Publicitate
Știri

Am fost să-mi plătesc taxele în România și am simțit cum îmi trece viața prin fața ochilor

Fiecare hârtie și chitanță nenorocită pentru statul român înseamnă să stai la vreo patru cozi, chit că unele țin chiar și câteva ore.

de Crăița Nanu
16 Ianuarie 2018, 12:58pm

Fotografie de Mihai Dăscălescu / Mediafax Foto

Eu sunt liber profesionistă, într-o pauză de profesat întreruptă de prima criză de spate din viața mea și mi-am dat seama că trebuie să-mi solidific relația cu medicul de familie. Așa am ajuns la ANAF și la Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) să-mi plătesc contribuția la sănătate, experiență pe care mi-aș dori să nu o mai repet, dar știu că e imposibil așa că o las aici pentru cei care nu știu cum e.

În caz că nu știi, trebuie să treci mai întâi pe la fisc înainte să ajungi la casa de asigurări. Cele două clădiri sunt una lângă cealaltă. La primul ghișeu te caută în sistem și îți spune cât ai de plată. La al doilea ghișeu plătești și ridici o chitanță. Apoi te duci la rafturile de tipizate – așezate pe numere, dar într-o ordine doar de ei înțeleasă pentru că nu este în niciun fel coerentă. Găsești formularul, îl completezi în două exemplare. La al treilea ghișeu arăți formularele și chitanța și primești o semnătură pe ele. La al patrulea ghișeu ți se trântește o ștampilă peste semnătura de la ghișeul trei și este completat un număr. Toate ghișeele au câte o coadă, normal. Apoi mergi la Xerox, la gheretă aflată la mijloc, în spatele celor două clădiri, faci copii la toată tărășenia și mergi în clădirea CNAS.

Acolo mergi la bodyguard care apasă atotcunoscător pe un buton și îți dă un bilețel de ordine. În cazul meu a fost numărul 184, iar numărătoare ajunsese abia pe la 120. În jumătate de oră, coada înaintase până la numărul 126.

Am mers teleghidată până la automatul de cafea, mă luase amețeala. Am apăsat pe buton și m-am uitat tâmp cum lichidul curgea pe jos. Uitasem să pun pahar. Tipul de la aparatul de lângă s-a amuzat și mi-a dat leul care-i rămăsese lui, că băgase cinci lei fără să vadă că nu dă rest.

M-am gândit că asta fac locurile astea din oameni, îi letargizează până la adormirea simțurilor. Practic ajungi să nu mai vrei altceva decât să-ți vină odată și odată rândul. În cazul meu, rândul nu venea.

Sus deasupra ghișeelor era panoul cu cifre: S pentru salariați, N pentru nesalariați. Un bodyguard se plimba țanțos prin fața oamenilor așezați pe scaune, cu ochii la panou, și striga numerele ca la bingo. La un moment dat, când devenise deja clar că situația nu înainta, bodyguardul de la aparatul cu bonuri de ordine a anunțat că toți cei care nu au urgențe medicale și nu trebuie să fie confirmați în sistem în secunda asta, pot merge direct la registratură să depună acolo dovezile plăților. Cine stă la rând e confirmat pe loc în sistem, cine trece direct la registratură este confirmat în două zile lucrătoare. Parcă era prea frumos să fie adevărat, dar până la urmă coada s-a spart și lucrurile au început să se miște.

Pe undeva te gândești că la ora șase ușile se închid, dar cozile rămân. Sunt ceva natural. După ce se termină, dai de o doamnă căreia trebuie să i te adresezi fără să se simtă atacată, ceea ce e foarte complicat. „Nu eu!”, va spune. „Nu eu v-am pus să semnați, nu eu am făcut regulile. Nu e vină mea.” Am auzit acest - nu eu - la fiecare ghișeu la care am lâncezit. E vorba de panică. Doamnele, în marea lor majoritate trecute de 50 de ani, nu înțeleg nici ele mai mult decât segmentul pe care trebuie să-l execute.

Un tip i-a explicat funcționarei foarte calm și clar că este ilegal să îi tăi cuiva asigurarea de sănătate fără să-l anunți. Că și-a dat seama de asta la medicul de familie, când a aflat că nu poate face analize pentru că nu figurează ca asigurat. Că toate plimbările astea pe la cozi sunt pe timpul lui personal și nu vede sensul lor o dată la trei luni atâta timp cât el plătește prin transfer bancar. Răspunsul a fost: „Înțeleg problema dumneavoastră, nu știu ce să spun.”

M-am simțit complet nepregătită pentru viață când doamna de la ghișeu mi-a subliniat cele două rânduri pe care n-am avut răbdarea să le parcurg și care îmi invalidau clar cererea. Asta a fost prima greșeală care mi-a dublat cozile și timpul de așteptare la ele. A doua a fost că am uitat să ștampilez hârtia la ghișeul 3.

În repetările astea l-am văzut și revăzut pe domnul de la Xerox, un personaj tragic. Era în plin colaps. Avea cearcăne atât de mari și mișcări atât de mecanice că te gândeai că la un moment dat va lăsa capul în jos și se va opri brusc, ca un robot.

„De dimineață nu am stat o secundă. Da, xeroxul ăsta e afacere privată și am dreptul la 30 de minute de pauză de masă!”

Geamul la ghereta cu xerox era închis și avea lipită pe el o hârtie cu - revin în 5 minute. Ușa însă era funcțională și un flux continuu de hârtii urmate de oameni intra pe ea în ciuda insistențelor bărbatului care se jura că nu mai poate, efectiv nu mai rezistă. Și îl credeai. Problema lui era pe viață și pe moarte. Să te pui împotriva fluxului de oameni ofticați că își pierd timp din viață să dea bani statului înseamnă să riști să fii linșat.

La ultima coadă la care am stat o doamnă m-a întrebat: „De ce credeți că aici durează totul mai mult decât facerea Capelei Sixtine?” „Pentru că nimeni nu știe exact ce face, nici contribuabilii, nici funcționarii”, am zis. E un fel de #Rezist să mergi la ANAF și pleci de acolo cu nervii intacți. Îl prefer însă oricând pe cel din piața Victoriei.

În linie dreaptă, lângă cele două clădiri este o clinică privată de sănătate, ceea ce mi se pare în același timp ironic și absolut necesar. Îți vine să te internezi direct la privat după ce ieși de acolo

Tagged:
opinie
stres
ANAF
coada
dosar
ghiseu
documente
Nervi
taxe