Mi-am pus fanii de pe Instagram să-mi ghideze viața și m-am trezit la sute de kilometri de casă

Nu aș spune despre mine că am „o viață grozavă”. Sunt OK, dar având în vedere că am avut „părinți care m-au susținut la fiecare pas” și nu am suferit nici „vreun accident care să-mi schimbe complet viața”, ar trebui să mă descurc mult mai bine. Am dat cu piciorul la fiecare șansă pe care am avut-o vreodată. Ca de exemplu când nu am putut alege între două universități de mâna a doua din Londra, așa că mi-am amânat înscrierea. Apoi am amânat-o iar, ca într-un final să renunț de tot și să nu mai merg la facultate.

Instagram Stories are o nouă funcție: poți face sondaje. Și în timp ce tu le vezi ca pe o chestie prin care prietenul tău alege să se dea în spectacol, eu văd altceva. Eu văd oportunitatea de a schimba lumea, de a schimba vieți. Deci să începem cu propria mea viață, zic. De ce să iau singur decizii de rahat când îi pot lăsa pe alții să facă asta în locul meu?

O să-i las pe urmăritorii mei de pe Instagram să-mi dicteze fiecare decizie timp de o zi întreagă.

Deschid ochii, ca să dau piept cu acea urmă familiară pe care o simt în fiecare dimineață și încep să-mi cântăresc opțiunile pentru micul dejun: un terci de ovăz trist sau un Alpen trist? Dar apoi îmi dau seama: astăzi nu e o zi ca restul. Astăzi am 1 000 de oameni cu intenții bune care iau deciziile în locul meu. Să-i anunț despre asta.

Ei bine, nu o să vă spun povestea pe care mi-o imaginasem inițial. Aceea a unui tip ajuns într-o comă de 24 de ore din pricina votului popular.

Așa, următoarea decizie. Ce ar trebui să port? Un tricou cu un joc de cuvinte dintre numele președintele rus Vladimir Putin și poutine, preparatul originar din Quebec, asortat cu o geacă de piele maro și o pereche de jeanși Georgio Peviani? Sau o ținută monocromă care nu mă face să arăt ca un șofer de tir belarus?

Prima variantă să fie!

Ies afară și sunt pus în fața unei alte decizii: stânga sau dreapta? Cafeneaua vegană Blue Brick sau John The Unicorn? Habitatul natural al unor foști producători de publicitate care ar plăti cu 15 lire mai mult pentru o brânză cheddar „corespunzătoare” sau locul din care pretind că se întorc acasă plozii lor, studenți la arte?

Dulwich sau Peckham?

Acum avem o destinație. Acum o decizie cu care mă zbat zilnic:

Să șchiopătez sau nu? Luați decizia asta în locul meu, oameni buni de pe Instagram.

Cine ar fi crezut că o zi întreagă de șchiopătat e ceea ce am avut mereu nevoie pentru a excela în viață? Mulțumesc că îmi purtați de grijă.

Acum, micul dejun: un loc destul de pretențios sau McDonald’s?

OK, de acord.

În continuare, megalomanii de pe Internet care votează acum cu sutele au ocazia de a-mi alege felul de mâncare sau de a lua decizia asta:

Tipului ăsta oarecare, care poartă o jachetă Gore-tex și are linia părului asemănătoare cu a lui Kevin McCloud.

Sigur că oamenii de pe Internet votează cu 72% în favoarea străinului, și străinul ăsta, care se vede la o poștă că-i vegetarian, îmi recomandă salata cu dovleac și fasole păstăi pentru că el este vegetarian.

Acum că am primit mâncarea, care mi-a fost recomandată de către străinul vegetarian, fac ceva ce nu aș face niciodată pentru că ar fi considerat „extrem de nepoliticos” sau mă bucur de șansa că pot să fac ceva ce nu aș face în mod normal, pentru că ăsta-i rostul exercițiului ăstuia până la urmă?

Până în punctul ăsta, oamenii au preferat mai mult să urmărească decât să participe, dar acum nu s-au ferit să-mi umple inbox-ul cu mesaje private. Oamenii vor ca eu să-i rănesc sentimentele tipului ăstuia.
Respir adânc, adopt o figură încruntată și îmi strâng lingura între degete: pot să fac asta.

Sunt zăpăcit și merg împleticit pe stradă, încep să mă gândesc că poate nu a fost o idee așa de grozavă până la urmă. Poate că oamenii o să folosească oportunitatea asta ca să-și bată joc de mine în loc să mă ajute.

La porțile stației Rye Peckham, dau peste ceva care îmi poate satisface curiozitatea. Sunt oare o marionetă prin care oamenii își pot exprima impulsurile sadice sau incidentul de la cafenea a fost doar o întâmplare? Sigur oamenii drăguți de pe Instagram n-o să mă pună să comit infracțiuni?

