Drumul trist al unui corporatist român prin metrou și spre turnurile de sticlă din Pipera

Totuși, toți cei care lucrează în zona de nord a orașului sunt o categorie aparte. În jur de două sute de mii pe zi. Nici nu știu cum să-i caracterizez exact, că mă simt mic și jenat față de supremația lor. Au ceva foarte prețios acolo. Ar merita un trofeu, un abonament gratuit pe-o lună la covrigărie, o statuie, un badge nou, orice pentru ei care înseamnă ceva de suflet, până la urmă.

Câți dintre noi știm suferința pe care o parcurge un corporatist, până să ajungă la biroul lui fără lumina soarelui, dintr-o clădire cu zece etaje (dacă-i norocos). Eu sunt corporatist în alt mediu, dar tot nu mi se pare că trec prin obstacolele pe care le îndură oamenii din Pipera. D-aia am și refăcut tot traseul unui angajat de acasă până la muncă-n Pipera, să văd pe pielea mea ce-i aia viața, ca să zic așa.

E ora 7 dimineața. Mă trezesc buimac, înjur de câteva ori soneria de la alarmă, dar trebuie să mă grăbesc, altfel - dacă nu ajung la timp la muncă - risc să mă ardă la salariu. Și, știm cu toții, totul până la bani. Îmi iau rapid hainele mele de corporatist. Adică tradiționala ținută formată din pantofi, sacou și cămașă, după care o tulesc spre ușă.

Nici măcar n-am timp să mănânc, dar ce mai contează, o să am bani apoi, la sfârșitul zilei, cât să-mi permit doi covrigi, nu unul. Ies pe ușă-n grabă. În toată agitația asta, am și-un moment de Alzheimer, oare am încuiat sau nu ușa? În fine. Merg mai departe și mă opresc la covrigărie, de unde-mi iau unul pentru acum și-o merdenea pentru la prânz.

Cobor spre metrou și dau de noile achiziții ale Metrorexului, automatele de cartele. Ca un corporatist ADEVĂRAT, dau să scot cardul, că nici timp să-mi fac abonament n-am, dar să vezi, n-au opțiunea să plătești cu cardul. Doamna de acolo-mi zice să-mi iau cartelă, ce să fac, îmi iau cartelă. Mai stau iar la coada de câteva zeci de persoane și-o iau din loc. Bine, bine, bagi aparate noi, dar la oamenii fără cash nu se gândește nimeni?

Reușesc să intru în metrou. Cobor la Unirii și urc scările rulante. Mă apucă deprimarea când mă gândesc că trebuie să schimb magistrala spre Pipera. Of, zona aia detestată de orice om care a petrecut mai mult de un an în București. Îmi iau inima-n dinți.

Mă îmbărbătez cu gândul că n-are cum să fie atât de rău. Ce, n-am mai văzut tristețe de ora 8 dimineața, fața în pământ și scârbă pentru viață? Putea să fie mai rău, puteam să fiu unul dintre ăia care aleargă cu ghiozdanul în spate disperați să prindă metroul de 8.30. Așa că, să zic mersi, c-am scăpat de data asta de asemenea oroare.

Din păcate, odată ajuns pe peronul cu pricina, mai să am un atac de apoplexie. N-am prea avut de a face cu metroul spre Pipera la ora asta. Până să mă urc într-un metrou, am așteptat alte trei. Nu de alta, dar erau full. Băi, dar full.

Știi genul ăla de situație în care mai împingi din spate oameni, „mai, în față, doamnă, mai în față!". Ce să mai, e de ajuns să te uiți la fața mea și înțelegi din prima.

Mă simțeam ca o sardină acolo, dar tot am scos telefonul, că asta fac corporatiștii. În drum spre muncă mai citesc un status de pe Facebook, mai o știre, o carte. Chiar și articolul ăsta, în momentul ăsta, e citit de cineva care-i în metrou și merge sau vine de la serviciu.

După un drum anevoios, cu transpirație, aglomerație și înjurături, te simți ca-n al noulea cer când te apropii de ultima stație. Simți că atingi Nirvana. Auzi „Urmează stația Pipera" și tresari.

GATA! BINE TE-AM GĂSIT, PIPERA! BRAVO, TATĂ, MARE CORPORATIST!

După ce ieși de la metrou, poți să iei de la covrigăria de aici niște mâncare, dacă nu te-ai oprit înainte. Apoi, poți să te gândești la toate lucrurile superbe pe care o să le faci după ce pleci de la serviciu.

Ajungi în fața corporației, îți aranjezi badge-ul, tragi aer în piept și INTRI! Vorba aia, intră cine vrea, iese cine poate. De aici, restul e cancan. Dumnezeu cu mila.

Mai trebuie să plecăm și acasă, nu? Eu zic c-am stat destul. E deja ora 22.30 și trebuie să prind ultimul metrou. Am zis că nu mai stau peste program neplătit, dar ce să fac, cine naiba să facă rapoartele alea și, nah, managerul m-a rugat, în timp ce își trăgea sacoul pe el ca să plece acasă. Îți dai seama, nu puteam să-l refuz.

Mă dor ochii, lipsa luminii din corporatții te termină. Să nu mai zic de durerea de cap.

Aș putea să închei cu o chestie pe care mi-a povestit-o un amic, o concluzie filosofică trasă de un taximetrist obișnuit să ducă înainte și înapoi angajații din multinaționale: „Degeaba câștigi mulți bani, dacă n-ai viață". Atât. Las expresia asta, ca o artă neînțeleasă, fără critici.

Noapte bună, corporatistule! Mâine e aceeași zi.

Poți să-l urmărești pe Mădălin Istrate, autorul articolului, pe pagina lui de Facebook, adică aici.