Am fost în Islanda ca să înțeleg Game of Thrones, dar am dat peste o bucățică din România

Islanda are o populație de 320 000 de oameni, e locul nouă în topul celor mai dezvoltate țări din lume și a caftit Anglia la campionatul european de anul trecut, ajungând până în sferturi. Este țara unde trăiește Winterfell și Zidul și Jon Snow care, se știe, nu știe nimic.

Pentru că apare într-o grămadă de filme, dar mai cu seamă pentru că apare în Urzeala Tronurilor, Islanda a crescut turismul de la 500 000 în 2011, anul în care a început serialul, la peste un milion în 2016. Adică de trei ori mai mult decât populația țării. Asta ar însemna că Franța, țara înțepenită de o vreme pe locul 1 în topul celor mai vizitate din lume, ar trebui să aibă vreo 200 de milioane de turiști pe an ca să egaleze recordul islandez (și are abia 83 de milioane de turiști anual).

Am ajuns și eu în Islanda în 2014, sfârșit de mai, început de iunie, în plină campanie electorală și la final de sezon IV al Urzelii Tronurilor. Ce am găsit în țara care, în urmă cu numai șapte ani, avea sistemul bancar în comă, lovit de cel mai cumplită criză de astm financiară, citești mai jos.

Reykjavik se pregătește de alegeri. Pentru Maria Grapini și cetățenii care stau la fel de bine ca și dânsa la geografie, Reykjavik- citit reichiavic- este capitala Islandei. Insula aceea din Atlantic, vecina cu Groenlanda, unde s-au filmat Game of Thrones și vreo două James Bond-uri și Prometheus și Moartea domnului Lăzărescu, partea când domnul Lăzărescu ajungea în rai. În rai e frig, așa e și-n Islanda, dar să nu divagăm.

În rai, vara e ca iarna și în vara lui 2014 sunt alegeri pentru primăria Reykjavikului la care primarul în funcție, comicul Jon Gnarr, nu mai candidează.

Nici el și nici partidul lui, Best Party.

Când spun comicul chiar mă refer la un om care face glume, adică din asta trăiește, este comic. Se îmbracă în femeie, își pune peruci roz și culori țipătoare care ar face coaliția pentru familie să aibă un atac de panică.

Domnul Gnarr a explicat într-un interviu superb luat de revista Reykjavik Grapevine că succesul în alegerile din 2010 când, împotriva tuturor previziunilor, speculațiilor, indicațiilor, a câștigat scaunul de primar, a fost o cascadorie. O surpriză menită să atragă atenția asupra fragilității democrației. Oricând, un bufon, un anarhist, un trompetist, poate să facă același lucru. Să facă promisiuni electorale ridicole: domnul Gnarr și Best Party au promis că vor aduce la grădina zoologică din Reykjavik un urs polar și că vor oferi gratuit prosoape la piscinele orașului și tot reykjavikianul, mă rog, 34,7% din ei, au considerat că aceste promisiuni merită votul lor. Nu știu dacă povestea cu ursul a fost îndeplinită. La Zoo nu am ajuns.

Dar sigur chestia cu prosoapele gratuite nu funcționează. Trebuie să vii cu ele de acasă. Deci de ce nu a mai candidat Jon Gnarr pentru încă un termen, ca să ducă la îndeplinire promisiunea prosoapelor moca?

Pentru că în politică nu și-a făcut prea mulți prieteni. Spune dânsul în interviul de care ziceam mai sus, că venirea lui la putere a creat un curent de opinie că acum e momentul în care artiștii, oamenii de artă, bla-bla-bla vor lua puterea și a mai spus un lucru tare:

Altă planetă.

Domnul Gnarr povestește cum majoritatea politicienilor din Islanda sunt alcoolici, că vin mahmuri sau rupți, gata să apuce volanul patriei și s-o vâre cu oiștea-n gard. „This isn`t confined to Icelandic politics; alcoholism is endemic in leader types."

Lui domnul Gnarr i-a ajuns. Deși este unul din cei doar doi primari care, din 1980 încoace, au reușit să-și termine mandatul, nu-l mai vrea pe al doilea. Nu crede în partidele care se pietrifică la vârf, pentru care retorica devine ideologie. Zice că e nevoie de umilință și modestie, în politică, în viață, în vicii.

Domnul Gnarr e liber de contract. Mă gândesc cu speranță că, dacă facem un crowdfunding, o… ceva, poate reușim să îl aducem să candideze în București în 2020. După atâția clovni răi, simt că avem nevoie de un comic umil.

Vorbesc în vara lui 2014 despre domnul Gnarr cu un canadian.

