Am fost în Belarus, ultima dictatură din Europa

La Aeroportul Național Minsk din Republica Belarus, măsurile de siguranță pentru imigranți sunt luate în serios. Cu excepția Israelului, nicio altă țară nu mi-a mai verificat pașaportul atât de atent.

Tânăra încruntată în uniformă largă, kaki, l-a examinat cu o lupă, a trecut fiecare filă printr-un filtru cu lumină ultravioletă, mi-a verificat toate ștampilele, mi l-a ținut în dreptul feței, iar apoi a făcut totul din nou, de la capăt.

„Unde vă e asigurarea de sănătate?", m-a întrebat robotic.

I-am înmânat o scrisoare din partea companiei de asigurări. A citit-o rând cu rând, înainte să decidă că nu e acceptabilă. A vorbit cu un coleg prin stație, iar acesta m-a îndrumat către un ghișeu de la ușă, unde se vindeau asigurări medicale. Cu noua poliță în mână, m-am așezat din nou la coadă și am mai trecut o dată prin tot procesul.

Odată ce-am trecut de Imigrație, m-am confruntat cu sarcina sisifică de a găsi un bancomat funcțional sau un birou de schimb pe holurile pustii. Afară, ne-au asaltat taximetriștii bișnițari, de la toate companiile, mai puțin cea pusă de guvern să ofere servicii de taximetrie aeroportului.

A fost o introducere nasoală în Belarus, dar nu poți să-i acuzi. Nu sunt obișnuiți cu turiștii și se chinuie să le asigure infrastructura necesară. Abia pe 12 februarie anul ăsta le-au permis turiștilor din 80 de țări, printre care și Canada, să intre fără vize în țară.

E un loc pe care trebuia să-l vizitez. După luni de zile de hălăduit prin Europa prin țările Schengen, Belarusul promitea să fie o altă lume față de restul Europei. Denumită adeseori „ultima dictatură a Europei", republica Belarus e un fost stat sovietic înghesuit între Rusia și Polonia. Bielorusa e o limbă în sine, dar nimeni nu pare s-o vorbească la Minsk, pentru că majoritatea preferă rusa simplă. Locuiesc acolo nouă milioane și jumătate de oameni, într-o țară cam cât jumătate din Newfoundland.

La fel ca majoritatea dictatorilor, despotul bielorus Alexander Lukașenko nu e mare fan al turiștilor străini. Însă, la fel ca majoritatea economiilor, cea din Belarus se dă în vânt după banii străini pe care-i aduc aceștia. Astfel a apărut decizia de a lăsa turiștii să intre fără vize, chiar dacă doar în condiții limitate.

Dincolo de aeroport, nu prea există multe semne cum că ar fi genul de loc care-și trimite dizidenții la închisoare, înăbușe protestele pașnice și cenzurează presa, deși face toate astea trei. Nu atârnă portretele lui Lukashenko de pe toți pereții. Pe drum spre aeroport există mai multe reclame la cazinouri decât anunțuri care îndeamnă la liniște publică. Și există mult mai mulți soldați pe străzile Parisului sau ale Romei, decât pe cele din Minsk – singurii pe care i-am văzut erau niște pierde-vară neînarmați, care o ardeau prin preajma Muzeului Național de Artă.

Gazda noastră de pe Airbnb, Svetlana (i-am schimbat numele, nu vreau să aibă necazuri pentru că a adăpostit fără să știe un jurnalist), era o mămăiță minunată care ne făcea clătite rusești, numite blinii, de dimineață, ne îndopa cu borcane cu dulceață de mere făcută în casă și-și iubea cele două pisici gri, dintre care una era în niște călduri demente

„Îi trebuie-un bărbat", a spus Svetlana. „Știe că ești băiat bun, așa că face mult zgomot!" Iată-mă, în ultima dictatură din Europa, cu o femeie care voia să-i fut pisica.

Perioada alocată de ședere în țară, de cinci zile, nu-ți lasă prea mult timp să vizitezi altceva în afară de Minsk dacă n-ai mașină și, din moment ce-mi expirase carnetul și nu mi-am permis un ghid, am rămas în oraș. Înțeleg cum poți să rămâi cu o perspectivă distorsionată asupra țării din cauza asta – n-ai vrea să petreci cinci zile în Canada și să zici „Am văzut Canada și, frate, e plin de nenorociți". Dar, pe de altă parte, Canada acordă majorității turiștilor trei luni, să meargă de pe o coastă pe cealaltă.

