hartuire sexuala

Patru femei din București mi-au povestit ce înseamnă să fii hărțuită pe stradă

În urma acestui focus-grup realizat pentru doctorat, mi-am dat seama câtă nevoie este ca oamenii să intervină atunci când văd o femeie agresată pe stradă.
05 Ianuarie 2018, 8:49am
Autoarea, la marșul pentru siguranța femeii, în 2015 Fotografie de Ștefania Vintilă

Înainte de fenomenul #metoo, care a avut impact și în România, am făcut un focus-grup despre hărțuirea stradală în București, la care au participat patru femei tinere, cu vârste între 20 și 29 de ani. Este cam singura cercetare pe acest subiect, realizată în România, și cred că oricine are ceva de învățat din mărturiile sincere date de fete în timpul focus-grupului. Asta dacă nu ții neapărat să citești textul din postura de „judecător”, „critic” sau „troll”.

În luna noiembrie, s-a depus în Senat un proiect de lege care cere sancționarea tuturor formelor de hărțuire în spațiul privat și public. Inițiatoare a fost Oana Bîzgan, pe atunci încă în USR, care spunea că: „Zi de zi, femeile din România sunt agresate şi umilite prin hărţuire - sub toate formele sale - inclusiv în şcoli şi universităţi, la locul de muncă, pe stradă, în transportul în comun şi în instituţii publice. Hărţuirea este violenţă, iar violenţa nu mai trebuie şi nu mai poate fi tolerată într-o ţară europeană în 2017”. De fapt, statisticile arată că:

Opt din zece românce spun că nu se simt în siguranţă când merg pe stradă noaptea;
Patru din zece nu se simt în siguranţă nici în timpul zilei;
Şapte din zece femei din România nu se aşteaptă ca vreo altă persoană să intervină dacă sunt hărţuite pe stradă.

Am luat și eu parte la grupul de lucru pentru acest proiect de lege. Îmi amintesc ce îmi zicea o femeie acum câțiva ani „vreau să avem acolo, o lege pe hărțuire, oricât de mică și imperfectă ar fi, dar să știu că eu, ca cetățeană, contez!”

Prima cercetare calitativă pe care am făcut-o despre hărțuirea stradală a fost pentru teza de master (2014), a doua este o cercetare cantitativă pentru teza de doctorat (2017). Am ales focus-grup-ul ca metodă de cercetare fiindcă, într-un grup gândit ca un spațiu sigur, oamenii tind să se deschidă mai ușor. Cu toate astea, n-au lipsit emoțiile. Participantelor nu le-a fost deloc ușor să vorbească despre ce li s-a întâmplat. Însă, la final, am avut sentimentul că fetele participante au empatizat mai mult unele cu altele, iar experiențele comune le-au apropiat.

Am început cercetarea prin a le îndemna pe participante că nu trebuie să aibă nicio reținere în a spune ce gândesc și ce simt.

„Vreau să vă simțiți libere, să fiți voi înșivă, să spuneți ce aveți de spus, cu cuvintele voastre obișnuite și exact așa cum simțiți.”

Înainte să citești ce au povestit femeile care au participat la acest focus-grup, precizez că: 1) nu toți bărbații hărțuiesc; 2) nu doar femeile sunt victime ale hărțuirii; 3) nu există nicio scuză să faci confuzie între flirtul consensual și hărțuire.

De la cine ai învățat cum trebuie să fie o femeie și cum trebuie să fie un bărbat? Ce înseamnă feminitatea și masculinitatea?

Anca, 29 de ani: „De la părinți și bunici, iar în momentul în care am intrat la școală, de la cadrele didactice. Prin feminitate înțeleg tot ce ține de delicatețe, senzualitate, eleganță, grijă, inteligență. Iar prin masculinitate înțeleg clar, inteligență, siguranța pe care un bărbat o oferă unei femei, forță, dar nu forță fizică.”

