Sănătate

Cum e să descoperi că ai o boală gravă în ultimul moment

Dacă crezi că s-ar putea să te îmbolnăvești grav, iată o idee: întreabă un doctor ce părere are.
15 Aprilie 2019, 4:00am
tuse
O poză stock cu un tip care strănută. Foto: Andriy Popov / Alamy Stock Photo

„Ignoră-l și-o să dispară” este abordarea multora dintre noi față de simptome medicale, boli și iritațiile dubioase pe care le găsești peste tot, pe toate extremitățile. E destul de evident că nu e o abordare bună. Dacă ți se pare că ceva e în neregulă, du-te la un control, ar putea face diferența dintre o recuperare rapidă și ceva mult mai rău. Desigur, ăsta este unul dintre motivele pentru care mulți dintre noi aleg să nu facă nimic: negarea e mai ușoară decât acceptarea.

„A fi nevoit să înduri simptomele [și, în același timp, să nu știi care e boala] pe care o ai clar se încadrează la categoria ignoranța e o binecuvântare”, explică Julie Scheiner, psiholoagă specializată în terapie comportamentală. „Oamenii se tem de lucrurile pe care nu le înțeleg, așa că ignorarea simptomelor ar putea fi mai simplă de gestionat, decât riscul de a fi nevoit să deplângi ceva mai rău, care se poate întâmpla. E un mecanism de apărare.”

Am vorbit cu patru oameni care fix asta au făcut, înainte de a fi diagnosticați cu boli grave.

Christine Coppa, editor de cercetare, cancer tiroidian

Aveam câteva simptome, dacă e să fiu sinceră, dar când am răgușit în primăvara lui 2014 - și tusea cu care a venit asta la pachet - m-am sesizat un pic. Nu aveam nicio durere, de fapt, așa că am pus-o pe seama alergiilor de tipul sezonier. Eram tot timpul pe teren cu fiul meu sau în parc, pentru că Jack e un puști tare activ. Chiar credeam că aveam ceva din cauza naturii.

Inițial, m-am speriat când doctorița mi-a spus că a simțit un nodul în gâtul meu. Iar apoi, după toate analizele, explorările și radiografiile, când am auzit cuvântul cu C mi s-a părut suprarealist, ca și cum nu era real. Cum ar fi putut să fie? Totul s-a întâmplat atât de rapid încât n-am avut timp să procesez, dar, ca întotdeauna, mă gândeam la fiul meu. M-am simțit vinovată să fiu despărțită de băiatul meu de cinci ani. Dar, datorită familiei mele, care m-a susținut din plin, Jack a fost îngrijit cum trebuie, în timp ce eu i-am dat bătaie cu planul de tratament.

Jalea a venit după prima mea tură de radiații, când luam Synthroid, un medicament pe care va trebui să-l iau tot restul vieții. Plângeam după vechea mea viață. Și apoi m-a copleșit furia. Eram furioasă că-mi fluctua greutatea, că eram tot timpul obosită, acum mi-era prea cald, peste un minut mi-era frig. Că eram binedispusă și apoi prost dispusă și că asta îi afecta pe oamenii cei mai apropiați. Și nu e OK că e etichetat cel mai ok cancer pe care poți să-l ai sau „cancer bun”. Mi s-a schimbat întreaga viață.

Nu m-am dus la doctor pentru că eram bolnavă, m-am dus pentru examinarea anuală. Dacă m-aș fi dus când răgușeala și tusea persistau, tumoarea n-ar fi crescut atât de mult. Îmi acoperea întreaga parte dreaptă a glandei tiroide. Simt că dacă ar fi fost depistată mai devreme, cel puțin jumătate din tiroida mea ar fi putut fi salvată și probabil n-aș fi avut nevoie de tratament cu iradiații sau n-aș fi rămas cu medicamente pe viață. Însă nu poți să te gândești la „ce-ar fi fost dacă”. Sunt pur și simplu atât de fericită să fiu în viață.

Sfatul meu: du-te la doctor și-atât. Le mai încurajez pe femei și să-și palpeze în mod regulat gâtul. Dac-aș fi făcut asta, sigur aș fi simțit nodulul. Era ca o boabă tare de strugure. Dacă m-aș fi uitat în oglindă când vorbeam sau înghițeam, aș fi văzut că mi se mișcă umflătura din gât, dar cine face așa ceva?