Văd că am cele mai multe voturi la sondajul ăsta. Șchiopătez pe stări, în timp ce transpir din cauza gecii de piele, și mi-e teamă de ce mă paște.

Oameni de pe Instgram, ar trebui să mă îndrept despre centrul de Scientologie din oraș, avanpostul Tottenham Court Road a unei organizații înfiorătoare, acuzată de acte funeste atât de critici, cât și de foști membri seniori? Sau, mai rău, într-o piscină cu mingi de plastic pentru adulți din Shoreditch?

Se pare că unii oameni sunt la fel de plictisiți și/sau simt aceeași repulsie față de Ballie Ballerson la fel de mult ca și mine.

Este aproape ora trei după-amiaza când cobor din tren la London Bridge. Încă n-am mâncat pe ziua de azi și mi se face rău, simt cum începe să mă doară capul.

Numiți-l Sindromul Stockholm, dar încep să-mi ador suzeranii care îmi decid viața cu o singură apăsare pe ecran. În timp ce iau o gură dintr-un ou necondimentat, dau de e-mailul unui anume PR pe nume Asher. Le arăt și lor.

În decursul a zece minute, Asher mi-a dat câteva sfaturi drăguțe și este pe drum cu câteva doze de bere „Buckfast” de la Commotion Lotion. Mi-e frică de ce îi va face comunitatea de Instagrammeri bietului Asher, având în vedere ultimele evenimente.

La scurt timp, mă trezesc în fața ușilor sfinte ale centrului de Scientologie, așa că le dau următorilor mei două opțiuni:

Când sunt pe cale de a intra iar pentru a lua un număr exagerat de stilouri inutile, simt o bătaie ușoară pe umăr. Este Asher. Îmi zâmbește, cu baxul de Buckfast sub braț.

Asher e un tip mișto. Genul de tip care te-ar putea convinge că este un lucru bun că ai dărâmat o halbă fără ca măcar să fi luat o gură din ea. Îi întrerup pitch-ul entuziast despre show-ul gratuit cu ocazia Halloween-ului al unei trupe pe nume King Kong Company ca să-i explic situația în care mă aflu. În timp ce-i povestesc, văd cum îi dispare sclipirea din ochi. Pare îndurerat. Este mai mult decât evident că nu se simte deloc confortabil cu ideea, așa că-l momesc.

Intrăm, și un tip cu o față ca o marionetă din Punch and Judy ne salută.

Merg prin centrul de Scientologie, vânând fiecare oportunitate de a înhăța un stilou. Asher este agitat și pune întrebări despre istoricul clădirii.

Cer să-mi fie făcut testul de personalitate ca să mai tragem de timp. Începem să-l parcurgem. Bifez răspunsurile la întâmplare. Asher pune o grămadă de întrebări. Nu pot să mă descurc cu asta.

Zece minute mai târziu, apare tipul, indică un grafic și situația nu arată bine pentru niciunul dintre noi. Suntem amândoi deprimați, conform unei organizații care deține o metodă garantată pentru tratarea depresiei, disponibilă la un preț mic, mic. Dar am un lucru mai important pentru care să-mi fac griji: stilourile.

În cele din urmă, după multe întrebări, ies cu doar 8 stilouri. Asher pleacă, vizibil tulburat. O altă victimă colaterală pe ziua de astăzi, după puștiul ăla care mi-a scris în privat că are „2 EXAMENE MÂINE și că stau aici și tot dau refresh la pagină ca să văd pe unde mai ești [în loc să învăț]”.

Jumătate dintre oamenii care votează sunt ca tipul ăsta: se bucură de spectacol. Despre cealaltă jumătate, cu cerințe super specifice, sunt mai îngrijorat:

Reușesc să ajung într-un final la Turbine Hall și găsesc persoana care mi-a trimis mesajul. După ce ușa se închide, ea mă conduce într-o cameră mică. „Încă șchiopătezi!”, râde ea, și îmi arată cu degetul cele aproximativ 7 000 de scări pe care trebuie să le urc acum.

Ajung într-un final sus și încep să-mi dau seama ce-i asta: o avanpremieră a unei expoziții noi, realizată de rusoaicele Ilya și Emilia Kabakov, stabilite în America. Avanpremiera este urmată de o cină pretențioasă. Mi se spune să aștept în liniște, timp de o jumătate de oră, într-o cameră dintr-un colț.
Intru, cu un pahar de șampanie în mână și mă uit împrejur. O văd pe Maria Balshaw, director CBE, cum stă de vorbă cu câțiva ruși îmbrăcați în niște ținute care par incredibil de scumpe. Și atunci mă lovește: n-am ce căuta aici. Asta e la crème de la crème a lumii din domeniul artei.

