Playboy a militat pentru avort, în timp ce-și bătea joc de femei
Imagini via Playboy
istorie

Playboy a militat pentru avort, în timp ce-și bătea joc de femei

Revista pentru bărbați s-a re-branduit de curând drept „Divertisment pentru toți”, ceea ce unora le-a provocat scepticism.
9.1.18

„Nu cred că avem de a face cu o viață reală oricum, până nu se naște copilul și începe să i se formeze personalitatea; deci cred că vechiul argument împotriva avortului e complet depășit”, a spus doctorul Allen J. Moore, profesor asociat de educație creștină de la Școala Claremont de Teologie, în iunie 1967. Dar nu oferea acest argument pro-avort într-un interviu cu New Republic sau într-un articol despre schimbarea atitudinilor la adresa avortului în revista feministă Spare Rib și nici într-un editorial din New York Times. Se pronunța împotriva credinței catolice că viața începe de la concepție, într-un material despre religie publicat într-un număr din Playboy.

Publicitate

Revista lunară și-a câștigat reputația prin publicarea nudurilor lui Marilyn Monroe – iar, mai târziu și-a construit reputația prin portretele Playmate-urilor, modelele nud, în general blonde, întotdeauna tipul „vecina de-alături”. Dar de-a lungul anilor 60-70, Playboy a contribuit și la schimbarea percepeției americanilor asupra sexualității feminine – și a devenit un suporter marcant al dreptului la avort. Revista publica articole și interviuri pro-avort încă din 1963, cu zece ani înainte ca avortul să fie legalizat în toată țara prin procesul Roe v. Wade; a oferit o platformă unor femei precum Margaret Atwood și Germaine Greer, în ciuda faptului că cea de-a doua nu era de acord cu multe dintre principiile Playboy, și a contribuit la finanțarea Amendamentului pentru Drepturi Egale și a Institutului Kinsey prin fundația non-profit Playboy.

„Există misoginism și patriarhat în revista Playboy și în perspectiva de gen a revistei”, recunoaște profesoara de istorie de la Universitatea de Stat din Colorado Carrie Pitzulo, care a scris, la propriu, cartea despre feminismul Playboy, Bachelors and Bunnies: The Sexual Politics of Playboy. „Dar nu cred că au fost nici pe departe creditați suficient pentru… abordarea lor de susținere pe care o are revista adeseori la adresa femeilor și… a feminismului liberal.”

Hugh Hefner a fondat Playboy în 1953, cu ajutorul unei investiții de 1 000 de dolari din partea mamei lui, Grace, o metodistă din Nebraska, care și-a susținut fiul, dar n-a fost de acord cu munca vieții lui. Numerele timpurii, scoase de Hefner în anii 50, acorda o pondere egală artei, cocktailurilor, ficțiunii literare scrise de autori precum Ray Bradbury și blonde goale, cu țâțe mari; combinația evoca principiul lui Hefner, care s-a extins în filosofia Playboy, că sexul e la fel de important ca să fii gentleman ca și manierele și eleganța vestimentară. „Ne place să amestecăm cocktailurile și un aperitiv-două, să punem un pic de muzică de atmosferă la fonograf și să invităm o cunoștință feminină pentru o discuție calmă despre Picasso, Nietzsche, jazz, sex”, a scris Hefner despre cititorul Playboy ideal în primul număr.

Publicitate

Primii cititori ar fi dat peste puține înclinații feministe evidente în această filosofie. Pe toată durata anilor 50, secțiunea de Glume de Petrecere includea niște poante scurte nesimțite în care femeile sunt descrise ca ahtiate după bani și care se folosesc de sarcină ca să-i prindă pe bărbați în capcană. „În Dicționarul nostru fără Perdea, o ahtiată după bani care-și distruge partenerii întâlnindu-se în oraș cu ei”, scrie în numărul din mai 1958. În numărul din septembrie 1958, scriitorul Philip Wylie se plânge: „Doamnele au câștigat avantajele legale ale egalității – și și-au păstrat avantajele sociale ale poziției lor protejate pe piedestal. Pentru ele, egalitate înseamnă tronul tiranului.” (Acest pasaj sexist apare sub titlul „Feminizarea Americii.”)