Deci nu știu ce să zic despre restul țării, dar Minskul a fost super-mișto. Cartierul vechi, sau „orașul de sus" nu-i cine-știe-ce: adăpostește o primărie restaurată, niște biserici și câteva restaurante turistice cu prețuri exorbitante. Dar ce face să merite tot efortul e orașul întortocheat de dincolo de zona asta.

Cea mai mare parte a orașului a fost rasă de pe fața pământului și reconstruită conform specificațiilor sovietice. Clădirile lungi ale instituțiilor de stat, care ocupă străzi întregi ale orașului, sunt la ordinea. Departe de a fi monstruozitățile monotone și uzate din imaginația noastră occidentală, majoritatea sunt clădiri înalte, care inspiră adulație. Dar trebuie să ți le imaginezi, pentru că fotografierea instituțiilor de stat e o metodă rapidă de a fi deportat. Bucăți mari din centru sunt ocupate de scuaruri ample, căptușite cu marmură – în Piața Lenin poți să vezi o statuie a lui Vladimir Ilici însuși, care conduce muncitorii spre revoluție.

Vezi și:

Când călătorești prin fostele state sovietice, poți să vezi reacții diferite la dizolvarea mărețului Imperiu Sovietic. Unora le e dor (în Rusia), alții sunt ambivalenți (în Moldova și-n Kazahstan), iar alții sunt încântați că a dispărut (în Estonia, Letonia, Lituania).

În Belarus, e ca și cum n-ar fi dispărut niciodată. Steagul e diferit, dar mare parte din restul pare cam la fel. Poliția secrectă, al cărei sediu se află pe Praspiekt Niezalienznasci, în apropierea apartamentului Svetlanei, se cheamă în continuare KGB. Stația de metrou Oktyabrskaya e tapetată de mozaicuri care omagiază socialismului. La Balșoiul de la Minsk, unde-am văzut o reprezentație extraordinară cu baletul lui Adolphe Adam Giselle, la un preț echivalent cu doar 10 euro, dansatorii sunt încadrați de secere și ciocane filigranate, aurite. Funcționarii publici poartă în continuare uniforme kaki, inclusiv șepci cu vârfuri înalte, pe care le poartă generalii ruși în thrillere a căror acțiune se petrece în perioada Războiului Rece. Am presupus întotdeauna că Hollywoodul le exagerează. Nu le exagerează.

Asta nu i-a împiedicat pe McDonald's, H&M, Coca-Cola și ceilalți distribuitori de căcaturi capitaliste să-și deschidă prăvălii prin tot orașul. Dar par invizibili în spatele fațadei realismului socialist.
Oriunde este omagiată Uniunea Sovietică, există și nostalgie pentru al Doilea Război Mondial – sau „Marele Război Patriotic", cum mai e cunoscut. În afară de Polonia, nicio țară n-a fost la fel de răvășită de război precum Uniunea Sovietică, iar Belarusul, care se afla în vestul îndepărtat al Uniunii, și-a încasat-o cel mai rău. Belarusul și-a pierdut o treime din populație, printre care 800 000 de evrei. Maly Trostenets, care se află la 12 kilometri est de Minsk, era al patrulea cel mai nasol lagăr nazist de exterminare, după Auschwitz, Majdanek și Treblinka.

Există memoriale de război peste tot, iar Muzeul Marelui Război Patriotic este monumentul suprem. Adăpostit de un dom uriaș de sticlă, cu un steag sovietic care fâlfâie neabătut deasupra, e cel mai tare muzeu de război pe care l-am vizitat vreodată. Majoritatea muzeelor visează să aibă măcar un sfert din colecțiile de-aici. De la tancuri, arme și avioane – atât nemțești, cât și sovietice – până la medalii, uniforme și fotografii, muzeul constă în trei etaje de șoc și groază mumificate.

Clar, e propagandă – republicile baltice au fost invadate și ocupate, nu „încorporate" în USSR, după cum ar vrea să crezi panourile explicative. Dat când mașina nazistă de război îți ucide o treime din populație și îți arde țara din temelii, ai tendința să vezi situația printr-un anumit filtru. La magazinul de suveniruri de la ieșire, ești binevenit să-ți cumperi căni de cafea, sticle de metal pentru alcool și pahare de shot cu chipul lui Iosif Stalin și CCCP ștanțat pe ele, de pe la 2 dolari în sus.

