Publicitate
Tech

Realitatea virtuală s-ar putea să te facă să te temi mai puțin de moarte

Realitatea virtuală poate să creeze o experiență extracorporală, dar poate să reducă frica de moarte?

de Shayla Love; translated by Ioana Pelehatăi
01 Februarie 2018, 5:00am

Stai pe un scaun și te uiți în jos. După cum te-ai putea aștepta, îți vezi corpul în jos: brațe, poală și picioare îndoite. Dar nu e corpul „tău”, ci unul virtual, creat de Mel Slater, profesor de medii virtuale de la Universitatea din Barcelona, și cercetătorii din laboratorul său.

În timp ce te miști, corpul virtual pe care-l vezi prin casca de VR se mișcă odată cu tine. Ai o oglindă uriașă în față și dacă faci cu mâna, reflexia îți face înapoi. Apar mingii albastre săltărețe, care te lovesc peste încheieturi și glezne. Poți să le simți impactul asupra corpului – dar care corp? S-a topit linia între „tine”, cel care poartă o cască de realitate virtuală, și „tu” cel digital, care interacționează cu mingiile.

Se pare că nu durează mult până când conștiința îți abandonează corpul fizic și se instalează în altul. Se cheamă o iluzie a proprietății complete asupra corpului, iar Slater spune că el și alții văd că „proprietatea asupra unui corp virtual e destul de puternică și se întâmplă destul de rapid”.

E o șmecherie simpatică, dar merge mult mai departe de-atât. Slater a aflat că ce se-ntâmplă cu corpul tău virtual ar putea să aibă efect asupra sinelui tău real după. A arătat că atunci când albii iau un corp virtual negru, scorul lor implicit de prejudecăți – care măsoară preferințele inconștiente față de rasă – scade. A luat adulți și i-a pus în corpul virtual al unui copil de patru ani. Ulterior, oamenii se identifică ca fiind mai copilăroși și consideră că lumea din jurul lor pare mai mare. A pus bărbați în corpuri de femei și a transformat oamenii în propriii lor terapeuți virtuali (iar dacă luau forma unei sosii a lui Sigmund Freud rezultatele erau și mai bune).

Dar cum ar fi dacă „tu” ai începe să te ridici din corpul virtual – dacă brusc ai ieși din corpul de care te-ai atașat atât de recent și plutești undeva aproape de tavan, uitându-te în jos la el? Într-un studiu recent, Slater folosește fix experiența asta, ca să sondeze o nouă întrebare: oare VR-ul poate să reducă frica de moarte?

S-a raportat sporadic că după ce o persoană are o experiență vecină cu moartea (ECM), poate să obțină o nouă perspectivă asupra vieții: devine mai generoasă, mai preocupată de alții și se teme mai puțin de moarte.

ECM-urile rămân controversate în comunitatea medicală, pentru că nu suntem siguri ce se-ntâmplă în creier când au loc. Indiferent dacă sunt sau nu produse ale creierului sau experiențe reale, oamenii raportează tot timpul senzații asemănătoare. Văd lumini puternice, tuneluri, rude decedate și, foarte des, au experiențe extracorporale (EEC), în care plutesc deasupra propriului corp și se uită în jos la el de sus. Partea asta a experienței cvasi-letale e cea pe care a vrut Slater s-o surprindă cu ajutorul VR-ul, în speranța că, odată cu ea, va obține și frica redusă de moarte cu care e asociată.

Deci cum simulezi o ECM fără ca aproape să mori? Studiile asupra mâinilor de cauciuc ne-au demonstrat deja că ideea noastră de proprietate asupra corpului e mai fluidă decât am putea crede. În numeroase experimente, cercetătorii au demonstrat că dacă pui o mână de cauciuc pe lângă corp – și-ți ascunzi vederii mâna adevărată – poți să-ți păcălești creierul și să-l faci să creadă că mâna de cauciuc e a ta. De obicei, asta se face prin mângâierea sau atingerea mâinii reale și atingerea mâinii de cauciuc în același fel, în același timp. Aceleași studii au arătat că dacă cineva îți amenință mâna de cauciuc cu, să zicem, un ciocan, creierul produce aceeași anxietate corticală ca și cum ar fi propria ta mână – iar anxietatea sporește odată cu gravitatea amenințării.

Olaf Blanke, directorul Laboratorului de Neuroștiințe Cognitive de la EPFL și profesor de neurologie de la Spitalul Universitar din Geneva, e co-semnatarul unei lucrări publicate în 2007 în Science, în care se arăta că poți să creezi cu succes o iluzie a proprietății corporale complete și, în consecință, o experiență extracorporală, cu ajutorul realității virtuale.