Dar pe alte pagini are primelor numere se întâmpla altceva. Hefner a angajat un model pinup și un fotograf, Bunny Yeager, care trăsese câteva dintre cele mai celebre poze cu Betty Page, ca să facă niște pictoriale cu Playmate-ul. „E mai ușor pentru o femeie”, a spus Yeager, „să-i ceară unei fete să-și scoată hainele”, conform necrologului din Washington Post. Dar fotografa își și infuza materialele cu un umor subtil. Pictorialul său cu Miss Decembrie 1956 ca Playmate-ul Lunii o surprinde pe modelul Lisa Winters în lenjerie albastru pal, complet transparentă, dar și încheiată până la gât și lungă până la gambe, care trage perdeaua într-o poză de gospodină; reflexia ei în oglindă nu e o imagine inversată, ci o versiune mult mai senzuală a lui Winters. „Îi place enorm să citească și își petrece cel puțin o zi pe săptămână la biblioteca publică. Preferatele ei speciale sunt poemele de dragoste ale lui Elisabeth Barrett Browning”, scrie textul însoțitor. „Zice despre ea că e fată de casă”.

Articolele de genul ăsta erau des întâlnite în numărul din anii 50 din Playboy. Înainte ca revista să dezvăluie partea dorsală a lui Miss Iulie 1958, Linné Nanette Ahlstrand, o arată jucând șah într-o helancă și îi descrie interesele drept „se face comodă pentru o seară extraordinară de teatru sau un film străin bun.” Când cititorii o văd, în cele din urmă, goală, zâmbește. E singură, îi place mult sexul și arată ca și cum ți-ar putea fi vecină. Posterele cu Playmate-urile sugerează că toate fetele, chiar și cele din suburbii și intelectualele, se bucură de sex. Cum zice și profilul lui Miss August 1957, Dolores Donlon: „Pentru fiecare fată (exceptând situația în care e pustnică și nu prea cunoaștem așa ceva) există cineva care stă alături; și, în sensul ăsta, orice fată e fata de-alături”. Un milion de companii porno au copiat notoria estetică de „fată de-alături” inovată de Playboy, dar deși astăzi ideea a ajuns să provoace așteptări nerealiste de la femei, în anii ’50 era revoluționară.

„Chiar și-atunci când publica cele mai sexiste comentarii, revista spunea că fetelor bune – cam asta ar fi fost terminologia folosită în epoca respectivă – le place sexul”, explică Pitzulo. „Aveau dreptul la sex. Aveau dreptul să fie stăpâne pe propria sexualitate și [s-o] exprime, chiar și în afara căsniciei. Evident, totul se face în slujba bărbaților hetereosexuali, pentru că bărbații heterosexuali practic nu pot să și-o tragă dacă nu există femei dispuse să facă asta în afara căsătoriei, iar în anii 50 era foarte important. [ Playboy a fost] una dintre singurele voci mainstream care spunea că și femeile au dreptul la propria sexualitate.”

Publicitate

Pe măsură ce anii 1950 au devenit anii 1960, Hefner a început să se enerveze din ce în mai tare din cauza standardelor sociale pudibonde care dictau comportamentul sexual al tuturor. A devorat manifestul feminist al lui Betty Friedan, The Feminine Mystique, și s-a trezit că e de acord, dacă nu chiar empatizează cu descrierile liderei feministe care spune că societatea le face pe femei să-și irosească alegerile acasă, în pat și la serviciu. „Frustrarea femeilor în gospodărie”, spune acesta, conform cărții Playboy and the Making of the Good Life in Modern America, „a fost o paralelă directă cu senzația că se-ntâmplă ceva… ce pur și simplu n-are sens.”

