FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Tot nu pot să vorbesc cu tata, deși e posibil să fie pe moarte

M-am dus acasă să-l văd și tot ce-am putut să discut cu el a fost starea curelei mele.
Autorul și tatăl lui, de Crăciun în 1988.

Mă cheamă John Doran și scriu despre muzică. Tinereii care țin site-ul VICE s-au gândit că ar fi haios să angajeze un tip de 47 de ani care nu poate să iasă din casă fără antacid și „cititori”.

În caz că te-ntrebai sau pur și simplu ți-e prea lene să folosești Urban Dictionary, pe scoțiană sau în graiul Woollyback,, „menk” înseamnă persoană bolnavă psihic sau atipică din punct de vedere cognitiv și e o versiune prescurtată de „mental”. Pe genul, „Treningul tău Sergio Tacchini e blanao, frățică, ia-ți-l și pe menkul ăla de Doran, nici măcar nu-și permite un trening de la Walker. Hai să-i dăm cu cărămida-n cap și să-l împingem în canal.”

Publicitate

MENK 70: Nu mă mai lași înc-un an?

E prima zi cu adevărat călduroasă din an, când tata intră la spital. Tot acolo e și acum, legat la mașinării și perfuzii, când Serviciul Meteo Național declară oficial valul de caniculă după cinci zile.

De obicei primăvara, dacă mă duc în sus spre Liverpool, pe Virgin Pendolino, vremea își schimbă dramatic temperamentul undeva pe lângă Crewe, dar de data asta, soarele încă dogorește când mă dau jos la Lime Street.

În primă fază, când ajung acasă la mama și la tata, în Rainhill, nu pare să se întâmple nimic neobișnuit. Mama îmi spune ce mai fac toți vecinii („S-a mutat o familie de negri vizavi!”, îmi zice cu mândrie), în timp ce tata butonează în sus și-n jos prin posturile TV. Pare în formă și sănătos, pentru un bătrân de 82 de ani care se uită la TV.

Pe parcursul a 24 de ore, senzația că ar trebui să vorbesc cu tata despre ce se întâmplă începe să se insinueze. Cu o noapte înainte să fie internat la Spitalul Whiston, liniștea dintre noi devine atât de puterică încât te apasă. Știu că ar trebui să spun ceva de dragul lui, dacă nu de-al meu; că dacă ceva nu merge bine – și există o grămadă de lucruri care pot să nu meargă bine, am fost avertizat că trebuie să mă pregătesc pentru probabilitatea că ceva nu va merge bine – ăsta va fi probabil cel mai imediat și mai îndelungat dintre regretele mele.

Dezvolt acest gând cum că o să-l intervievez pentru un proiect inventat de lucru și apoi, cu un aparat care înregistrează între noi, o să stau de vorbă cu el despre viața lui. Pot să-i spun că mă gândesc să scriu ceva despre valul de caniculă din 1976. (Dintotdeauna m-am gândit să scriu ceva despre valul de caniculă din 1976 – măcar atâta lucru e adevărat.)

Publicitate

Trebuie doar să găsesc ocazia bună.

Stă și se uită concentrat la ecranul televizorului. Eu stau în balansoarul din cealaltă parte a încăperii și-mi șterg e-mail-urile de pe iPhone. Patru decenii de conversații minimale, abia funcționale, ne-au lăsat complet nepregătiți pentru această perioadă critică, chiar dacă sosirea sa era una dintre puținele certitudini care puteau fi prevăzute.

În cele din urmă, mânat până la granița cu agitația, mă ridic și urlu: „Uită-te în ce hal e cureaua asta.”

Îmi ridic tricoul cu Sly & The Family Drone și arăt spre curea.

E adevărat că cureaua mea a prins și vremuri mai bune. Ce arăta a piele în lumina agresivă de la TK Maxx s-a dezvăluit a fi un soi de înlocuitor făcut de mâna omului, care se uzează pe segmente, până când ajunge la o pânză ruptă, decolorată, cu intervenții minimale sau zero din partea mea. E clar că o să mai fie utilă mai puțin de-o săptămână de-acum încolo.

Aproape că sare în acțiune: „Am eu o curea în plus. Poți s-o iei. E sus.” Șontâcăie până începe să alerge și practic țopăie în sus pe scări.

