M-am întors în Hunedoara să văd cum a ajuns orașul din care pleacă toată lumea
Aici se vede ce-a mai rămas din combinatul siderurgic Hunedoara. TRISTEȚE

FYI.

This story is over 5 years old.

Înapoi acasă

M-am întors în Hunedoara să văd cum a ajuns orașul din care pleacă toată lumea

Primul meu job a fost la un magazin lângă care acum stă scris mare „Mexico”. Jur că n-am dat eu graffiti-ul, deși astăzi adevăratul Mexic e a doua mea casă.

„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.

- De unde ești?
- Din Hunedoara.
- Din ce oraș din Hunedoara?

Sunt din Hunedoara, Hunedoara. Locul ăla care nu e nici Deva, reședința de județ, nici Petrila, cu minele, nici Hațeg, chiar dacă e aproape și el de Mânăstirea Prislop, arhicunoscută pentru că acolo e mormântul lui Arsenie Boca. Sunt din Hunedoara, orașul ăla cunoscut pentru două lucruri mari și late: castelul medieval care atrage tot mai mulți turiști (Castelul Corvinilor) și fostul combinat siderurgic care le asigura locurile de muncă la 20 000 de hunedoreni, la începutul anilor 90. Astăzi, a rămas doar umbra unui oraș cândva vital pentru industria din România.

Publicitate

În funcție de direcția din care vii, la intrarea în oraș te întâmpină fie un poligon, fie un morman de moloz și un pod decorat cu ghivece de flori legate strâns cu sârmă. Poți să vezi toată Hunedoara în cam trei sferturi de oră. Este orașul în care am crescut cu gândul constant că-l voi părăsi. Eu și restul generației mele.

Acum, însă, m-am întors în camera care a rămas acolo. Nu e chiar camera în care am crescut, dar e cea în care îmi depozitez copilăria și adolescența. E de ajuns să stau o zi ca să-mi amintesc toate bucățile care s-au asamblat în mine.

Capitolul 1: „Sună uzina”

Când s-a închis Combinatul Siderurgic, am aflat ce înseamnă ipotecă, ordonanță, salarii compensatorii și emigrare. În primul rând, ai mei au rămas amândoi în șomaj și a dispărut o parte din rutina vieții mele: emoția de a-mi vedea părinții prin marea de oameni care invadau porțile combinatului puțin după ora 15, când „suna uzina” (nici azi nu știu ce suna exact, dar era un sunet de goarnă și noi așa îi spuneam). Odată cu asta, a dispărut și ritualul prânzului în patru (ai mei, eu și frate-miu), de la ora 16, când nu aveam voie să vorbesc prea mult, să las în farfurie sau să nu dorm după.

Dacă în ‘89 orașul era văzut ca unul prosper, cu o populație care se îndrepta spre suta de mii, astăzi e mai mult o amintire a unui trecut promițător care s-a dus dracului. Aici mai trăiesc puțin peste 50 000 de oameni, majoritatea de vârsta a treia.

Publicitate

Tata a plecat prima dată din țară când eu eram în generală. S-a dus să facă bani în Franța. Dar nu înainte să mă învețe că muzica trebuie să înceapă cu Freddie Mercury. Lista a completat-o mama cu Richard Clayderman și mamaia cu Abba. După playlist-ul primit de acasă, anturajul și trend-ul din oraș au adăugat pe rând casete cu rock, hip-hop, manele și drum and bass.

Bun, tata a plecat atunci și plecat e și azi. Acasă, oamenii continuă să părăsească Hunedoara. Județul e fruntaș la numărul de emigranți. Anual câteva sute de hunedoreni își caută destinul în altă parte, dar asta nu e ceva nou pentru România - așa am ajuns să avem cea mai ridicată rată a emigrației după Siria.