Nicole Greene, Director Adjunct al Biroului SUA pentru Sănătatea Femeilor (OWH), boala Lyme

Țin minte că era dimineața duminicii de Paște, în 2007. M-am trezit și nu puteam să mă mișc. Nu se clintea nimic, de la gât în jos. Poate că sună straniu, dar nu mi-era frică atunci, m-am gândit că pur și simplu am luat gripă. M-am îmbolnăvit din ce în ce mai tare, dar nu credeam că e ceva atât de grav. În cele din urmă, m-am dus la doctor. Mi s-au făcut analize pentru lupus, fibromialgie, sindromul oboselii cronice, scleroză multiplă, siclemie și alte chestii. Toate au ieșit negative, cu excepția analizelor pentru boala Lyme. Nici măcar nu auzisem de ea până atunci. Mi-am spus, și i-am zis și medicului, că n-are cum să fie asta. „Nu sunt o persoană activă în aer liber”, am zis. Negarea inițială a fost puternică, până când mi-am amintit că, în urmă cu șase ani, un prieten mi-a smuls o căpușă de pe cap și a aruncat-o la wc. Nici măcar n-am văzut-o, atât de insignifiant mi s-a părut la momentul respectiv.

Boala Lyme e o infecție bacteriană. Se dezvoltă din mușcătura unei căpușe infestate. Simptomele mai grave se pot dezvolta săptămâni, luni sau chiar ani mai târziu, dacă nu e depistată de la început, iar asta e ce mi s-a întâmplat mie. Simptome cum ar fi dureri acute de cap, la nivelul încheieturilor, artrită, amețeală și probleme cu memoria sunt doar câteva dintre cele cu care se pot confrunta bolnavii. După diagnostic m-am simțit goală pe dinăuntru și mi s-a spus că sunt în depresie. Avea sens, lumea era gri în ochii mei.

Am fost trecută imediat pe antibiotice. Medicamentele m-au secat de energie, în unele zile nu puteam să ajung la serviciu. Drumurile mă lăsau atât de obosită. Preț de aproape un an am ratat atâtea: timp petrecut cu familia și prietenii mei, zile de naștere, sărbători și despărțiri de cei care ne-au părăsit. Anul ăla a fost ca în iad. Însă abia când am încercat să rămân însărcinată a doua oară am descoperit că boala Lyme poate afecta fertilitatea. Mai avusesem și două sarcini extrauterine între timp. Cu ajutorul sprijinului primit am reușit să trec prin asta. A trebuit să-mi schimb drastic alimentația, iar nivelul meu de energie nu mai e ce-a fost odată, dar când mă simt bine, mă simt bine.

Știu că există oameni pe lume care suferă și nu știu de ce. Dacă știi că ceva nu-i în regulă, nu te da bătut. Documentează-te, documentează-te, documentează-te, iar apoi du-te la doctor. Cere o a doua opinie, dacă-i musai, chiar și o a treia. Nu lăsa durerea și angoasa ta să nu fie luate în serios. Știu că e greu să-ți menții optimismul - crede-mă, am trecut prin asta - dar, te rog, încearcă. Și e esențial să ai sprijin puternic, indiferent că e format din prieteni, rude sau grupuri de susținere.



Max Tuck, autorul volumului Soluția pentru oboseala cronică, sindromul de oboseală cronică și virusul Epstein Barr

„De ce oare mi-am ignorat oboseala care m-a măcinat?”, obișnuiam să mă întreb adeseori. Asta faci când ești diagnosticat cu o boală care-ți schimbă viața. La mine a fost din cauză că eram ocupat. Ocupat să alerg în cursa cu șoricei. Nu era timp să fii obosit. Așa că i-am dat înainte, chiar dacă organismul îmi spunea altceva.

