Am stat câteva luni în zonele cu droguri și prostituție din Lisabona

Articolul conține imagini nerecomandate minorilor.

Intendente e unul dintre cele mai vechi cartiere din Lisabona. Zona e modernizată la greu și plină de turiști. Dar în spatele barurilor și a investițiilor care i-au împins pe vechii locatari spre marginea orașului, există o realitate diferită pe care guvernul pare hotărât s-o ascundă.

În anii 1960, Intendente a devenit faimos pentru atmosfera extrem de liberală. Mai întâi au apărut barurile, apoi prostituția și, în cele din urmă, restricțiile. În data de 8 august 1977, ziarul A Capital a scris că 1 313 de persoane care lucrau în prostituție, cu vârste între 16 și 24 de ani, au fost arestate în Lisabona în prima jumătate a anului.

Măsurile restrictive s-au mai înmuiat în deceniile următoare și numărul prostituatelor a început să crească din nou. La începutul anilor 2000, poliția a introdus măsuri anti-drog în două dintre cele mai notorii cartiere: Casal Ventoso și Curraleira. Evident, asta nu i-a oprit pe locuitorii Lisabonei să consume droguri, ci i-a făcut doar să se mute. Atunci a înflorit consumul de stupefiante în Intendente, într-o comunitate liberală unde oamenii erau pregătiți și dornici de așa ceva.

Apoi, la finalul anului 2012, primăria a hotărât să investească în cartier. Asta a însemnat mai multă poliție pe străzi și mai mulți turiști. Chiriile au crescut și localnicii vechi au fost obligați să-și părăsească locuințele. Intendente a fost cumpărat, bucată cu bucată, de lanțuri hoteliere luxoase și diverse afaceri. Noul stil de viață din Intendente nu l-a înlocuit total pe cel vechi, ci doar l-a ascuns.

Am petrecut acolo un an de zile, cu dependenții de droguri și lucrătoarele sexuale care se străduiesc să supraviețuiască în această realitate alternativă, ca să-i cunosc mai bine și să înțeleg de ce guvernul face tot posibilul să-i ignore.

La scurt timp după ce ne-am cunoscut, o văd pe Soraia pe o stradă populară din Intendente. „Mamă, ce slabă e”, remarcă un necunoscut care stă lângă mine. „Arăta superb când a venit aici.” Îl întreb când a fost asta. „Acum vreo trei luni.”

Mai târziu în aceeași noapte, dau peste Soraia care fumează crack într-o scară, unde fusese de acord să ne întâlnim ca să-i fac poze alături de prietenele ei. Dar câteva zile mai târziu nu mai e la fel de prietenoasă, când o văd împreună cu o prietenă în Largo do Intendente, o piață populară din centrul Lisabonei, plină de clădiri noi.

„Pot să vin și eu cu voi?”

„Unde?”

„Oriunde mergeți.”

„Mergem într-o cameră.”

„E ok, mi-ar plăcea să vin și eu.”

„În niciun caz, îmi pare rău.”

Continuă să se plimbe și traversează ca să se întâlnească cu un bărbat. Urcă toți trei într-un taxi și pornesc pe bulevard.

Dar apoi, la finalul unei zile foarte frustrante, în care n-am făcut nicio fotografie, o zăresc din nou. E ora două dimineața și, în timp ce merg amărât spre casă, se apropie de mine. Și ea e nervoasă, nu a avut niciun client toată noaptea.

I s-a îmblânzit atitudinea vizavi de mine, așa că îi sugerez să mergem într-unul dintre motelurile din apropiere, unde Soraia își duce clienții, ca s-o fotografiez în mediul în care lucrează. Când ajungem, Soraia sună la sonerie, ușile se deschid și urcăm pe niște scări spre recepție. Îmi spune să dau cinci euro pentru cameră. Femeia de la recepție înhață bancnota și ne dă o cheie. „Aveți o oră.”

Soraia o ia înainte. „Te deranjează dacă fumez?” m-a întrebat când am intrat în cameră, după ce și-a dat jos hainele. Îmi zice că crack-ul o ajută să nu mai simtă nimic. Dar depinde de calitatea cocainei. Când e prea diluată, se trezește la realitate înainte să termine clientul.