Îl observ pe un bărbat, roșu la față ca un homar și cu o mustață fantastică, care vorbește fluent rusă, ca toată lumea de altfel, holbându-se la tricoul meu pe care scrie „Vladmir Poutine: Cea Mai Bună Alegere a Kremlinului”. Poate că-i place?

Suntem pe cale să aflăm.

Conversația se întinde, într-un mod penibil, până când suntem chemați politicos la cină. În timp ce căscăm și ascultăm discursurile unor oameni bogați rostite în limbi pe care nu le cunoaștem, decid că e timpul pentru ultima întrebare. Îmi verific mesajele. Nu știu dacă e din cauza celor patru pahare de șampanie sau a stomacului meu gol, dar ceva începe să prindă contur în mintea mea.

Am postat asta când eram beat, ca pe o glumă, cu gândul că oamenii de pe Instagram aveau să-și dea seama că am îndurat destule și că aveam nevoie doar de un drum rapid și sigur până la cea mai apropiată canapea, o pizza și câteva doze ca să-mi închei ziua. Pentru că ei ar alege desigur opțiunea „Bake Off” că ar fi însemnat să interacționez cu un străin, așa cum au ales și atunci când a fost cu fanul vegetarian al salatei de dovleac și al necunoscutului de la Tate.

Dar apoi îmi dau seama ce am făcut și mă gândesc la contul meu bancar, și la faptul că n-am suficient de mulți bani ca să-mi permit o altă metodă de transport pentru a ieși din țară. Din fericire, oarecum, există două opțiuni destul de accesibile:

Îmi închid telefonul cu zece minute înainte ca ambele bilete să dispară de pe pagina de booking. Au dezvoltat oamenii ăștia un fel de conexiune cu mine pentru că mi-au dictat viața astăzi? O responsabilitate parentală pentru o persoană a cărei viața au dirijat-o pentru aproape 24 de ore? Un nivel de empatie care-i împiedică să mă imagineze înghesuit într-o cușetă Eurolines, timp de opt ore?

Au trecut zece minute. Mă uit la telefonul meu: au fost înregistrate 695 de voturi și sunt doar 9 voturi împotrivă.

Nu-mi vine să cred. Oamenii ăștia mă urăsc mai tare decât mă urăsc eu însumi. Sunt mult mai răi decât aș putea fi eu vreodată. Mi-am pus viața în mâinile lor și, după ce am șchiopătat 13,5 kilometri (conform iPhone-ului meu) și m-am îmbrăcat ca un tată în vacanță, după toate astea, primesc asta. O cușetă plină de lume cu destinația Bruxelles, în care trebuie să stau timp de opt ore și care pleacă la ora zece seara, ca să stau șase ore într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni.

În timp ce drumurile Kent A dispar în întuneric, oftez și îmi trec mâna prin păr, incapabil să iau decizii. Ar trebuit să fiu în Dublin până acum. Observ că tipul de lângă mine, care are niște căști de PC, se hlizește.

Dacă tot sunt doar un personaj pentru următorii mei, de ce să nu merg până la capăt? Le ofer șansa de a alege: să mă prezint ca Oobah sau ca Georgio Peviani, designerul de modă imaginar pe care l-am impersonat timp de un weekend în timpul Săptămânii Modei de la Paris cu două săptămâni înainte?

Patrick; Georgio. Dacă tot suntem într-o situație dificilă, de ce nu?

Mi-e greu să-mi dau seama ce-l face pe Patrick așa de simpatic, având în vedere că își leagănă picioarele precum un copil atunci când se hlizește, și în ciuda faptului că insistă să-i folosesc încărcătorul de telefon, deși el are mai puțină baterie decât mine pentru că „asta e munca ta”. De fapt, totul este simpatic la Patrick, așa că îl las să-mi încarce telefonul.

Mai târziu, după o noapte întreagă de tachinări, Patrick se urcă în autobuz, în Ghent, și avem parte de un rămas-bun emoționant la 5 dimineața.

Cam o oră mai târziu, mă ridic, ies din cușetă, și respir aerul înțepător de Bruxelles. Deodată mă lovește un gând: în loc să fiu nervos pe urmăritorii mei de pe Instagram, ar trebui să le mulțumesc pentru că m-au trimis aici.

Mi-ați dăruit lucruri pe care nu le-aș fi avut altfel: un prieten nou, o durere de coccis de la tot șchiopătatul ăsta fals, și o dimineață într-o țară mișto.

Mulțumesc.

Contul public de Instagram al lui Oobah: 2017-17. Odihnească-se în pace.

@Oobahs