Îl cheamă Ian. A făcut o mică pauză în Islanda în drumul către casă, fiind momit de oferta de zboruri Air Iceland și nu înțelege care sunt motivele pentru care cineva și-ar pune geaca de iarnă în iunie în loc să stea pe o plajă în Grecia.

-De ce ați venit în Islanda?

Pentru Game of Thrones, Prometheus, pentru filmul ăsta ghiduș de l-a regizat Ben Stiller și pentru…

-Știai că în Islanda au bărbați imenși?

Nu.

-The Mountain din Game of Thrones e islandez. Mă gândeam că toți sunt așa pe aici, dar am văzut și mai micuți.

Ian are lejer vreun metru și 90 și joacă pe la categoria 100 de kile. Frigăruile de somon arată ca niște bețișoare de urechi între degetele lui grăscioare și înghite supa de languste din două sorbituri. Fomilă.
E paramedic în Ottawa și nu și-a mai luat concediu de nouă ani. Când nu strânge pe făraș bucățele de șoferi pe care le leagă cu smicele de măr și le udă cu apa vieții, Ian se uită la Game of Thrones.

Ai citit cartea?

Nu. Spune-mi ce se întâmplă. Ba nu, nu-mi spune. Ian își frânge mâinile mari și, negăsindu-le un rost, mai cheamă o friptană de minke whale. Balena minke zace, sângerie, în farfurie, iar degețelele atente, care știu să-ți bage iar viața-n corp, trag acum de carnea moartă, o sfâșie și-o îndeasă-n gură.

Islandezii nu sunt atât de înalți pe cât spune Ian. Sunt însă zvelți. Și femeile arată extraordinar. Blonde, subțiri, la 65 de ani celulita e așa, cât să zică la o conversație de duminică: „da dom'le, știu cum e, am avut și eu două săptămâni celulită". E ca și cum ai avea o prietenă care locuiește la tine pe pulpe și-ți ține de cald. Nu a stat mult, s-a mutat în Danemarca.

În Danemarca pleacă doar celulita. Și fraierii. Islandezii care vor să facă bani se duc în Norvegia. Descălecătorii lor, în definitiv, sunt old norsk. Sau suedezii. Nu prea e clar. Sunt o mie de variante. Toți sunt vikingi, dar unii sunt mai vikingi decât alții. Avem norvegianul Naddoddr si suedezul Garðar Svavarsson. Și-l mai avem pe Flóki Vilgerðarson și pe Ingólfur Arnarson. Toți au ajuns cândva prin secolul IX și au hotărât să rămână și să aștepte 1100 de ani să devină celebri cu ajutorul Hollywoodului.

În locul islandezilor plecați în Norvegia, pe insulă au început să vină, pentru slujbe de vară, francezi și nemți și spanioli. Sandra din Vigo, biolog marin, nu a mai găsit nici măcar o pârlită de slujbă de chelneriță în Spania, așa că a venit să-nghețe pe speedboat, cu mucii curgându-i în gură, alergând balene în golf la Husavik. Bruno din Franța, un chiștoc viclean ascuns într-o salopetă groasă de fâș, face glume cu turiștii nemți pe amfibia care plimbă poporul printre sloiurile de la Jokulsarlon, unde s-a filmat Batman Begin și două James Bond-uri. Două bulgăroaice servesc într-un orășel în est și…

Islandezii nu-s înalți ca Mountain who can ride, pentru că nu mai sunt islandezi. Cu o populație de 350 000 de oameni, cu 50 de mii de nativi trimiși de criză după țigări în Norvegia, te-mpiedici mai des de sudiști degerați decât de scandinavi masivi.

„Și zi, Mountain o să fie omorât de frate-su, The Hound?" Ian e la a treia supă de langustine. Nu frățioare, islandezii ăștia nu-s ușor de pus jos.

Sunt opt grade, dar bărbatul care intră în restaurant e încălțat în șlapi, fleoșc-fleoșc fac șlapii, picioarele sunt umede și crețe ca o față de moș sărit de 120 de ani.

-Beau o cafea și plecăm imediat, zice. Apoi face pe rând cu ochiul stâng, cu cel drept, ridică degetul mare de la mâna dreaptă, victorie adică. Face „Clac!", lipindu-și limba de cerul gurii și apoi desprinzând-o zgomotos, dă din urechi, joacă din umeri, se zguduie și unduiește. Arată ca un semafor stricat, ale cărui beculețe au luat-o razna și clipocesc toate deodată.