Dani: „Cred că am descoperit pe parcurs ce rol trebuie să-ți asumi sau să joci atunci când îi vezi pe ceilalți cum se comportă și trebuie să știi ce mască să porți și tu. (...) În clasa a 9-a, mi-a zis o fată că eu nu sunt feminină (purtam hanorac, eram mai băiețoasă). Și mă întrebam: cum adică? Adică nu sunt fată sau cum? În anii următori, vedeam în jurul meu că fetele purtau fuste și mă gândeam dacă trebuie să mă schimb și eu, dar nu am făcut-o. Nu știam ce înseamnă feminitatea, dar cred că fiecare femeie alege să vadă feminitatea în felul ei.”

Deea: „La școală am fost învățată, cel mai mult, că trebuie să existe o diferență între mine și băieți”.

Ștefi: „La mine, încă de mică, feminitatea și masculinitatea au venit cu reguli la pachet. În familie, mi s-a impus feminitatea. Apoi, la școală, am trăit aceeași impunere. Niciodată nu m-am gândit cum mi-aș vedea eu feminitatea. Mi-ar plăcea ca feminitatea și masculinitatea să fie doar niște distincții fizice, dar înțeleg că reprezintă o asumare / neasumare a genului. Îmi doresc să nu mai existe conceptele astea ( râde), dar momentan încă există aceste categorii și, în consecință, inegalități între femei și bărbați, pe baza acestor concepte. Când aud masculinitate, mă gândesc automat (deși nu sunt de acord cu caracteristicile astea) la dominare, la forță fizică, la orgoliu și la stereotipuri de tipul: «bărbații nu plâng». Iar feminitatea o văd ca pe fragilitate, supunere, ceva moale, ceva romanțat.”

Ce înseamnă pentru tine ,,hărțuirea stradală”?

Toate cele patru femei intervievate mi-au spus că până recent, considerau că hărțuirea era atunci când ți se întâmplă ceva grav, „când unul pune mâna pe tine”, cum zice una dintre ele.

Deea, 21 de ani: „Mie mi s-a întâmplat de foarte mică să fiu hărțuită și am acceptat, deși știam ca nu e normal, dar ce era să fac?”

Dani: „Până acum nu foloseam conceptul, ziceam «ăla s-a luat de mine». Credeam că hărțuirea trebuie să fie în mod repetat și că se întâmplă atunci când te sună cineva constant și te amenință. Nu știam că un fluierat sau o alt fel de atenție nedorită e, de fapt, hărțuire. Când am intrat la facultate și am dat de feminism, am aflat de conceptul «hărțuire stradală».”

Ștefi: „Mă gândeam că este ceva ce se întâmplă întruna și trebuie să accept, deși este profund nedrept. Credeam că eu am o problemă pentru că sunt deranjată de fluierături, pentru că vedeam că toate femeile acceptau asta. Consideram că hărțuirea e atunci când vine și îți trage încontinuu de haine. Dar acum mi se pare logic că ce ni se întâmplă pe stradă e hărțuire”.

Ai un cuvânt definitoriu pentru hărțuire?

Anca: Agresivitate
Deea: Bruscare
Dani: Obiect
Ștefi: Jignire

Când ai fost hărțuită prima oară în spațiul public?

Deea: „Aveam 8 sau 9 ani.”
Dani: „În clasa a 6-a.”
Ștefi: „Cred că eram în clasa a 6-a. Îmi cumpărasem un tricou și eram foarte mândră de el. Și eram fericită. A trecut un băiat pe lângă mine și m-a fluierat. Tot auzisem până atunci că e de bine dacă te fluieră băieții, că înseamnă că ești frumoasă și că te plac. Mă gândeam, însă: «Ok, dacă mă place, mă fluieră și dacă mâine nu mă mai place, ce o să facă atunci? Mă huiduie?».”

Marșul pentru siguranța femeii, 2017. Fotografie de Eli Driu

Cât de siguranță te simți în spațiul public?

Anca: „În cluburile, restaurantele pe care le frecventez mă simt în siguranță, pentru că paznicii intervin mereu. Iar în rest, eu circul cu mașina.”