În camera lui și-a maică-mii îmi întinde o curea încă ambalată în plastic. Mi-o scot pe cea veche și o înlocuiesc. Și stăm acolo o vreme, o diagramă Venn umană. Bărbatul de 82 de ani care nu comunică liber decât despre șofat, decorat sau când se plânge de alții și bărbatul de 47 de ani, care nu comunică liber decât ca să vorbească despre muzică și să se plângă de propria stare de sănătate, cu micuțul fragment de suprapunere reprezentat de prezența unei curele nou-nouțe.

Publicitate

„E un pic prea elegantă pentru mine”, zice el, dând din cap spre cureaua absolut normală.

„Nu, e minunată”, zic eu. „Mersi mult.”

Se întoarce și coboară scările, așa că îl urmez și eu. Pot să simt cum se îngroașă aerul dintre noi, până ajunge ceva aproape palpabil. Simt că aș putea să dau o gaură cu pumnul în distanța dintre noi.

Se oprește la ușa camerei din față, iar mâna nu și-o odihnește pe clanță. Are de gând să spună ceva?

Observ că degetele i se îndreaptă spre clanță, dar n-o atinge, și-mi dau seama fix la timp că e din cauză că stă să cadă pe spate. Îl prind și îl îndrept și apoi sparg tăcerea cu două silabe: „Iată-te.”

Numai că nu spun „iată-te”. Sunt la tata acasă, la periferia orașului Liverpool, așa că ce spun, de fapt, e „iaca”.

Mai târziu, când zace întins la parter, beau o ceașcă de ceai cu mama și iese totul dintr-o suflare.

„E a patra oară când cade. Probabil că fix acum i-a scăzut numărul de celule albe. Nu contează cât de mult fier își ia prin alimentație, nu se absoarbe deloc momentan. Eram doar ușurat că fuseseră cei din comisia pentru cancer de acord să coopereze. Adică, gen, are 82 de ani. În mod normal ar fi zis nici gând, dacă era oricare moș de 82 de ani. Numai că el nu are, de fapt, 82 de ani, nu? Doar că asta scrie în certificatul lui de naștere. Uită-te la el. Nici vorbă să fie ăsta un bărbat în vârstă de 82 de ani. Și probabil că au observat cât e de puternic. Situația e atât de mult mai bună în prezent, față de acum 15 ani… când a avut prima dată… atât de mult mai bună. Gen, a primit diagnosticul abia acum o săptămână, sau cam așa ceva, și iată-ne… mâine îl operează. După tomografie nu erau 100% siguri dacă nu cumva nu se întinsese. Avea o pată pe unul dintre plămâni și tușește nonstop deja de câteva luni. Dar, na, știi că a avut tuberculoză la 19 ani, probabil că are plămânii afectați de-atunci. E la fel ca înainte – știi asta – dar mai sus. Chirurgul a spus că nu știe să spună cât o să scoată din el până nu-l deschid. Vedem mâine, mă gândesc. Probabil o să aibă niște restricții alimentare. Și… trebuie să fii pregătit, John, trebuie să fii pregătit. S-ar putea întâmpla orice. Dar uită-te la el. N-are cum să aibă 82 de ani, pur și simplu n-are cum…”

Publicitate

Foto: Al Overdrive

A doua zi, stăm într-o sală de așteptare, de la camera de gardă 4B a Spitalului Whiston – probabil doar la câteva sute de metri de locul în care m-am născut – sub un poster mare care promovează donarea de țesuturi. Trei oameni așteaptă să intre în operație; fiecare e însoțit de un mic grup de oameni. Și toți încercăm să nu ne uităm la poster. Primim vizita unui anestezist, a unei asistente Macmillan, a chirurgului însoțit de asistenta șefă de sală, care explică toți în detaliu ce urmează să se întâmple. Toți își termină propozițiile cu întrebarea „E ok așa, Kevin?” Noul crez al incluziunii totale. Îmi dau seama că tata nu ascultă nimic din ce zic. Pur și simplu scrâșnește din dinți, încurajându-i s-o termine odată. „Hai, domne, odată, ce facem?”, aproape că-l aud gândind.