„N-aș fi crezut niciodată că o să ajung aici”, îmi mărturisește. „Ani de zile am introdus droguri în Spania fără să consum. Am văzut femei în situația în care sunt acum și n-am crezut vreodată că o să cad în capcana asta.”

Soraia s-a născut în Portugalia și a fost crescută de bunica ei în Spania. Din cauza unei faze de rebeliune și a câtorva iubiți de căcat, a ajuns să intre într-o rețea de traficanți de droguri și arme. O vreme, a lucrat în Germania și a aranjat nunți false pentru imigranții est-europeni. Acum s-a întors în Portugalia, unde are un fiu care a fost crescut de rudele ei la periferia Lisabonei.

În caietul pe care tocmai l-a folosit ca să-și prepare drogul, Soraia scrie versuri în spaniolă. Îmi citește cu voce tare poezia ei preferată, „Viene y va” (Vin și pleacă).

Nu trece nici o oră și cineva bate la ușă. Recepționera ne strigă că trebuie să părăsim camera. Soraia își strânge stresată pipa și briceagul. „Te rog nu deschide încă, nu trebuie să știe că am fumat în cameră.” Îi strig recepționerei că timpul nu a expirat. Câteva clipe mai târziu, Soraia e îmbrăcată și gata de plecare. Când deschid ușa să ieșim, recepționera ne așteaptă deja împreună cu un bărbat și o femeie. „Să nu te mai prind pe-aici”, urlă recepționera după Soraia.

Câteva zile mai târziu, Soraia mă duce la ea acasă. E o clădire abandonată pe care o împarte cu alte zece persoane, situată pe una dintre cele mai abrupte străzi din cartier. Ca să intri, trebuie să te strecori printr-o poartă cu gratii și apoi să treci de o pancartă de lemn care ține în loc de ușă. Casa e plină de resturi de construcție, de la găleți cu moloz la cărămizi.

Soraia îmi zice că are probleme zilele astea. Unul dintre colegii de boschetăreală s-a îndrăgostit de ea și a rugat-o să fie iubita lui. I-a zis că nu e interesată, iar tipul, de ciudă, i-a rupt toate hainele. Toate.

Erineu stă pe treptele unui bar închis. Își face de lucru cu o pipă pe care o curăță și o pregătește. Îi pune o folie de staniol, o înțeapă de câteva ori și apoi trage un fum de crack.

Câțiva turiști trec pe lângă el și îl privesc stresați. Se îndreaptă spre Largo do Intendente, dar harta nu i-a avertizat că drumul cel mai scurt nu e și cel mai plăcut.

Mai târziu în aceeași noapte, dau din nou peste Erineu. Merge spre cartierul Mouraria să-și ia droguri și mă întreabă dacă vreau să-l însoțesc, dar mă avertizează că nu am voie să fac poze. Străzile se tot îngustează și trecem prin piațete unde copiii joacă fotbal și bărbații beau bere și joacă cărți. la fiecare colț de stradă sunt tineri care stau de șase să nu vină poliția și le fac semne cumpărătorilor când e ok să vină să facă afaceri.

Erineu scoate o bancnotă de zece dolari din buzunar și i-o dă dealerului. Primește în schimbul ei o biluță albă pe care dealerul o scoate din gură. Pe drum înapoi, trecem pe lângă un mic magazin de unde Erineu cumpără cu douăzeci de cenți o folie de staniol gata decupată. Economia cartierului s-a adaptat la nevoile locuitorilor.

Rămân cu Erineu și Soraia pentru restul zilei, timp în care fumează amândoi din bila albă. Când Soraia se ridică să plece, se intersectează cu un tip care îl strigă inițial pe Erineu, dar apoi îmi observă aparatul foto și se îndreaptă spre mine.

„Cine ești?”

„Sunt fotograf, lucrez la un proiect…”

„Treci la perete! Poliția!”

Îmi arată insigna și cheamă întăriri prin stație.

„Ce ai în buzunare?”

„Cheile de la casă…”

„Scoate tot!”