Deea: „Nu mă simt în siguranță în RATB, indiferent de oră, niciodată! Nici în stații, nici în troleibuze sau tramvaie sau autobuze. La fel și în maxi-taxi. Doar când ies cu prietenii mei băieți, mă simt în siguranță. Mă simt în pericol seara, dacă merg pe jos și în club, unde chiar dacă ești cu prieteni, poți fi ușor hărțuită.”

Ștefi: „Atunci când sunt hărțuită, mă simt ca și cum sunt redusă la o bucată de carne mergătoare, ca și cum din mine doar asta contează: cum arăt, cum m-am îmbrăcat, cum merg, cum orice.”

Dani: „Eu am tendința să am grijă mereu cu ce mă îmbrac. Îmi este foarte frică să ies din casă într-o fustă pentru că mă gândesc că cineva se va lua de mine. Apoi mă gândesc pe unde anume să merg, ce traseu aleg. Și sunt precaută!”

Ștefi: „Depinde de cât de multă lume e în jurul meu. În metrou mă simt mai în siguranță deși am văzut că paznicii hărțuiesc călătoare. Cred că dacă ar fi mai multe camere de filmat în RATB și Metrorex, hărțuitorii s-ar simți mai descurajați și mai puțin periculoși. În club nu mă simt în siguranță. Am fost studentă la SNSPA și de când își mutase sediul, era neplăcut pentru că atunci când ieșeam de la cursuri, la nouă seara, era întuneric, iar eu trebuia să traversez un câmp, ca să ajung la metrou. Îmi era frică.”

Ce situații de violență în spațiul public te-au afectat cel mai mult?

Dani: „Era o zi de iarnă și așteptam 104, pe o bancă, în stație, la Vatra Luminoasă. Purtam o geacă groază și lungă, deci nu prea aveam cum să provoc. Mai erau patru băieți în stație. Doi băieți s-au pus lângă mine, unul în stânga, unul în dreapta. Un al treilea a scos telefonul, să-mi facă poză «să-i arăt și mamei cât ești de frumoasă», mi-a zis el, iar cei doi se împingeau în mine, ca să stea la poză. N-am știut cum să reacționez, mi-era frică să mă ridic, ca nu cumva să vină după mine să mă bată sau să îmi facă altceva. Așa că am pus capul în jos și mi-am pus mâinile pe față. În momentul ală, tipul care făcea poze a ridicat tonul și mi-a zis «stai, fă, la poză!». M-am speriat. Încremenisem. Nu îmi venea să cred că era atâta lume și nimeni nu zicea nimic. De atunci mi-am dat seama că mi se pot întâmpla multe lucruri în plină zi și nimeni să nu reacționeze.”

„O altă întâmplare. Era vara, ieșeam din scara blocului. Aveam niște pantaloni scurți, căștile în urechi. Am simțit o mână între picioare. Când m-am întors am văzut un bărbat la vreo 30 de ani, cu niște baloane în mână (probabil le vindea). S-a speriat și a fugit. Am continuat să merg, dar cu muzica dată la minimum. L-am auzit cum se apropia iar de mine. Alerga, efectiv, înspre mine. M-am întors și i-am zis că sun la poliție. «Dar ce ți-am făcut?», mi-a răspuns el. Și a plecat.”

Ștefi: „Mă sperie când văd că oamenii nu intervin. A fost o situație cu niște băieți de la mine din cartier (eu stau într-un zonă cu case în București). Au vrut să demonstreze cât sunt ei de bărbați unor fete care erau în grup. M-au hărțuit și pentru că i-am ignorat, au început să mă bată. Trei băieți au dat efectiv în mine. Iar oamenii care locuiau acolo, deși mă cunoșteau de mică, nu au intervenit. Nu știu ce i-a speriat. Dar pe mine, mai mult decât bătaia aia (și eram plină de sânge, aveam hainele sfâșiate, pline de noroi), m-a speriat foarte rău reacția oamenilor. Puteam să pățesc ORICE și ei nu ar fi intervenit. Am trăit în teroare, mă gândeam că, dacă fac plângere la poliție, agresorii mei află pentru că polițiștii le spun că eu am făcut plângere și poate vin prietenii lor și se răzbună.”