În 1965, Playboy a publicat un articol de Julian Huxley care era pro avort – cu opt ani înainte de Roe v. Wade. În același an în care revista s-a pronunțat în favoarea dreptului femeii de a alege, Hefner a creat Fundația Playboy, o organizație non-profit care a donat bani Institutului Kinsey, centre pentru victimile violului și Serviciul de Consultanță Clerică, o organizație care conecta femeile cu serviciile pentru avort. După ce Fundația Playboy a dat bani Proiectului pentru Drepturile Femeilor al ACLU, Ruth Bader Ginsburg, care pe vremea aceea era avocată la ACLU, a fost co-semnatara unui bilet de mulțumire, publicat în numărul din august 1973: „A.C.L.U. a luptat pentru drepturile femeilor la avort cu mult timp înainte de decizia istorică a Curții Supreme a SUA. Acum facem activism pentru avorturi și anticoncepționale pentru minori, fără consimțământul părinților.”

Pe tot parcursul anilor 1960 și la începutul anilor 1970, redactorii foloseau Forumul Playboy, echivalentul revistei al rubricii de scrisori pentru redacție, ca să publice mesaje de la activiști. „Mulți activiști foloseau Forumul… ca spațiu de expresie pentru informații și update-uri pe tema progresului”, spune Pitzulo și adaugă că vorbeau despre noile legi statale ale avortului, numere de telefon ale celor care asigurau servicii și anecdote pozitive despre avort. Într-un articol care pare extras de pe xoJane, numărul din martie 1971 cita povestea unei călugărițe despre avortul ei.

Hefner le-a acordat experților în avort mai mult spațiu, iar în numărul din septembrie 1970 a inclus o istorie a avortului în America de Nord scrisă de doctorul Robert Hall, în care reproșează creștinilor că ceea ce cred ei despre avort e „metafizică teologică”. („Într-o națiune întemeiată pe principiul separării dintre biserică și stat”, spune acesta, „[credința lor] n-ar fi trebuit introdusă niciodată în sălile noastre de tribunal și în camerele legislative.”) Articolele au fost publicate în revistă, alături de nuduri și interviuri cu oameni gen Martin Luther King Jr.

Publicitate

Articolele din Playboy contau, pentru că iepurașul devenise în anii 1960-70 la fel de ubicuu ca și Mickey Mouse. Hefner era gazda emisiunii de succes de pe CBS Playboy After Dark, în care el și niște femei îmbrăcate în iepurași se întrețineau cu oaspeți celebri, iar în 1960 a deschis un lanț de Cluburi Playboy. (Când proprietarii de francize din sud au refuzat să primească membri de culoare în cluburi, Hugh a cumpărat de la ei cluburile și a impus niște manageri mai progresiști.) Playboy Enterprises era un trust media în toată regula (înainte să existe așa ceva), iar revista principală se transformase în una dintre publicațiile premium pentru un segment de bărbați influenți, profesioniști, liberali, iar tirajul urcase până la peste șapte milioane de cititori în 1972.

„În anii 1960, oamenii chiar citeau revista pentru articole”, spune Pitzulo. „Probabil se uitau la poster mai întâi, dar vedeau Playboy ca un canal pentru astfel de conversații… [Playboy era] considerat unul dintre principalii arbitrii ai acestei conversații. Despre feminism și drepturile femeilor și despre drepturi civile… Playboy era deschizător de drumuri.”

„Se folosea de platfomă și de atenția sporită ca să promoveze cauzele astea pe-atunci”, spune Cooper Hefner, fiul lui Hugh și actualul director creativ al Playboy. „Ce l-a făcut să facă asta: o obligație, senzația că nu asta este lumea în care vreau să trăiesc.”

