Publicitate
Din București

Povestea arabului dependent de păcănele în Bucureștiul anilor ‘90

Mahmoud a pierdut un chioșc de parfumuri și o casă de schimb valutar din cauza pasiunii pentru băgat la aparate.

de Mihnea Mihalache-Fiastru
18 Septembrie 2019, 1:30pm

Nu chiar păcănele, dar ceva să placă la toată lumea. Fotografie de Neil Rickards via Flickr

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019), pe care o găsești în toate librăriile din țară și pe site-ul editurii. Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

23 August 1997

Laura avea 27 sau 28 de ani când a venit prima dată la noi acasă. Era o recomandare pentru meditații la engleză printr-o colegă a maică-mii, învățătoare la aceeași școală la care preda ea. Avea părul vopsit roșu, era înaltă, cu ochii albaștri și tenul foarte deschis. Auzisem, înainte, de la colega de școală, că era „măritată cu un arab”.

În primii ani după Revoluție, printre multe altele, a circulat mitul „arabilor” despre care se spunea că erau plini de bani, fără excepție, vectorial, ca și cum toate persoanele care aveau origini în țările arabe erau, de la sine înțeles, și foarte bogate. Așa a recomandat-o și colega pe Laura, sugerându-i maică-mii că ar avea bani și că ea era o persoană cu care ar fi trebuit să păstrăm o relație bună cât mai mult timp. Cu bani sau nu, am fost apropiați niște ani.

Era asistentă medicală la Spitalul de Urgență Floreasca, job considerat și el privilegiat, o poziție despre care se credea că oferă avantajul de a primi multe „pachete”. Atenții, mită și toate nuanțele pe care un astfel de gest le implică. Laura era la cardiologie, dar nu am auzit vreodată de la ea povești cu șpăgi și pachete, nu se băga. Nici nu avea nevoie, nici nu era stilul ei. Când bunică-miu a făcut un accident vascular cerebral în 1994 și a fost internat la Urgență, ne-am întâlnit cu ea prin spital, am văzut cum unii bolnavi sau rude de-ale lor încercau să-i dea bani sau plicuri și ea nu primea. Atunci lucrurile astea se întâmplau pe față, nu erau camere de luat vederi, nici nu se făceau filaje, nu se lucra sub acoperire. Se dădeau bani și alte atenții, de la pachete de țigări la animale de la țară, tăiate și băgate în pungi din plastic sau chiar vii, păsări îndesate în sacoșe.

Se măritase de vreo doi ani cu Mahmoud, un sirian venit în România înainte de Revoluție. Nu era o persoană influentă sau din calea-afară de bogată, însă se zicea despre el că se descurca foarte bine. Înainte și imediat după ‘89, despre arabi exista și acest mit că ar fi foști sau actuali colaboratori ai securității. Nu am aflat cum și în ce context a urcat în societate, dar Mahmoud își deschisese, în fața blocului Eva de pe bulevardul Magheru, un magazin de parfumuri și o casă de schimb valutar, unde e acum parcarea din fața magazinului Mega Image și atunci erau mai multe chioșcuri care au fost demolate după anul 2000.

În zilele în care nu era în tură la spital, Laura stătea la magazin, la parfumuri. Vânzarea legală sau ilegală, falsificarea și contrabanda de parfumuri a fost o afacere din care s-a câștigat bine în București. De la magazinele din centru, ca ăsta al lui Mahmoud care era plin de copii cu bani, în care în anii ‘90 se înghesuiau să-și cumpere Fahrenheit, Acqua di Gio, Les Belles sau alte parfumuri Nina Ricci, până la toxicomanii din cartiere care falsificau parfumuri. Le vindeau apoi în târguri sau pe la porțile fostelor întreprinderi comuniste, unor muncitori bucuroși că aveau și ei acces la ceea ce credeau că era un parfum bun și mai ieftin, pe care-și dădeau jumate din salariu. Și care era țeapă. Sau la „Pionierul”, la „APACA”, la „Timpuri Noi”, la fabrica de covoare de pe splai care a devenit în 2000 „Steilmann” și în general la întreprinderile la care angajații erau în procent majoritar femei. Pentru țeparii de parfumuri, important era să găsească sticlele originale, pe care apoi le umpleau cu seringa cu alcool care potența mirosul. Le-am dat zeci de sticle gole de parfumuri, erau mulți prieteni care umblau după sticle, iar cel mai mult conta ca parfumul să nu fie gol, să mai aibă un pic pe fund ca să poată multiplica mirosul și apoi vinde. Umblau cu gențile de umăr pline cu parfumuri pe la hoteluri, întreprinderi și la mare, vara.

Mahmoud fuma mult și bea încontinuu cafea, niciodată alcool. Era scund, avea pe la 40 de ani, părul negru, tenul închis și obrajii supți. Într-o discuție oarecare, după lecția de engleză de la noi de acasă, Laura ne-a povestit cum Mahmoud era un împătimit al păcănelelor, care atunci, în 1993, erau prin tot orașul. Nu li se spunea „păcănele”, denumirea a apărut mai târziu, atunci se zicea „aparate”. Iar verbul era „a băga la aparate”. Cel mai des se juca American Poker și American Poker II, un joc video simplu cu cărți la care în dublajul care intra după formația câștigătoare de poker trebuia să ghicești culorile cărților, roșu (romb sau inimă roșie) sau negru (treflă sau cupă). În unele spații, mai ales spre centru și mai profesioniste era și varianta de poker „mică/mare” în care trebuia să ghicești dacă cărțile din dublaj erau sub sau peste 7. „Aparatele” erau „roșie/neagră” sau „mică/mare”.