Când medicul mi-a spus, în cele din urmă, că sufăr de sindromul oboselii cronice și virusul Epstein Barr, am decis să nu-mi îngrop capul în nisip, aveam de gând să iau boala în piept. Am dat deoparte frica și șocul care m-au înghițit și m-am dedicat complet însănătoșirii. În cazul meu e greu de spus dacă ar fi fost diferită situația dacă m-aș fi dus mai din timp la control, pentru că a durat o vreme ca distrofia musculară să fie vizibilă și ca schimbările de la nivelul celulelor albe să se vadă. Dar dacă aș fi aflat mai devreme despre virusul Epstein Barr, m-aș fi dedicat complet îmbunătățirii sistemului meu imunitar. Sunt recunoscător că am aflat măcar atunci.

Virusul Epstein Barr ucide: a fost asociat cu febră glandulară și mai multe tipuri de cancer. Mi s-a spus că virusul e incurabil. Când am auzit asta, a fost ca și cum m-a înjunghiat cineva în piept. A început să mi se-nvârtă capul, în timp ce luam loc în cabinetul medicului și acele cuvinte care aveau să-mi schimbe viața i-au ieșit din gură: „Din păcate mai ai foarte puține leucocite și trebuie să înțelegi că majoritatea oamenilor nu-și revin niciodată din boala asta”. Auzisem despre dizabilitățile din ce în ce mai pronunțate de care suferă persoanele diagnosticate, mulți dintre ele au ajuns în scaun cu rotile. Dar mi-am promis că n-o să mi se întâmple mie.

Dacă ai un simptom - orice simptom - du-te la control. Și du-te urgent. Timpul e esențial. Dar să nu crezi niciodată că nu se poate face nimic, chiar dacă ți-o spune medicul. Corpul e o mașinărie incredibilă.

Charis, endometrioză

Endometrioza e atunci când celule, ca cele din uter, sunt găsite în alte părți ale corpului. În fiecare lună, acestea se comportă la fel cum ar face-o cele din uter: se formează, apoi se distrug și sângerează. Spre deosebire de cel din uter, care iese din corp sub formă de ciclu, sângele ăla n-are unde să se ducă. Însă nu toate persoanele afectate suferă de dureri cronice sau infertilitate, cel puțin din câte am citit.

Aveam cele mai nasoale dureri menstruale. Pare destul de evident că ar fi trebuit să mă duc la control, nu? Dar am crezut că așa e normal: o parte normală, dureroasă, a feminității. Faza e că n-avusesem niciodată dureri menstruale în adolescență, dar am zis că așa e viața, știi? Însă, de la o lună la alta, durerile erau mai puternice și durau mai mult. Erau atât de debilitante, încât am început să-mi iau mult liber de la serviciu. A durat cam trei ani de bătut la cap medicii, ca să-mi facă o laparoscopie pentru diagnostic.

Știu că se spune să nu-ți verifici niciodată simptomele pe internet, dar eu tot m-am documentat de una singură și am conchis că trebuie să fie endometrioză. Aveam dreptate. În adâncul tău, îți cunoști corpul, știi când ceva e-n neregulă. Trei ani de bătăi de cap înseamnă foarte mult timp, dar femeile [din Marea Britanie] pot să aștepte șapte, până la opt ani. Am trecut prin toate stadiile doliului. Am negat, am fost furioasă, tot. Practic, mi-am pierdut vechea viață. Ultimii câțiva ani au fost un iad pentru mine, dar acum încerc să accept situația și să mă concentrez pe a mă simți mai bine.

Poate că m-ar fi ajutat un diagnostic mai rapid, dar pe cât de bun e Sistemul Național de Sănătate, nu cred că aș fi primit trimitere la laparoscopie oricum, nu până nu mi se agravau simptomele, oricum. Endometrioza, cu cât e depistată mai târziu, cu-atât crește riscul de infertilitate și se agravează durerea. Dacă primeam diagnosticul mai târziu, ovarele ar fi putut fi grav afectate, la fel ca și celelalte părți din corp, în care țesutul creștea și se comporta anormal.

Oameni buni, indiferent cât de banal e simptomul, controlați-vă și bateți-vă medicul de familie la cap. Dacă chiar credeți că e ceva în neregulă, nu îi lăsați să treacă cu vederea. Dacă fac asta, programați-vă la alți generaliști din clinică. Durează mult și e foarte frustrant, dar e necesar. Sănătatea - viața ta - e importantă.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.