Multe feministe liberale susțineau Playboy, dar feministelor radicale le displăcea revista. Femeile au protestat în fața sediului de la Chicago, iar Conspirația Internațională a Femeilor pentru Terorism din Iad (WITCH) a mers până-ntr-acolo încât să-i trimită lui Hugh o amenințare cu moartea în 1970.

Din Vila Playboy de la Chicago, unde trăia și muncea, Hefner a început o ofensivă. Conform eseului lui Pitzulo „Bătălia din patul fiecărui bărbat: Playboy și feministele înflăcărate”, le-a comandat editorilor să ceară de la colaboratori o demontare satirică a „superfeministelor”. Directorul editorial AC Spectorsky și alții au dezbătut ideea, înainte să se decidă să angajeze o jurnalistă serioasă ca să scrie un articol complicat despre mișcarea femeilor. Au susținut că articolul ar putea să recunoască problemele legitime ale femeilor, dar să le critice pe cele pe care Hefner le vedea ca feministe militante. Hefner a fost de acord.

Publicitate

Playboy a apelat la Susan Braudy, o tânără scriitoare din New York, care avea să fie nominalizată ulterior la Pulitzer. (Braudy nu a răspuns mai multor cereri să comenteze.) Pitzulo susține că a predat un draft care le critica pe femeile din gruparea Redstockings pentru „grevele lor fără sex” și spunea că WITCH au distrus Atlantic City în timpul protestelor lor de pe durata concursului Miss America din 1968. Cea mai rea, după părerea lui Braudy, era Roxanne Dunbar: ea conducea Celula 16 de la Boston, iar Braudy a susținut că a „citit Al doilea sex de Simone de Beauvoir și și-a părăsit soțul și copilul cu un defect din naștere”. Însă Friedan, a scris Braudy, conform declarațiilor lui Pitzulo, conducea o mișcare „conservatoare și pragmatică”.

„Bătălia din patul fiecărui bărbat” i-a împărțit pe editorii bărbați ai Playboy, dar multe dintre editoarele sale – editorul asociat Julia Trelease, șefa pe copy Arlene Bouras, editorul asociat de ilustrații Michelle Altman – s-au opus articolului. Braudy își amintește într-un eseu publicat în 2016 pe Jezebel că Trelease i-a complimentat munca.

Indiferent de opiniile reale din epocă, lui Hefner i s-a părut că Braudy nu-i îndeajuns de dură. La începutul lui ianuarie 1970, conform lui Pitzulo, a trimis o circulară în care scria: „Ce mă interesează e trendul complet irațional, emoțional, dement, pe care a alunecat feminismul în ultimii câțiva ani. Tipele astea sunt dușmanul nostru firesc și nu… avem ce să scriem în paginile revistei Playboy ca să le convingem că nu e așa. E momentul să pornim războiul cu ele și cred că putem s-o facem.”

Publicitate

Editorul Nat Lehrman a chemat-o pe Braudy la ea în birou, unde Braudy își amintește că acesta i-ar fi spus că articolul ei avea „bube”. „Pentru că îmi construisem povestea în jurul a trei personaje centrale – Betty Friedan, Robin Morgan și Roxanne Dunbar – simpatizasem prea tare cu nebunele din cadrul mișcării”, scrie aceasta, când redă opinia revistei în Jezebel. „Mamă, ce naivă am fost. Cum am fi putut să cred că Playboy ar publica un articol just despre emanciparea femeilor?” La el în birou, scrie aceasta într-un articol publicat în 1971 în revista Glamour, a văzut circulara de la Hefner. A urmat o lungă bătălie editorială, și la un moment dat, scrie Braudy, s-a hotărât să-și retragă draftul de la publicare.