Capitolul 2: Școala La grecu'

Hunedoara e genul ăla de oraș de provincie în care ești discriminat dacă mergi la o școală „proastă”. Din nu știu ce motiv, Școala 4 aka Colegiul Național de Informatică „Traian Lalescu” era cea mai bună școală, cel mai bun liceu, elita, cum ar veni. Am învățat acolo din clasa a treia până într-a opta. Liceul avea doar profil de real (Lalescu a fost matematician), iar eu mi-am dat seama că realitatea în care mă ancoram nu prea are de-a face cu cifrele, așa că mi-au rămas două opțiuni: să merg la Liceul 2, la profil turism, sau la Colegiul Național „Iancu de Hunedoara”, la filologie bilingv engleză. M-aș fi dus la oricare dintre ele, dar a intervenit mama, că nu pot să îmi bat joc. Așa am ajuns la filologie.

Publicitate

În afară de orele de engleză și de română, nu prea m-a interesat nimic altceva, așa că prin a zecea am început să chiulesc în draci. Era un protest atât față de ai mei, care nu mă lăsau să ies la date-uri după ore, dar și împotriva profilor autoritari care veneau și, de cele mai multe ori, dictau, judecau, criticau, umileau, nu prea ascultau, nu prea comunicau, nu prea ne înțelegeau. În general, chiulangii se strângeau în jurul unui chioșc, vecin cu liceul, chiar după gard. Îi spuneam „La grecu”. Acolo bârfeam, plângem, iubeam, beam cafea, poșteam un pachet mic de țigări (încă existau pachetele cu zece țigări), jucam barbut, făceam planuri pentru când vom crește mari și vom pleca din Hunedoara.

După liceu, mulți dintre cei care rămân în Hunedoara își continuă studiile la Postliceala Sanitară din oraș. Restul pleacă la facultate în Cluj, Timișoara și București sau la muncă în țări străine. Nu neapărat în ordinea asta.

Faimosul Castel al Corvinilor

Capitolul 3: Dincolo de Hunedoara

Am aflat că lumea asta se întinde mai departe de Hunedoara datorită autocarelor cu turiști care făceau slalom printre gropi, ca să ajungă la castel. Prima mea călătorie singură „undeva departe” am făcut-o cu trenul pe ruta Deva-Iași. Știu că drumul a durat atunci aproape o eternitate și că a fost prima dată când mi-am dat seama că sunt multe alte locuri pe unde mi-ar plăcea să mă plimb și că n-aș înșela pe nimeni dacă le-aș numi, preț de câteva momente, „acasă”. Aveam vreo 15 ani.

Revenind la ce e dincolo de Hunedoara și la trenuri, aici mai e o poveste. Ca să ajungi sau să pleci de acolo, trebuie să mergi musai cu roțile pe asfalt, pentru că astăzi nici trenul nu mai trece pe acolo. Eu m-am îndrăgostit de tren când am mers prima dată la mare, pe la 6 ani, și mama mi-a tradus sunetul roților: „te duc, te-aduc”. Acum doar s-a dus.

Publicitate

La începutul anilor 2000, s-a refăcut drumul dintre Hunedoara și Deva, un traseu de 18 km de asfalt. Tot cam atunci drumul județean s-a transformat în pistă pentru liniuțe și final de viață pentru mulți tineri. Astăzi sunt câțiva kilometri plini de gropi și hârtoape, iar pe o porțiune de vreo doi kilometri nici măcar nu e lumină.

O altă formă de a evada era, ca acum, internetul. De Youtube am aflat tot pe la 15 ani. Aveam un calculator mare și vechi la frate-miu în cameră, dar cumva aveam impresia că internetul înseamnă jocuri de strategie, mIRC și filme de groază online. Când am descoperit Youtube-ul a fost ca și cum mintea mi-ar fi explodat.

Cam pe atunci, anii două mii și-un pic, orașul a fost acaparat de internet cafe-uri. Cei mai mici alături de care rupeam tastaturile aveau vreo 11-12 ani. Pentru câteva ore, era tot ce știam după școală, dar n-am fost niciodată la un long-night (când poți să stai o noapte întreagă la un preț promoțional), chiar dacă mi-am dorit mereu asta.

Azi, ca în multe alte orașe de provincie, păcănelele au luat locul internet cafe-urilor. O consecință a unei vieți sărace și, de multe ori, lipsite de alternative.