EEC-urile create în laborator pot oferi o perspectivă unică asupra interacțiunii dintre creier și corp și modul în care ne afectează conștiința de sine, spune Hyeongdong Park, student în laboratorul lui Blanke. În ultima vreme, au folosit EEC-urile ca să încerce să influențeze perspectiva asupra durerii, pentru a putea, eventual, să trateze durerile cronice. În perspectivă, EEC-urile ar putea să ne ajute să învățăm mai multe despre mecanismele neurologice de autoidentificare, autopoziținoare și perspectiva la persoana întâi.

Sunt trăsături fundamentale ale minții pe care le luăm de-a gata – dar sunt exemple a ceea ce se-ntâmplă când se strică mașinăria. În 1942, neurologul Josef Gerstmann a examinat doi pacienți cu traumatisme ale cortexului drept temporoparietal, care își pierduseră senzația de proprietate asupra brațului și mâinii stângi, o boală numită somatoparaphrenia. Deși aveau brațul și mâna conectate la corp, pur și simplu nu credeau că le aparține. La unii oameni, asta se poate manifesta în sens invers: o să susțină că dețin proprietatea asupra mâinilor sau membrelor altora.

Niște probleme neurologice asemănătoare pot să ducă la ceea ce se numește fenomenul autoscopic, în care persoana nu-și poate vedea corect corpul, unde se află sau propria identitate. Persoanele care suferă de heautoscopie, după cum se numește, spun că văd altundeva o a doua copie a propriului corp și „resimt o afinitate puternică față de corpul autoscopic”, a scris Blanke într-o recenzie asupra studiilor pe EEC-uri. Încă nu știm exact ce anomalii ale creierului provoacă heautoscopia.

„Adulții experimentează un sine real care locuiește în corpul meu și e subiectul (sau eul) experienței și al gândului”, a scris Blanke. „Acest aspect al conștiinței de sine, respectiv senzația experienței conștiente, e legat de sine, ține de experiența unei entități unitare (eu) și e adeseori considerat unul dintre cele mai uluitoare aspecte ale minții omenești.

În studiile sale recente, Slater a testat două variante de EEC-uri cu ajutorul realității virtuale, bazându-se pe munca lui Blanke și un alt studiu asemănător de design al EEC-urilor publicat acum zece ani. Premisa ambelor scenarii e aceeași: te afli într-un corp virtual, corpul îți emulează mișcările, iar când apar mingiile săltărețe, poți să simți că te ating (prin folosirea stimulării asupra corpului tău real). Odată ce atingi iluzia de proprietate asupra corpului și simți că e al tău corpul virtual, perspectiva începe să-ți plutească în sus spre tavan.

Într-o primă variantă, Slater menține mingiile săltărețe aproape de sol cu ajutorul corpului. Încă le mai simți că te ating și dacă-ți miști brațele, brațele corpului virtual te imită în continuare. Dar perspectiva vizuală e de sus, din tavan. „Ce arată asta e un soi de confuzie sau o senzație stranie, că te afli în două locuri în același timp”, spune Slater. „Perspectiva mea e de aici, din tavan, dar cumva încă sunt legat de corpul ăla, care e acolo jos. Duce la un fel de senzație împărțită, că mă aflu în două locuri în același timp.”

Într-o a doua versiune și Slater ridică mingiile, astfel încât plutesc cu tine. Poți să le „simți” sus, aproape de tavan, mai degrabă decât jos. Când îți miști membrele, corpul virtual de sub tine nu reacționează: te-ai separat complet de el. „Produce o senzație de disociere față de corpul de jos”, spune Slater „Acum am ieșit cu totul din corpul ăsta.”

La cei 16 participanți clinic sănătoși, a constatat că expunerea la al doilea scenariu a dus la o frică redusă de moarte, autodeclarată, dar nu și primul. El crede că EEC-urile pot să ducă la o schimbare psihologică cu privire la moarte, dar doar cu o separare completă de corp, nu și parțială.

„Ce credem noi că se întâmplă e că, într-un fel, creierul tău învață implicit că e posibil să separi conștiința de corp”, spune acesta. „Ăla era corpul meu, am ieșit din el și încă sunt deplin conștient. Ca atare, implicit, conștiința poate fi separată de corp. Și dacă conștiința poate fi separată de corp, atunci e posibil să supraviețuim dincolo de corpul fizic.”