În loc, revista a publicat o demontare a feminismului, care includea bătut câmpii la modul general, scrisă de un bărbat, Morton Hunt. Publicat în revista din mai 1970, articolul lui Hunt „La zid cu tine, bărbat porc șovinist!” sună a ceva dintr-un grup de chat al activiștilor pentru drepturile bărbaților. „Mișcarea femeilor e unică”, scrie Hunt. „Nicio altă luptă recentă pentru drepturile omului n-a mai fost atât de frivolă și-n același timp onestă, atât de absurdă și totuși justificată, atât de obsedată, pe de-o parte, de mărunțișuri și, pe de altă parte, de restructurarea radicală a relațiilor dintre bărbați și femei, a vieții de familie și a societății însăși.” În continuare, ia la mișto 20 de femei care s-au înscris la karate în Berkeley, California, și susține că au vrut să „invadeze vestiarele bărbaților”. „Puteți să rânjiți ironic cât vreți”, zice el, „dar să nu vă faceți iluzii că e mai mult decât exhibiționismul unei găști de nevrotice, urâte și lesbi.”

Publicitate

Editoarele Playboy au urât articolul. Conform „Bătăliei din patul fiecărui bărbat”, editorul literar Mary Ann Stuart i-a scris lui Hugh că promovează roluri tradiționale pentru femei.



Mai târziu în aceeași lună, pe 26 mai 1970, Hugh a apărut la The Dick Cavett Show ca să dea replica și să dezbată cu feminista radicală Susan Brownmiller, autoarea cărții Against Our Will: Men, Women, and Rape. Îmbrăcată în vestă și helancă, l-a etichetat pe Hugh „dușmanul meu”. L-a acuzat că le face pe femei „să pară niște animale”. „Femeile nu sunt iepuri”, l-a informat pe Hefner. „Nu sunt iepurași. Sunt ființe umane”. Nesigur cum să răspundă, Hefner a pufăit tăcut din pipă.

„Hefner chiar a reacționat exagerat la criticile astea, în loc să înțeleagă că Da, felul în care înfățișează revista frumusețea și sexualitatea femeilor heterosexuale e problematic”, explică Pitzulo. „Cu siguranță treceau drept problematice dintr-o perspectivă radicală feministă. Dar [Playboy] a zis doar Nu, nu, nu, nu, nu. Vă bateți cu dușmanul greșit. Noi suntem de partea voastră. De-aici se trage mult din reputația incorectă de anti-feminism a lui Hefner. Din reacția lui exagerată la feministele radicale, în loc să se concentreze asupra susținerii feminismului liberal, care era legitim.”

Obsedat de ceea ce i se părea lui că sunt jignirile feministelor radicale, Hefner și-a redus din eforturile importante pe care le depusese în anii 60. Deși nu-i ca și cum s-a schimbat la 180 de grade: i-a oferit ocazia să se exprime în Playboy feministei radicale Germaine Greer peste doi ani, într-un interviu din ianuarie 1972, în care aceasta o critica pe Friedan. („Ce vrea ea pentru [femei] e egalitate de șanse în status quo-ul actual, intrare liberă în lumea ulcerului și-a atacului de cord”), dar și-a rezervat cel mai aprig vitriol pentru Hefner, luându-l la mișto pentru „fetișizarea sânilor” – logica ei fiind că trupurile femeilor n-au niciodată orgasm de la faptul că le ating bărbații sânii.

Publicitate

„În orice caz, n-am o problemă doar cu posterul”, s-a plâns Greer. „Ci cu toate celelalte imagini din Playboy. De ce să mai publici o reclamă la pantofi în care o indiană mângâie nenorociții de pantofi ai unui bărbat? Și petrecerile alea Playboy sunt sinistre. Și toate fețele alea șterse și bărbații decăzuți și femeile alea exagerate în rochiile lor transparente, toate cu sfârcurile pe-afară și toate zâmbetele alea fixe, sclipicioase, maniacale, pe chipurile tuturor fetelor.”