Majoritatea copiilor din cartiere din anii ’90 au băgat, măcar o dată, la aparate. La noi în cartier, peste drum de blocul meu, era o bodegă preferată de alcoolici, o baracă din tablă care se numea Sanrino. Am petrecut destul de mult timp până când a fost dărâmată în urma celebrei dispoziții date de primarul Traian Băsescu de demolare a tuturor chioșcurilor din oraș. În Sanrino erau cinci sau șase aparate la care jucau numai alcoolicii și copiii din cartier. În aparate puteai să bagi oricât, o mie de lei, cinci sute de lei, cinci mii de lei, zece mii de lei și puteai să alegi miza pe care jucai. Cu cât miza era mai mare, cu atât posibilitatea de câștig era mai ridicată. Unii copii aveau caiete în care își notau culorile din dublaje, în speranța că, dacă la un moment dat vor identifica la un dublaj un început de formațiune de culori, vor ști cum această se continuă și vor câștiga.

La noi în cartier nu a sărăcit nimeni din cauza aparatelor, nu am auzit să se fi petrecut vreo dramă din cauza asta. Se băgau sume mici, copiii oricum nu aveau bani. Nu și-a vândut nimeni casa sau alte lucruri de valoare ca să bage la aparate, așa cum s-a întâmplat mai târziu, din cauza drogurilor. Am băgat o dată sau de două ori, nu mi-au plăcut jocurile de noroc, nu am înțeles plăcerea, dar m-am nimerit de multe ori lângă unii care au câștigat sau au pierdut.

În Sanrino, aparatele erau măsluite, așa că șansele de câștig erau mai mici. Într-o zi, un barman mi-a povestit că aparatele aveau setat câștigul pe 60% casa cu 40% jucătorul, ca să aibă profit. Însă se știa, deja, cum poate fi modificat câștigul: desfăceau aparatele cu o șurubelniță, apoi îl programau pe 70% cu 30%. Se putea seta orice fel de procentaj, nici nu voia să piardă bani proprietarul, dar nici nu puteai să pui un procent de tip 80% cu 20% din care nu ar fi câștigat aproape nimeni, că nu s-ar mai fi înghesuit lumea să joace. Aparatele trebuiau să rămână, cât de cât, credibile. Cu siguranță nu eram singurul care știa de mișcarea asta, cu toate astea, mulți continuau să bage.

La început, Laura s-a plâns că petrecea mult timp singură pentru că Mahmoud stătea nopți întregi la aparate și ziua la casa de schimb. Erau zile în care nu dormea deloc, altele în care doar câteva ore. La cazino se ducea din când în când, la Victoria, dar cel mai mult îi plăceau aparatele. Se juca la Flamingo, unde întoarce tramvaiul la Biserica Sfântul Gheorghe sau peste drum, la parterul de lângă fostul magazin București, unde era London. La Flamingo am văzut de fiecare dată jucători profesioniști, care reușeau să închidă aparatele și de mai multe ori pe noapte și câștigau sume de ordinul milioanelor, ceea ce atunci însemna destul de mult.

În anii ‘90, jocurile de noroc erau reglementate doar în cazinouri. Aparatele erau privite ca altceva, undeva la granița dintre jocuri video și jocuri de noroc, și autoritățile nu le luau prea în serios. Am stat de nenumărate ori cu polițiști în săli de jocuri în care copii băgau la aparate și asta era ceva cu totul și cu totul normal. Poliția era, pe vremea aia, preocupată mai mult de posibile bătăi și încerca să preîntâmpine furturi, tâlhării, distrugeri și posibile acte de violență.

Până prin 1996 – 1997, situația lui Mahmoud a devenit mult mai grea, Laura se văita tot mai des de ce se întâmpla la ea acasă și, dacă în trecut se gândea serios să renunțe la a mai fi asistentă la Urgență, acum nu știa cum să țină mai bine de acea slujbă, fiindu-i destul de limpede că Mahmoud avea să se prăbușească. Își vânduse și mașina și alte lucruri de prin casă și Laura era convinsă că era doar o chestiune de timp până când avea să piardă și magazinul de parfumuri și casa de schimb.

Când a venit de ziua maică-mii la noi, pe 23 august 1997, ne-a povestit cum încercase să-l ducă pe Mahmoud la o mânăstire ca să-l determine să renunțe la aparate. În România anului 1997 nu exista consiliere, lumea nu știa să apeleze la psihologi în astfel de cazuri sau, de fapt, în orice fel de cazuri, iar la psihiatrie nu ajungeau decât pacienți nefuncționali din cauza diferitelor tulburări sau boli psihice. În cultura populară de atunci, nimeni nu s-ar fi gândit să aleagă o metodă de tratament pentru o astfel de pasiune distructivă pentru jocuri de noroc. Nici măcar nu se asocia obiceiul cu psihicul, se considera că un astfel de om „așa e el” și că cei din jur ar fi trebuit să facă orice ca să-l schimbe, prin metode de tip încuiat în casă, dus la biserică sau la mânăstire pentru a scoate diavolul din el, la vrăjitoare sau alte ghicitoare. Laura a bifat toate aceste capitole, tentative care, desigur, nu l-au determinat pe Mahmoud să lase aparatele.

Se abținea o lună, două, mai repunea pe picioare afacerile, după care începea din nou să joace. Prin 1999, a pierdut și magazinul de parfumuri și, după un timp, și casa de schimb valutar. Cam de atunci nu am mai vorbit cu Laura, care trecea printr-o perioadă destul de grea în care își reconfigura viața. Spațiile pe care ei le aveau au fost, un timp, goale. Apoi, prin 2001, nu cu mult înainte de a fi demolat tot complexul de chioșcuri de la Eva, în locul lor s-au deschis niște magazine de lenjerie intimă.

Editor: Andreea Pocotilă