Ne luăm la revedere și după câteva minute suntem înapoi afară, în căldura toridă, așteptând o mașină care să ne ducă înapoi la Rainhill. Un tip într-un trening țipător se apleacă asupra unei femei în halat, pe la 40 de ani, în timp ce fumează cot la cot cu ea. „Ți-am zis că nu poți să traversezi să ți le iei. Au o ofertă specială la cutii de tablă în St Helens, așa că trebuie să mă duc la magazinul cu licență de-acolo. Dă-ne doar banii și mă duc acum. Mă întorc mai târziu.”

Femeia își sprijină capul în palme. „Toți banii pe care ți i-am dat. Probabil crezi că sunt proastă, în morții mă-sii. De ce nu poți pur și simplu să…”

Publicitate

O întrerupe abrupt și șuieră: „Dă-mi poșeta și taci, pizdă proastă.”

„Să mergem să stăm acolo?”, îi spun eu tăios maică-mii, și mergem amândoi mai sus pe cărare, până când nu îi mai auzim și stăm în siguranță, lângă niște adolescenți în tricouri cu Slipknot, care fumează iarbă în spatele unui tufiș.

Înapoi acasă, situația e ok pentru tot restul dimineții. Avem o grămadă de treabă prin casă de care trebuie să ne ocupăm, iar apoi, după prânz, pălăvrăgim din când în când. Dar pe măsură ce ora 2 devine ora 3, îmi dau seama că e agitată. În cele din urmă, zic: „Uite ce e, sună-i, dacă asta vrei, și gata.”

Mama sună la spital: „Aha… Dap… Dap… Terapie intensivă… John Kevin Doran… Aha…” Eu mă simt de parcă m-aș bălăngăni de pe un stei de stâncă. Nu fac față la toate astea. Îmi vine să ies pe ușă fugind. Aș putea să mă întorc înapoi la Londra și apoi să nu mai răspund niciodată la telefon când mă mai sună cineva din Merseyside.

Discuția durează prea mult. Nu i-ar spune la telefon, nu? Aș face orice să amân următoarele câteva clipe. La propriu, orice…

Iar apoi lasă telefonul să-i cadă și începe să plângă. Își afundă capul în palme.

Simt simultan că parc-aș fi primit un pumn în burtă și am fost mușcat de un șarpe veninos, ca și cum mi se scurge o otravă prin vene. E ca și cum se cască ușor o ușă spre o lume a groazei.

Dar apoi mama îmi vorbește mie direct: „Iartă-mă… Îmi pare rău, John. E ok. E treaz. Doar că… m-a cam…”

Publicitate

Ridic receptorul de pe covorul bej cu model și-l pun la loc în furcă: „Păi, atunci ar cam trebui să ne grăbim să ne întoarcem acolo.”

Singur în încăpere se află în mijlocul unei pânze de păianjen formată din tuburi și perfuzii. Peste nas și gură are prinsă o mască, care scoate un șuierat puternic. Are capul înfășurat cu pături, în ciuda faptului că ziua e caldă. Pantaloni antici de la Farah Sta Press, o cămașă de bumbac de-o culoare deschisă, cu model, și o vestă de bumbac alb, sunt împăturite pe un scaun, lângă pat. Nici măcar acum nu pare atât de bătrân. Preț de o clipă, seamănă cu bărbatul pe care-l așteptam așezat pe pervaz; îl așteptam să vină de la serviciu, îngrijorat că avusese loc vreun accident la fabrică, acum vreo 40 de ani.

E slab de tot, în afară de antebrațele foarte musculoase. Sunt brațele unui om pe care n-am putut niciodată să-l bat la Skandenberg.

Dar apoi mama îi scoate ochelarii cu lentile groase, bifocale, ca să-i potrivească masca de oxigen și, brusc, cu acel ultim strat de protecție eliminat, își arată vârsta până la ultima zi a celor 82 de ani ai săi.

Rubrica asta a inspirat aplaudatul volum de memorii al lui John Doran, „Jolly Lad”, despre cum și-a revenit din alcoolism, dependență de droguri și boală psihică. O ediție nou, extinsă, tocmai a fost publicată la Strange Attractor Press.

Poți să citești toate articolele precedente din rubrica lui John, Menk aici.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.