Poveștile fetelor care au supraviețuit Statului Islamic

După un război care a durat nouă luni, Mosul a reușit într-un sfârșit să iasă la începutul acestui an de sub ocupația ISIS, care a lăsat în urmă pagube importante. Casele de altădată sunt acum ruine, iar locuitorii trebuie să îndure cicatricile fizice şi psihice pe care le-a lăsat războiul asupra lor.

Viețile adolescenților irakieni au fost dominate doar de conflict. Născuți în timpul războiului din Irak, ei și-au văzut țara mai întâi sub asediul unei coaliții conduse de SUA, apoi au fost martorii unei perioade dominate de brutalitatea grupării jihadiste, care a ocupat orașul Mosul vreme de trei ani. Mulți au suferit traume inimaginabile și au fost puși la încercări grele. Cu toate astea, sunt determinați să-și recupereze țara de sub dărâmături.

Oxfam, compania pentru care lucrez, ne avertizează despre consecințele războiului asupra generației de adolescenți irakieni. Studiul agenției internaționale, „Am uitat ce înseamnă fericirea”, dezvăluie traumele suferite în timpul ocupației ISIS.

Femeile au fost transformate în prizoniere în propriile case şi au fost private de ani întregi de studiu, fiind lăsate să-şi părăsească locuințele doar în compania unui bărbat. Mama şi sora lui Malak, o fată de 15 ani, au murit într-un bombardament care le-a distrus casa, iar sora lui Salih, în vârstă de 10 ani, a murit în timpul unui atac aerian. Zahra, în vârstă de 17 ani, şi-a rupt ambele picioare când a fost prinsă sub dărâmături. Aceste fete sunt acum speranța unui viitor mai bun pentru comunitatea lor.

Zahra vrea să fie profesoară, Salih vrea să devină croitoreasă, iar Malak îşi doreşte să se reîntoarcă la școală. Acestea sunt poveștile lor.

Numele lor au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

Am crescut aici, așa că îi cunoșteam pe toți. Am fost fericită aici, asta până unchiul meu a fost luat ostatic. Când ISIS ne-a asediat orașul, ne-am gândit să fugim, dar ne-am dat seama că ne-ar omorî, așa că am rămas.

Nu mă simțeam deloc în siguranță, așa că stăteam mereu în casă. ISIS se folosea de orice pretext pentru a ucide. Eram atât de speriată. Dacă voiam să merg afară, trebuia să-mi acopăr fața și mâinile și să fiu însoțită de un bărbat. Asta nu era libertate.

Am plecat cu trei zile înainte ca orașul să iasă de sub asediu. O casă din vecini a fost bombardată, apoi o altă bombă ne-a distrus jumătate din casă. Am fost prinsă sub dărâmături şi mi-am rupt ambele picioare. Am reușit să fug cu mama, fratele și sora mea. Tatăl meu a rămas, îi era prea frică că ISIS o să ne ia casa. Ne-am dus în Makhmour și apoi în Kirkuk ca să-mi tratez leziunile de la picioare.

Mă simt în siguranță acum că am scăpat de ISIS. M-am reîntors la școală. Mi-ar plăcea să studiez și să lucrez după ce termin. Mă bucur foarte mult că ne-am întors în satul nostru și că suntem aici cu toții. Vreau să primesc o educație și să devin profesoară. Am vrut să rămân aici pentru că aparțin acestui loc. Nu vreau să plec nicăieri. Vreau ca toată lumea să studieze, să fie educată și să reconstruiască Irakul.

Când ISIS a început asediul asupra orașului, ne-au forțat să ne acoperim trupurile și să nu ieșim singure afară. Am încercat să evadăm, dar ISIS nu ne permitea să plecăm nicăieri.

Cel mai dificil lucru pe care l-am îndurat în timpul ocupației ISIS era faptul că nu aveam voie să ieșim singure afară. Anunțaseră în moschee că dacă vom fi prinse singure sau fără văl, ne vor captura și omorî un frate.

Voiam să plecăm, dar era totul atât de înfricoșător. ISIS ar fi omorât orice familie care ar fi încercat să evadeze. Asediul a început cu atacuri aeriene, care mi-au ucis sora în vârstă de 10 ani și mi-au rănit tatăl.

Familia mea a părăsit Mosul, iar când orașul a ieșit de sub asediu, părinții mei ne-au întrebat dacă vrem să ne întoarcem și noi am spus da. „Vreți să vă întoarceți, chiar dacă nu a mai rămas nimic din casa noastră?”. Și noi am răspuns da.

Sunt fericită că am scăpat de ISIS, dar în acelaşi timp sunt și nefericită pentru că nu sunt la mine acasă și pentru că sora mea a murit. Mă gândesc mult la asta. Aș vrea să reconstruim casa în același loc. Vreau să rămân în sat, pentru că aici sunt familia și rudele mele, dar mi-e teamă că ISIS se va reîntoarce.

Mi-ar plăcea să mă trezesc într-o zi și să constat că ne-am reconstruit casa, și că am o mașină de cusut pentru a putea croi haine.

Mulți au plecat în timpul asediului, dar noi am rămas alături de armata irakiană. Apoi un obuz ISIS a lovit casa noastră. Mama și sora mea au murit, iar tatăl meu a fost rănit.

Bucăți din părul și pielea mamei mele erau împrăștiate pe perete. L-am curățat acum, dar de fiecare dată când ne întoarcem în oraș, îmi amintesc ce s-a întâmplat și mă gândesc la familia noastră. Mă întristează, mi-e dor de ei…

Am mers într-o tabără de refugiați și a trebuit să am grijă de fratele meu mai mic, care încă trebuia alăptat la sân. Nu voiam să stau în tabără, voiam să rămân în sat. Vremea toridă făcea imposibil statul la cort. A fost foarte dificil pentru mine. Obișnuiam să gătesc și să fac pâine, și nu aveam pe nimeni în jur care să mă ajute. Tatăl meu era invalid și rănit.

Ne-am întors astă-vară, dar am găsit casa distrusă. Acum stăm în casa bunicului. Mă simt liberă aici. Pot să merg oriunde pentru că știu că sunt în siguranță. Totuși, nu sunt fericită. Totul e în regulă acum, dar mi-am pierdut mama și sora, și sunt foarte tristă din cauza asta.

Sunt prea tânără ca să mă mărit. Vreau să-mi termin studiile și abia apoi să mă mărit. Mi-ar plăcea să merg în Mosul. Aș prefera să locuiesc acolo pentru că aș avea mai multe oportunități, e un oraș mare.
Dacă într-o zi m-aș trezi și aș constata că toate visurile mele s-au adeverit ca prin minune, atunci am avea o casă nouă, condiții mai bune de trai, mai mulți bani și o viață nouă în care nimic rău nu s-ar putea întâmpla.