Deea: „Prin hărțuire sexuală am trecut de mică. Eram la bunicii mei, în Constanța. Era amiază, mă duceam la blocul unde stătea prietena mea cea mai bună. Aveam un pansament la arcadă, pentru că mă lovisem. A venit la mine un bărbat și a început să mă mângâie pe față și să mă întrebe ce am pățit acolo. În timpul ăsta, mă împingea în tufișul de lângă. M-am speriat foarte rău, l-am împins și am luat-o la fugă până în scară. Am avut noroc că atunci nu erau interfoane și am intrat direct. Am ajuns la prietena mea în casă și am început să țip. Ulterior, bărbatul respectiv s-a întors. Eu credeam atunci că voia să îmi fure ceva. M-a găsit la mine la scară, la o săptămână după, unde mă jucam cu o prietenă.

A venit la mine și mi-a spus «Vai, ce mă bucur că te-am găsit. Vreau să ne cunoaștem mai bine. Hai cu mine la o înghețată!». Am fugit iar, până la apartamentul bunicilor mei și am început să țip. El a venit după mine. În momentul acela a coborât soțul mamei mele care l-a prins. Când îl ținea de brațe pe agresorul meu, ca să nu scape, l-a văzut un vecin și a început să țipe la el, să îi dea drumul. Agresorul a profitat și a fugit. L-a prins poliția mai târziu. Îmi amintesc că m-au chemat la secție, să-l recunosc pe bărbatul ăla. Eram speriată, dar l-am recunoscut. Atât știu din tot ce s-a întâmplat.”

Stereotipuri despre hărțuirea stradală (auzite în mass-media, în grupul de prieteni/e, în familie, în școală):

  • Victima este de vină, ea este cea care provoacă;
  • Îmbrăcămintea sexy sau sumară și zâmbetul femeilor provoacă hărțuirea;
  • Dacă victima nu e îmbrăcată sexy, atunci hărțuitorii sigur au probleme psihice;
  • Este datoria femeilor să aibă grijă pe unde merg și să nu meargă singure noaptea;
  • Femeile pot ignora bărbații pe stradă, dacă nu le place atenția;
  • Femeile se hărțuiesc singure atunci când se duc în cluburi, adică își doresc să fie hărțuite (auzită de la un bărbat din Comisia pentru aprobări pentru proteste, de la Primăria Capitalei);
  • Femeile stârnesc bărbații;
  • Bărbații sunt bărbații, simt niște chestii (în pantaloni și în cap) când văd femei aranjate și nu se pot abține:
  • Femeile care se plâng că sunt hărțuite, exagerează sau mint.

Vorbesc femeile despre experiențele lor de hărțuire în spațiul public?

Ștefi: „Eu nu prea vorbeam despre ce pățeam. Pentru că oamenii dădeau vina pe mine și îmi ziceau ce ar trebui să nu fac eu, ca bărbații să nu mă hărțuiască. Așa că nu am mai vorbit despre. Recent, când am văzut că unele prietene îmi zic că nu e vina mea, m-am simțit eliberată și nu m-am mai învinovățit. Solidaritatea și faptul că atunci când povestesc ceva nu sunt eu cea judecată m-au încurajat să vorbesc despre, fără frică.”

Deea: „Povesteam mamei despre momente când am fost apucată, scuipată, când se masturbau bărbați în fața mea, pe stradă. Prietenelor mele nu le povestesc pentru că nu li se pare deranjant. În schimb, prietenii mei băieți mă încurajează și mă ascultă.”

Pentru că interviurile a fost ținute în cadrul unui focus-grup, am decis să nu dezvălui identitatea participantelor.