Nu se rezumă doar la muzeu sau la niște monumente plicticoase. Când am trecut în plimbare pe lângă Piața Victoriei soldații făceau paradă în formație, în jurul coloanei de 38 de metri înălțime cu steaua roșie-n vârf. Însă odată ce ne-am apropiat, ne-am dat seama că nu-s deloc soldați, ci elevi de liceu, îmbrăcați în uniforme kaki – poate erau cadeți. Nimeni n-a fost în stare să-mi dea o explicație clară în engleză – nivelul de engleză, chiar și-n centrele turistice, e minuscul și, drept să spun, nici eu nu știu niciuna dintre limbile vorbite acolo – dar „război" era unul dintre cuvintele pe care le știau și mi l-au tot repetat. Din câte mi-a spus Svetlana, nu era vreo zi de comemorare sau de sărbătoare. Era doar o ceremonie obișnuită, într-o zi care oricare alta.

Acestea fiind zise, locuitorii din Minsk știu să petreacă. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, în Belarus se bea cel mai mult din toată lumea, iar consumul de alcool pur per capita e un uluitor 17,5 litri pe an. (Guvernul contestă acest număr.) Se toarnă și se vinde peste tot vodcă și rachiu, iar barurile sunt pline de băutori de bere și de vin. Însă nu prea vezi bețivi să se prăbușească – chiar și când se fac praf, oamenii au grijă să se poarte bine.

Sâmbătă, la Palatul Artelor – care nu-i deloc un palat, ci un fel de mic centru de conferințe – se consuma alcool din plin, la show-ul de motoare tunate. Nu știu ce-i aia „motoare tunate", dar se pare că implică multe motociclete vintage.

Am cunoscut o femeie pe nume Claudia Liebenberg, o artistă din Africa de Sud, care pictează acuarele cu motociclete și zburase acolo tocmai de la Cape Town pentru show. Și-a exprimat bucuria de a vorbi din nou în propoziții complete.

La parter, aveau mai multe sculpturi cu animale făcute din rotițe zimțate ruginite, în stil steampunk. Erau copii peste tot și astea le plăceau mult. Le mai plăceau și formațiile care cântau afară – familiile dansau laolaltă pe muzica live a trupelor rockabilly și de rock alternativa, într-o curte înconjurată de camionete cu mâncare și bere.

Pe malul celălalt al râului, dincolo de Gara Oktyabrskaya și în spatele Pieței Lenin, se află Doodah King, un bar de rockeri despre care Google Maps îmi promiseses că va fi bun. Era exact pe-atât de jegos, plin de fum și împuțit pe cât mă așteptam și, în ciuda listei de cocktailuri în engleză și a semnelor cu glumițe – „Beri calde! Mâncare proastă! Servicii nasoale!" – nu se vorbeau acolo decât rusa și bielorusa, ca-n tot restul țării.

Existau două trupe și ambele cântau diverse melodii pop punk în stil Green Day, printre care și numeroase cover-uri, toate în engleză. Nu mi s-a părut cine-știe-ce, dar înțeleg de ce puștilor ăstora li s-ar părea pură rebeliune să asculte genul ăsta de muzică.

Luni, taximetristul cu care am mers ne-a cerut prețul de pe aparat, nu suma fixă până la aeroport, dar n-aveam cum să ne certăm cu el. Nu era deloc coadă să trecem pe la Imigrație la ieșire, dar am așteptat din nou cinci minute, în timp ce o tânără severă mi-a examinat fiecare pagină din pașaport, a scanat jumătate din ele cu lumină ultravioletă și s-a uitat la el printr-o lupă, ca și cum ar fi examinat diamante. Înțeleg de ce sunt stresați să ne lase să intrăm, dar credeam c-o să se bucure din plin să ne scoată din țară.

Pe banda rulantă spre zborul nostru Air Baltic către Riga, am cunoscut o tânără din Danemarca, vizibil afectată. „Am stat mai mult de cinci zile, cât aveam voie", a spus, în timp ce dădea pe gât o sticlă de apă. A presupus că cele cinci zile se numără în perioade de 24 ore de la aterizare, mai degrabă decât să includă și zilele când aterizezi, respectiv pleci din țară. A fost dusă într-o cămăruță, i s-a pus o tonă de întrebări, i s-au verificat bagajele și a fost amendată. Când am întrebat-o cât a fost amenda, a spus că nu știe – a presupus că o să-i trimită o chitanță.

Mă întreb dac-o s-o plătească. Eu clar n-aș face așa ceva – când ești un paria izolat al comunității internaționale, nu prea-ți dă mâna să obligi oamenii să plătească amenzi din străinătate. Singurul fel în care pot să pună mâna pe tine e dacă te-ntoric. Și m-aș bucura să mă întorc, dar doar dacă ne lasă să stăm mai mult și nu mă trec prin chinul de vedea o celulă de imigrare în Belarus pe dinăuntru.