În copilărie, evadam des și prin televizor, pe vremea aia era una dintre distracțiile principale. Așa am învățat spaniola din telenovele, doar că taică-miu venea mereu să-mi stingă televizorul și bodogănea de fiecare dată când mă prindea că mă uit pe Acasă. Odată m-a pus cu spatele la ecran și mi-a zis că dacă îi traduc la perfecție ce zic ăia acolo, mă lasă să mă uit la telenovele. Am câștigat.

Publicitate

Cei care au rămas.

Capitolul 4: Adolescența de lângă cimitir

Cumva, am crescut cu prezența faptului că există moarte. Și când zic prezență, mă refer la una cât se poate de fizică. Casa alor mei e undeva în vârful unei pante, la numărul 21. În fața ei, se revarsă cimitirul, pe la numărul 24. Imaginează-ți că nu am ratat prea multe înmormântări în adolescență. Asta era priveliștea de la fereastra camerei mele.

Uneori, mergeam la plimbare prin cimitir și citeam epitafurile. Pe cele care îmi plăceau mult le scriam într-un caiet.

„Din codru rupi o creangă, ce-i pasă codrului de ea, ce-i pasă unei lumi întregi de moartea mea?”

O singură înmormântare aș fi vrut să amân cu o viață, a lui tătaia. Vestea morții lui am primit-o printr-o telegramă, iar după înmormântare am acceptat că moartea chiar există. Nu știu cum e altundeva, dar în Hunedoara, „îți îngropi morții și îi plângi puțin, să nu se întoarcă în mormânt”, iar „dacă plouă în ziua înmormântării înseamnă că le pare rău că s-au dus”. În ziua aia a fost soare.

Acum, cimitirul îmi pare un oraș înghesuit. Biserica a vândut petic de pământ, după petic de pământ, după petic de pământ, până când au ajuns să fie sute de morminte, puse cap la cap, fără pic de spațiu de a trece printre ele.

Capitolul 5: Primul job

În familia mea, precum și în a multora din cartierul unde am crescut, Chizid, străinătatea era locul din care îți trimite tata vederi de câteva ori pe an și de unde vine acasă, maximum zece zile, de Crăciun. Dar pe la 16 ani, la liceu, am aflat că pentru unii străinătatea poate fi și un loc în care se merge în vacanță. Cu sau fără părinți. Am decis că străinătatea mea trebuie să fie un mix între cele două. A trebuit doar să ridic două degete la ora de fizică, pentru a fi înscrisă pe lista celor vreo 20 și ceva care vor merge în Grecia, în vacanța de vară. Asta doar în mintea mea.

Ca să rămâi pe listă, să ieși din țară și să ajungi în vacanță, nu era suficient să stai în banca ta, cu două degete ridicate. Cineva trebuia să plătească pentru asta. Realitatea din mintea mea era ceva foarte accesibil doar pentru mine, nu și pentru ai mei.

Publicitate

Astfel, cele 20 de minute, cât făceam de la liceu până acasă, m-am gândit cum să îi zic maică-mii că eu mă duc în vacanță. Ca de obicei, am început cu o negociere. Ce dau, ce vreau, ce se poate, ce se face. Nu mai știu cât a durat, cert e că la finalul discuției eram angajată la magazinul din cartier, pentru o lună, să îmi fac bani de buzunar. Ai mei au plătit totuși biletul.

În 2005, ca vânzătoare, am aflat cum e să fii și de partea celor care scriu în caietul de datorii. Am mai învățat și cum e să convingi lumea să accepte o gumă pe post de rest și cum e să primești ciubuc de la cei care beau bere în fața magazinului.

Acum, magazinul încă există, caietul pe care lumea din cartier ia pe datorie există și el și cineva a dat un graffiti cu MEXICO (țara în care am trăit un an și câteva luni și la care mă gândesc ca la un acasă mai îndepărtat) pe zid. Atunci am lucrat, acum m-am pozat.

Capitolul 6: Nopțile romantice de la castel

Primul pahar de vin „în oraș” l-am băut într-un subsol în care funcționa prin 2005 un birt de rockeri, House of Rock. Era un loc unde puteai să mergi și la date și la paranghelie și ca să te ascunzi când chiulești. Îmi amintesc momentul în care un tip a ieșit din baie cu un ac înfipt în limbă. Omul își făcuse curaj să-și facă gaură în limbă, doar că nu avea și pierce-ul la el.