Munca lui Slater i-a inspirat și pe alții, din afara comunității științifice, precum ar fi designerul olandez Frank Kolkman. Kolkman a conceput și înainte design-uri medicale, cum ar fi acest robot chirurgical DIY, care promovează ideea accesului la chirurgie pentru toată lumea.

Kolkman îmi spune că atunci când a citit despre starea actuală a îngrjiirilor geriatrice l-a frapat cât de mult se axa pe prelungirea vieții cu orice preț, mai degrabă decât pe acceptarea morții. „La ora actuală, metoda de a trata finalul vieții e foarte limitată și liniară, precum și abordarea pacienților în stadiu terminal”, spune acesta. „E aproape despre a câștiga și a pierde uneori. Auzi asta în limbaj, când vorbim despre asta.”

În scenariul lui Kolkman, stai în fața unui cap robotic montat pe un cărucior în mișcare. Capul are camere în orbite și când îți pui casca de VR, vezi ce vede și capul robotic: pe tine însuți, din spate.

Prin boxele din urechile robotului, auzi zgomot din locul unde e amplasat capul robotului, nu din al tău. Când îți miști capul, capul robotic se mișcă odată cu tine. Când capul robotic începe să se miște încet, pe șinele care-l îndepărtează de corpul tău, simți că te duci și tu odată cu el.

„Până-n punctul acela, majoritatea oamenilor sunt destul de conectați la capul robotic”, spune Kolkman. „Simt ca și cum ar fi prezenți în locul unde se află robotul, nu acolo unde se află propriul lor corp.”

Juuke Schoorl

Pe măsură ce te îndepărtezi de corpul tău real, poți să continui să te uiți în jur din perspectiva robotului. Când ajungi la finalul șinei, Kolkman te așteaptă cu o trezire bruscă la realitate: o oglindă. Când te-ntorci să te uiți în oglindă, se uită înapoi la tine doar fața rece, albă și robotică – despre care Kolkman spune că provoacă experiența extracorporală într-un mod extrem.

Apoi capul se mișcă încet înapoi spre corpul tău, într-un fel de întoarcere. La faza asta, oamenii „resimt o senzație de îndepărtare a prezenței”, spune el. „Pot să fie înăuntrul robotului sau înăuntrul propriului corp sau undeva între. Iar asta e o senzație destul de stranie.”

Peste 2 000 de oameni au testat mașinăria lui Kolkman la evenimente precum expoziția Ambasadei Sănătății la Săptămâna Designului Olandez, iar el spune că aproape toți i-au descris un soi de experiență extracorporală. Cât despre reducerea anxietății legate de moarte? Asta e ceea ce speră să exploreze în continuare, la modul ideal, în colaborare cu cercetătorii. A conceput special acest scenariu ca să poată fi inclus și într-un decor clinic: experiența se petrece rapid, la fel de repede ca o scanare la tomograf.

„Sper ca mașinăriile de genul ăsta sau modul ăsta de a gândi ar putea să adauge un pic de gri în discuția despre finalul vieții”, spune acesta. „Poate dacă am putea să eliminăm un pic din frică și apoi s-o înlocuim cu acceptare, atunci asta o să-nsemne că oamenii o să facă alte alegeri. Ar putea să opteze să nu facă un tratament care le-ar putea oferi încă o lună de viață, dar ar implica și un preț asupra calității vieții, și financiar. Sper că asta ar putea să relaxeze acest sistem.”

Dar oare experiențele astea chiar se pot aplica în îngrijirea geriatrică?, îl întreb pe Craig Blinderman, directorul Serviciilor de Medicină Paliativă pentru Adulți de la Centrul Medical al Universității Columbia, care spune că nu crede că poate cineva să pretindă așa ceva fără să testeze ipoteza pe oameni cu boli grave, a căror anxietate de moarte nu e o angoasă existențială abstractă, ci o realitate amenințătoare.

Slater e de acord și spune că experimentul lui a fost să răspundă la o anume întrebare despre impactul pe care l-ar putea avea iluziile corporale. „Restul e doar părere”, spune acesta. „Nu știu dacă o să fie util pentru pacienții foarte bolnavi. Bănuiala mea e că s-ar potrivi mai bine nu pacienților foarte bolnavi, ci oamenilor care sunt sănătoși, dar care suferă de anxietate față de moarte.” Slater își continuă cercetările actuale pe tema experienței extracorporale și a efectelor sale și are încă o lucrare recenzată la laborator.