Îi arăt ofițerului sub acoperire cheile, telefonul și câteva monede. Îmi cere să închid și să deschid mobilul ca să-i dovedesc că e real. După asta, îmi returnează obiectele. „Pleacă, să nu te mai prind pe-aici”, strigă după mine. Îi explic că am voie să fac fotografii aici și că nu fac nimic ilegal, dar mi-o retează. „N-ai auzit ce ți-am zis? Marș de-aici, e pentru binele tău. Du-te să fotografiezi altceva.” Plec umilit și rușinat că l-am lăsat pe Erineu singur în situația respectivă. În ziua următoare, mă întâlnesc iar cu el ca să înțeleg ce s-a întâmplat. „E în regulă”, îmi zice el. Insist, dar nu vrea să-mi spună mai multe.

Anabela avea o viață perfectă. A crescut înconjurată de lux într-o țară săracă, eliberată după 48 de ani de dictatură. Beau whiskey cu ea într-un bar și îmi povestește cum se plimba cu mașina decapotabilă a familiei prin Mediterană și cum lua coca la petreceri scumpe. Dar apoi a urmat divorțul, iar ea și-a pierdut numele de familie elitist și nu și-a mai permis viciile cu care se obișnuise.

În ciuda trecutului glorios, Anabela a reușit să se adapteze la noua lume. Are cincizeci de ani, știe arte marțiale - îmi arată mușchii ca să-mi dovedească - și nu se teme să lovească dacă e nevoie.

Câteva săptămâni mai târziu, îi spun cum era să fiu arestat și cum m-am întâlnit din nou cu același ofițer, care mi-a reamintit că nu aveam voie să fac fotografii în zonă. „O să te omoare careva. Să nu te mai văd pe-aici!”

Anabela zâmbește. „Nu ți-am zis asta, prima oară când am vorbit, pentru că nu știam cine ești”, a zis ea. „Tipul ăla face afaceri în cartier. Apare din când în când și dispare când dă de belea. Locuiește în Canada, așa că i se spune Americanul. În noaptea în care s-a dat polițist, s-a distrat foarte tare că te-a speriat. A zis că o să-ți ia aparatul foto dacă te mai vede pe-aici, dar mă îndoiesc că o să o facă.”

Anabela își alege prudent clienții și se bazează pe o listă de tipi care îi sunt loiali și au numărul ei de telefon. Uneori o plătesc să stea cu ei tot weekend-ul. Odată, o partidă de sex a durat zece ore, pentru că tipul luase Viagra. S-a încheiat abia când l-a oprit și i-a zis că nu se mai poate. Acum câteva zile, Anabela a fost cu un client care s-a filmat în timpul partidei ca să-i arate soției filmarea mai târziu.

Mi-a zis că uneori face câte patru sute de euro într-un weekend. Cât am stat în cartier, am aflat că prețurile cerute aici de femei sunt foarte variate. Am întâlnit fete adolescente care cer 25 de euro și altele care se mulțumesc cu zece euro ca să-și ia o doză. Într-o după-amiază, în timp ce vorbeam cu Anabela, o colegă de-a ei a apărut nervoasă și ne-a povestit că un client îi oferise doar șapte euro.

Câteva zile mai târziu, cunosc o altă lucrătoare sexuală, care stă sprijinită de un zid și bea sherry. Când o abordez, nu îmi zice cum o cheamă și îmi spus că nu e în căutare de clienți. Venise doar să bea cu prietenele. După ce o asigur că nu vreau decât să povestim despre viața în Intendente, e de acord, cu condiția să plătesc o cameră.

Înainte avea două joburi, dar după ce a pierdut unul dintre ele, era cât pe ce să rămână fără casa în care locuiește cu fiul ei. Mi-a zis că băutura o ajută să treacă peste greutăți, dar încă n-a ajuns să fumeze crack, ca prietenele ei.

Mai târziu, mă duc la un alt motel ca să fotografiez o tânără de 19 ani care a trebuit să plece de acasă din „motive familiale”. Când intrăm, ne întâlnim cu altă tipă mai în vârstă care i se adresează fetei: „Și tu lucrezi aici? Te-am mai văzut, dar nu eram sigură. Ești atât de tânără”. „Da, am început acum o săptămână”, îi răspunde ea. Viene y va.

Articolul a apărut iniţial pe VICE PT.