să ajungi, cel puțin o dată, în Los Angeles și să vizitezi cartierul în care-și făceau veacul puștii de bani gata din serial. Când, printr-o minune, am aterizat, acum câțiva ani, în orașul ăsta, primul meu gând a fost să verific ce-i cu Beverly Hills ăsta și să văd cu ochii mei locurile iconice pe care le știam de la televizor.

A fost o surpriză, cumva, că Beverly Hills n-avea nimic în comun, în realitate, cu acel carier în care-și aveau casele adolescenții din serial. Filmările au fost într-o altă zonă din Los Angeles, Altadena. Plaja Santa Monica este, însă, aceeași din serial, cea pe care se întindeau la soare Kelly și Brenda sau jucau volei Dylan și Steve. Când am ajuns acolo, am avut sentimentul c-am ajuns acasă.

Pentru puștii români din generația ‘90, serialul ăsta a fost ca o gură de aer proaspăt, a fost o chestie sănătoasă și aspirațională. După ce-ai asimilat, în prima parte a copilăriei, lipsuri, limitări, frig și atmosfera citadină de după blocurile gri, te răsfățai, chiar și la televizor, cu o lume care-ți dădea speranță. E drept că nu e mereu soare în Beverly Hills, dar noi atunci nu vedeam norii. Nici la propriu, nici la figurat.