De ce nu trebuie să se mândrească dacopații cu cel mai vechi imigrant din România

Primăria din Roma a decis pe 14 decembrie revocarea exilului poetului Publius Ovidius Naso în cetatea Tomis, Constanța de astăzi. Politicienii italieni au vrut astfel să-l reabiliteze în ochii lumii pe celebrul poet, după 2 mii de ani de la moartea sa. Iar noi ne bucurăm acum, pentru că îl considerăm pe Ovidiu unul de-al nostru, după ce a trăit un deceniu în „Dacia“.

Ovidiu a murit cel mai probabil în anul 17 (18 după alte calcule), la un deceniu după ce fusese exilat, printr-un edict al împăratului Octavian Augustus, în anul 8, în marginea imperiului, pe malul Mării Negre. A scris acolo acele Tristia, în care îl implora pe împărat să-l lase să se întoarcă și o serie de alte poeme cunoscute ca Epistulae ex Ponto, Scrisori din Pont (cel Euxin, desigur, Marea Neagră).

A fost exilat în orașul grecesc Tomis, Constanța de azi, unde îi și vedem statuia aceea modestă (opera unui sculptor italian) în fața muzeului de arheologie. Nu știm cu ce l-a supărat pe împărat, tocmai pentru că, sperând să fie grațiat, el nu a scris niciodată despre asta, deși își trimitea poemele de câte ori putea la Roma.

Acum, ni se spune că în „Dacia“, Ovidiu a fost rapid adoptat de localnici și că aceste două culegeri ale ultimelor lui poeme, Tristele și Ponticele (aș vrea să văd eu pe cineva care le-a citit), arată cât de bine se „integrase“ el în societatea locală a daco-geților, chit că era permanent deprimat.

În realitate, a vorbi despre daci în Dobrogea începutului erei noastre este un anacronism total. În primul rând, așa cum o spune într-una din primele cărți ale Tristelor, Ovidiu știa de la început că el va fi deportat în Scitia. Ceea ce noi numim astăzi Dobrogea era atunci Scythia Minor, Scitia Mică, separată de câmpia Bărăganului de către Dunărea cea greu de trecut.

Ovidiu spune limpede că acolo, în ceea ce numim noi Dobrogea, el trăia printre sarmați, Sauromatae, care vorbeau o limbă iraniană din care descinde oseta de azi, limbă vorbită în nordul Caucazului:

Altfel zis, acei bessi și geți, pe care istoriografia naționalistă și comunistă ne-a învățat să-i numim daci, treceau Dunărea (Istrul) la prădat doar când îngheța apa. În Dobrogea în schimb trăiau, alături de greci, sarmații, care erau un fel de sciți.

Se ştie că sciţii din Antichitate, care sub diferite nume s-au întins până în ceea ce este România de astăzi, au lăsat urmaşi în Caucazul de nord: oseţii. Limba osetă a păstrat termenul don, înseamnând apă, şi care a stat la baza numelor multor râuri şi fluvii importante, de la simplul Don (apa, pur şi simplu), până la Dunăre/Donau/Danubius, Dnipru şi Dnistru.

Așa cum am scris-o și în cartea mea Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas 2015), sciţii, strămoşii oseţilor, au lăsat o amprentă durabilă asupra toponimiei şi hidronimiei teritoriilor din nordul Marii Negre, inclusiv în România de astăzi.

De la puternicul trib scit sau sarmat al Iassilor a rămas numele aşezării Iaşi în România, alături de o localitate cu nume similar în Kazahstanul actual şi un întreg şir de localităţi al căror nume e format pe Jasz– în Ungaria.

La fel, lingviştii români au apropiat în mod just numele munţilor Zărand de termenul oset zærond, bătrân.

Pâlcurile de alani sau iaşi (iassi), strămoşii intermediari între sciţi şi oseţii moderni, au dus numele de-a latul întregii Europe, în urma hoardelor lui Attila, ceea ce explică de ce avem în estul Franţei hidronime precum Don, râul care traversează oraşul Amiens.

Cel mai puternic trib sarmat sau alan erau cei trăitori prin Bărăganul și Moldova de azi: roxolanii ( Alanii luminoși în iraniană). La fel, de la ei, de la alani a rămas în Franța până astăzi numele propriu Alain.

Nu e astfel deloc surprinzător să găsim hidronime iraniene în nordul României, acolo unde iassii şi-au lăsat urma vizibilă încă în numele oraşului Iaşi (un plural la origine). De altfel și numele Prutului, afluent al Dunării, urcă, precum chiar numele Dunării, până la limba vorbită de oseţii vechi.

Că, atunci când se pomenea de daci şi geți, era vorba doar de denumiri generice o arată și faptul că până și istoricul și arheologul Vasile Pârvan (Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Chişinău, 1992) amintește expediția generalului bizantin Priscus, la sfârșitul secolului VI după Hristos, împotriva slavilor din Bărăgan, slavi pe care acesta îi numește, potrivit tradiției istorice grecești, „geți“.

Așa se obișnuia să fie numit oricine trăia dincolo de Dunăre. Pârvan nu uită însă să precizeze acolo că generalul bizantin înțelegea prin „geți“ slavii din Bărăgan, așezați acolo înainte de a trece Dunărea pentru a se stabili în Balcani.

Invers, de foarte multe ori, acolo unde textele antice spun „scitic“ sau „sarmatic“, Pârvan înlocuiește cu „getic“, inclusiv în citate din Ovidiu. Unde acesta spune, în Triste, ducunt Sarmatici barbara plaustra boves, Pârvan completează:

Pârvan îi face, așadar, getici, deși textul spune limpede sarmatici. Pârvan poate să vorbească pe aceeași pagină despre „puternica nație a geților“ și despre „unitatea geților“ (inventate de el) și să menționeze în același timp că ceea ce sunt azi Moldova și Basarabia erau „o nenorocită via gentium“, un „drum al popoarelor“, și că Strabon scria: „s-au amestecat neamurile acestea (sciții și sarmații), precum și bastarnii cu tracii ‒ e drept, mai mult cu cei de dincolo de Istru (cu geții, precizează Pârvan), dar și cu cei de dincoace; iar cu aceștia (tracii) s-au amestecat și neamurile celtice: boii și scordiscii și tauriscii“.

Toate aceste nume sunt, desigur, doar etichete vagi în mintea lui Strabon, din care însă Pârvan face „puternica nație a geților“.

(Este comic și revelator că până și acolo unde un alt text antic, cel al lui Tacit (Hist., I 2), spune că dacii se războiau între ei și că erau „vestiți pentru măcelurile reciproce“ ‒ nobilitatus cladibus mutuis Dacus ‒, Pârvan sucește textul, afirmând că acele masacre mutuis „erau «reciproce» firește cu Roma, nu între ei“.)

Apoi, Ovidiu menționează în permanență numele sarmaților și al geților ca fiind neseparați și niciodată nu vorbește despre vreo ostilitate politică sau etnică între ei, ci doar că se prădau reciproc.

În cetate, în Tomis (Constanța de azi), se vorbea de altfel greaca. Nu în „Dacia“ a fost așadar Ovidiu surghiunit, ci la marginea extremă a imperiului, într-un port unde se amestecau greci și sarmați de limbă iraniană, care știau că dincolo de Dunărea ce îi proteja trăiau pâlcuri de barbari numiți convențional „bessi“ sau „geți“ despre a căror limbă (sau ale căror limbi) nu vom ști niciodată nimic („nume nedemne de mintea mea“, non ingenio nomina digna meo, spune poetul). Sigur că e deprimant și te apucă o tristețe euxiniană.