Barul a rezistat doar câțiva ani, apoi s-a mutat în alt subsol, apoi s-a închis de tot. Odată cu el a apus și scena underground din oraș.

Publicitate

Sau să spunem că a mai revenit, dar doar cu ocazii speciale: petrecerile de Crăciun ținute într-o clădire din curtea castelului. Am trăit una dintre cele mai memorabile seri, imposibil de organizat la fel în altă parte. S-a repetat vreo trei ierni la rând, când eu eram deja la facultate. Era ceva poetic în a bea un shot de tequila și a-ți da filme romanțate de castelul înzăpezit. Acum, locul ăla este parte din muzeul care aparține castelului.

Alte evenimente socio-culturale se desfășurau în Casa de Cultură. De la spectacole cu păpuși, în timpul săptămânii, la discoteca din nopțile de weekend. Puțin înainte de ora 12, DJ-ul anunța că „începe noaptea românească”. În traducere muzicală, punea manele pe sistem. La un moment dat, prin 2008 parcă, au dat cu lavabil portocaliu pe ea, au închis paranghelia și au pus un semn de antonimie între cultură și manele.

Din păcate, astăzi, viața de noapte e cam inexistentă în Hunedoara. Sunt câteva birturi unde poți să bei ceva până pe la 12-1 și câteva cafenele. Mai sunt și câteva cofetării, dar știm cu toții că savarina nu mai e ce-a fost.

Gara și drumul spre „dincolo de Hunedoara”.

Am avut și un cinematograf în Hunedoara, dar l-am cunoscut mai degrabă din poveștile maică-mii și ale prietenilor un pic mai mari, care mergeau la film și fumau în sala de cinema, că erau doar ei și actorii de pe ecran. Pentru mine Cinema Flacăra a fost mai degrabă o clădire veche unde știam că a funcționat cândva un cinema.

Publicitate

Acum s-a deschis un fel de centru comercial între Hunedoara și Deva, unde poți să vezi filme, doar că nu mulți își permit biletul la preț de mall și nici drumul cu microbuzul dus-întors.

Dacă ai vrea să te duci în Hunedoara, ți-aș recomanda așa:

- Stadionul F.C. Corvinul, echipă care nu înțeleg exact în ce măsură mai există, pe unde s-au faultat și taică-miu și frate-miu în anii lor de „când cresc, mă fac fotbalist”.
- „La pădure” sau locul unde e și Grădina Zoologică. E un loc drăguț pentru un picnic, un fel de belvedere, dar fără o panoramă prea frumoasă. N-aș intra la Zoo. Dintre toate motivele, îți dau zic doar unu’: printre primele mele articole scrise în revista școlii, bineînțeles, a fost și: Grădina zoologică - casa sau închisoarea animalelor.
- Second Hand-urile. Marfă de cea mai bună calitate, la prețuri sub zece lei. Nu zic mai mult.

Epilog

Când merg acasă, mă plimb pe aceleași străzi neasfaltate (presa locală spune că sunt peste 400 de străzi neasfaltate, a mea fiind una dintre ele, chiar dacă eram acasă de cel puțin două ori când s-au strâns bani pentru asta), mă uit la casele neterminate, un fel de Mândrie și beton de Ardeal și sunt claxonată de mașinile cu volan pe dreapta omniprezente în oraș.

Mă întâlnesc cu copiii vecinilor, care sparg semințe în aceleași colțuri de străzi, și cu vecinii care încă beau bere în loc de cafea în încercarea de a uita ce zi e. Pare că nimic nu s-a schimbat.

Hunedoara e orașul din care am vrut să zbor, la propriu. Am rupt cu frate-miu o mie de crengi de salcie, în încercarea de a ne meșteri aripi. Mulțumesc, Icar, pentru asta. În final, ne-am luat zborul pe picioare. El - la muncă în Belgia, eu - la facultate în Cluj. Acum locuiesc în București și mă întorc destul de des acasă, unde mă lovesc de aceleași două întrebări: „Și, tu pe unde ești? Te-ai măritat?”

Dacă nu vezi ce scrie acolo, te ajut eu: „I will love you till the end of time”, Hunedoara!