În anii care au urmat, Playboy a lăudat-o pe Greer de mai multe ori. În deceniile care au urmat, Fundația Playboy a finanțat susținerea Amendamentului pentru Drepturi Egale; editorul de ficțiune Alice K. Turner le-a publicat pe Joyce Carol Oates și Ursula K. Le Guin; iar Hefner a numit-o pe fiica lui, Christie Hefner, să-i urmeze ca CEO. A deținut poziția timp de 20 de ani, ceea ce o face una dintre cele mai longevive directoare din America.

Dar când te confrunți cu o moștenire care include atâtea femei nud, puține-și amintesc de contribuțiile pozitive pe care le-a adus revista la drepturile femeilor. Playboy nu s-a descurcat prea bine să-și promoveze propriile contribuții la feminism; însuși Cooper spune că a aflat despre activismul tatălui lui abia când a văzut documentarul Hugh Hefner: Playboy, Activist, and Rebel în 2009, într-un cinema prăfuit din Los Angeles. S-a dus repede acasă și a căutat prin colecția de tăieturi din ziare a tatălui lui, care-i documenta munca. (Hugh are cea mai mare colecție de astfel de decupaje din lume, conform Guinness World Records.)

Din postura de actual șef pe conținut creativ al companiei, Cooper a încercat să transforme brandul printr-o recunoaștere mai explicită a feminismului său din trecut. Cooper s-a întors în companie anul trecut în iulie ca șef de conținut, după ce s-a certat cu CEO-ul Scott Flanders, care a ales să elimine nuditatea din revistă în octombrie 2015. Cooper a anulat decizia în februarie anul acesta. „A fost o interpretare greșită a culturii de dincolo de zidurile astea”, mi-a spus acesta la sediul Playboy din Beverly Hills. „A fost o interpretare greșită a brandului”. Primul număr nou cu nuduri conținea portrete nud ale logodnicei lui Cooper, actrița din Harry Potter Scarlett Byrne. În loc de interviu care să-i însoțească fotografiile, Byrne a scris un eseu despre mișcarea #FreeTheNipple.

„Mi se pare o demență că un tip poate să apară topless pe coperta Men's Health, dar femeile nu pot să apară topless pe coperta Playboy”, spune Cooper. „E o luptă feministă.”

FreeTheNipple seamănă cu multe dintre luptele feministe timpurii purtate de Playboy. Susține că le ajută pe femei să-și ceară dreptul asupra propriei sexualități, dar, în același timp, le iese ceva și bărbaților care vor să vadă mai multe poze cu sânii femeilor. Criticile feministe au mai pus sub semnul întrebării și validitatea Filosofiei Playboy, așa cum a actualizat-o Cooper; în The Outline, scriitoarea Laura June a numit-o „încercarea unui bărbat de a le explica femeilor propriile drepturi” și a scris că „încercarea de a vinde un nou Playboy emancipat cititorilor e destul de transparentă”.

Însă Cooper, pare să înțeleagă contradicțiile din afacerea familiei. „Trăim în cu totul alte timpuri decât acelea când s-a lansat revista”, a spus el. „Cum te asiguri că bărbații se simt comod să-și asume masculinitatea, cum le dai voie să fie bărbați, fără să le faci pe femei să simtă că n-au voie să vorbească la masa despre asta?”

Pentru început, a înlocuit sloganul clasic „Divertisment pentru bărbați” cu „Divertisment pentru toți”. În loc să angajeze bărbați care să scrie despre feminism, a angajat femei și își propune să aducă mai multe persoane LGBTQ în ograda Playboy. Vedeta pop bisexuală Halsey e pe coperta numărului pe septembrie/octombrie, iar la o recentă petrecere cu tema „Visul unei nopți de vară” de la Vila Playboy, am văzut la fel de mulți bărbați gay cu talia dezgolită ca și femei.

„Îmi place să mă-ntâlnesc cu prietenii mei și să mă distrez, dar bătrânul club de băieți buni care zic: N-au voie femeile? Mie mi se pare un mare căcat”, a spus Cooper. „Nu vreau brandul – iar brandul nu o să reprezinte așa ceva.”