Blinderman îmi spune că nu sunt atestate sistematic anxietățile pe tema morții la pacienții cu boli grave. Dar știe din experiență că un număr semnificativ de pacienți bolnavi de cancer trec prin dificultăți existențiale, cel mai des în cele trei luni după primirea diagnosticului, iar asta pare să se disipeze cu timpul. Tot el mai spune și că cele mai răspândite motive pentru aplicarea legilor pentru demnitate în moarte sunt cele existențiale, cum ar fi frica de viitor, frica de a fi o povară asupra altora, pierderea autonomiei.

Dar simte că e ceva fals în experiența cu VR-ul și că dac-ar fi să meargă ar promova sau crea sisteme de credințe care nu erau până atunci acolo. „E ceva manipulator în a crea o credință psihologică conform căreia s-ar putea să existe viață după moarte sau că corpul meu e singura chestie care moare, dar o entitate non-corporală s-ar putea să trăiască mai departe”, spune acesta. „Îmi cam dă senzația de evadare din realitate.”

Juuke Schoorl

În schimb, sugerează că indivizii ar trebui să țină cont sau să ia act de ceea ce se-ntâmplă în corpurile lor, mai degrabă decât să fugă de ele, prin practici cum ar fi mindfulness-ul sau meditația. Spune că intervențiile tradiționale, cum ar fi psihoterapia concentrată pe crearea de sens și demnitate sau intervențiile preoților ar trebui să fie primele metode la care apelăm, înainte de a încerca să creăm EEC-uri în VR.

În același timp, aprobă și întrebuințarea psilocibinei, compusul psihedelic care se obține din anumite specii de ciuperci „fermecate” și o vede drept o variantă mai bună de terapie non-tradițională. Anthony Bossis, profesor asistent clinic de psihiatrie la NYU Langone Health, a publicat de curând un studiu dublu anonimizat, cu grup de control pe placebo asupra efectelor sale, după ce el și colaboratorii săi l-au administrat într-un mediu sigur, controlat, bolnavilor de cancer în stadiu terminal.

Bossis crede că toți ne gândim la și ne temem de moarte, chiar dacă suntem tineri și sănătoși. „Ne străduim din răsputeri să o împingem și s-o negăm”, spune acesta. „Dar nu putem. Pe unii oameni îi afectează mai mult decât pe alții. Dacă ești ființă umană, nu poți să nu te gândești la modul în care-o să mori.” Dar la cât de mult e moartea în gândurile tuturor, e de acord cu Kolkman: cultura noastră, în special cultura medicală, nu se pricepe să poarte conversații despre moarte și a muri. Trebuie să găsim moduri mai bune de a vorbi despre asta.

Bossis spune în studiul lui că psilocibina a provocat un fel de experiență mistică pentru pacienții lui și a dus la schimbări masive de comportament și atitudine vizavi de moarte și viață. „Anxietatea cu privire la moarte s-a redus dramatic”, îmi spune acesta. „Am constatat că anxietatea, depresia, lipsa de speranță și demoralizarea, precum și multe alte măsuri, s-au redus dramatic în decurs de câteva zile după sesiune.”

În experiențele mistice pe care le-au avut participanții la studiul lui Bossis cu psilocibina, aceștia au raportat că s-au simțit una cu toate creaturile vii, au avut o senzație transcedentală, senzația unui sens, senzația sacrului. Senzația transcedentală, consideră Bossis, e în mod special importantă. „În studiul nostru, unii oameni ajung la revelația că nu suntem doar corpurile astea, doar cancerul ăsta, ci altceva, care e mult mai durabil.”

E oare atât de diferit de ceea ce încearcă Slater să obțină în scenariul VR? Bossis spune că, de fapt, au scopuri care sună extrem de asemănător, chiar dacă implementarea lor trebuie să mai fie studiată mai departe. „Poate că putem să generăm experiența transcedentală cu această tehnologie”, spune Bossis. Nu crede că iese din discuție, pentru că i se pare că ființele umane sunt „programate” să aibă tipul ăsta de experiență transcedentală, indiferent că o au printr-o cască de VR, ciuperci magice, experiențe cvasi-mortale, sau, după cum a propus Blinderman, meditație și mindfulness.

Și dacă e doar o evadare din realitate? O cale de a păcăli creierul?

„Păi, ce-nseamnă dacă e o iluzie?”, spune Bossis. „Oamenii din studiul meu au ajuns la revelații de genul, iubirea e importantă și conexiunile sunt importante. Dar revelația că ar putea transcede corpul și ar putea să continue, dacă e o iluzie? Păi, e o iluzie destul de frumoasă de avut preț de câteva ore.”

Tagged:
Experiment
teama
moarte
ciuperci
realitate virtuala
miscari
tratament
corp