E Hlynur Oddsson, faimosul ghid de kayac din Seyðisfjörður, un microsat din estul Islandei unde ajung ferryurile cu turiști din Europa și Feroe. Lonely Planet zice că Hlynur e un Robert Redford local. Hm, în afară de pantonele de păr, nu reușesc să găsesc celelalte 98 de puncte de confluență. Gata, cafeaua s-a dus pe gâtul ascuns sub costumul de izopren, la rândul lui tupilat sub o vestuță scurtă, cu aer de bundiță moldovenească. În drum spre kayac întreabă de unde suntem și când aude România zice:

„Pula mea, pleacă acasă prostule!"
Fix așa. Râde înveselit de cascadoria lingvistică.
Am înghețat cu vâsla în mână.
„Ha? De unde știi măi Hlynur românește?"
A fost în România de patru-cinci ori între 2001 și 2003, peste tot, în Sighișoara și în Deltă, cu căruța și pe jos. Cu căruța mergea 15 kilometri pe zi și bea foarte multă bere.

Hohotim sub prelata care ne îmbracă picioarele, ferindu-ne de apa Atlanticului care gonește pe pietrele de la ieșirea din micul port. E reflux, oceanul se retrage, ca juriul înaintea rostirii osândei. Pe marginea fiordului cresc o fabrică de prelucrare a peștelui, câteva cârciumi, o lucrare de artă făcută de un artist neamț.

-Noi nu vrem să fim conduși de Merkel, anunță Hlynur, trăgând cu coada ochiului la igluurile de beton ridicate de artistul german. Apoi explică doct, în timp ce vâslește măiastru, că independența e importantă, că FMI e un tiran și că suntem niște nebuni că l-am înlocuit pe Ceaușescu cu FMI.

-Ceaușescu a făcut lucruri bune, de pildă a plătit datoria externă. Dar asta i-a înnebunit pe oameni. Prietenii mei din România povesteau că totul mergea la export și nu puteau să cumpere nimic. Că un videoplayer costa cât o mașină și o mașină cât un apartament. Hahahahahahaha!!!

Râde de s-ar zgudui cămeșa pe el, dar nu are cămeșă așa că râde de se zguduie vesta de salvare pe dânsul, apoi sare la povestea cu româncuța care i-a furat inima și pentru care a pregătit, în România, o cină romantică, lumânări, tot ce trebuie.

-Și știi ce-a făcut? A stins lumânările și a aprins toate becurile în casă. A zis că ea a învățat pe vremea lui Ceaușescu la lumânare și că era oribil și că nimic nu e mai lipsit de romantism decât să mănânci la lumina lumânării. Hahahahahaha!!!

La câteva mii de kilometri de România, memoria nu a putrezit la soare. E conservată în frigul fiordurilor.
De ce ai mers în România?

-Cum de ce? Pentru că este altfel și pentru că lumea nu știe multe lucruri despre loc. Sunteți fraieri. Aveți Dracula și vampirii și nu faceți nimic. Știu povestea parcului pe care voiați să-l faceți, dar s-a opus guvernul, niște fraieri. Marketingul vostru e foarte prost. Hylur înseamnă Stejar în românește.

Stejărel ne face semn că trebuie să ne întoarcem.
-E atât de necivilizat la voi. Sunteți la fel ca noi.

Mă uit în jur. Nu vezi o hârtiuță, o pungă, un muc aruncat în apă.

-Cum adică suntem ca voi? Sunteți curați, sunteți calmi, sunteți blonzi, sun..
-Sunteți ca noi după ce bem. Și noi atunci suntem sălbatici. Hahahahaha. Pula meaaa!!, urlă vâslind energic.
-Cum ai învățat atâtea porcării?
-Știu vorbește românește. Știu zacuscă, mămăligă, știu murătura și sarmale. Și îmi plac roșiile ălea mari și pepenii pe care îi aveți și brânza cu ceapă și să știi că pescarii în deltă pun peștele la saramură exact ca noi. De fapt nu îi scot oasele, noi mereu scoatem oasele, dar altfel fac aceeași zeamă ca noi.
-Și totuși, cum ai ajuns să înveți toate porcărelele?

Robert Redford de Seyðisfjörður râde iar, făcând gargară cu hohote.
-La început dădeam tot ce aveam la copiii de țigani, mâncare, bani, tot. Dar ei continuau să vină și să ceară și atunci prietenii mei m-au învățat să zic asta: pula mea, pleacă acasă, prostule. Știi românește?-se mirau ei și atunci mă lăsau în pace. Hahahahahahaha!!! Îmi ziceau: Pleacă tu acasă, măi islandezule! Ce frumos e în România. Aveți simțul umorului, nu ca rușii și nemții care nu râd deloc la glumele mele.

Trecem peste epava nemțească, scufundată în fiord, în timpul celui de-al doilea război mondial. Lipsa simțului umorului te trage la fund, îmi spun. Doar noi o să plutim de-a pururi, goi pe dinăuntru sau plini de gaz ilariant. Veseli și convinși că cine râde la urmă, a pierdut ocazia să râdă tot timpul.

Vezi mai jos mai multe fotografii din Islanda: