Ilustraţii: Ada Muşat
Când eram puşti o prietenă de-a mea avea gluma asta, spunea când se întâmpla ceva mai dubios “Psihoză”, apoi râdea. Nu prea ştiam ce e aia şi nici nu făceam diferenţa faţă de o simplă nevroză, dar mi se părea oricum o poantă bună. Ce urmează sunt primele momente din intrarea mea în psihoza amfetaminică, via. Extra Charge, brandul meu preferat de mefedronă şi primul legal pe care l-am încercat. Nu e un “first time” descris ca pe forumurile despre droguri, ci începutul unei perioade din viaţa mea în care mi-am pierdut minţile, recuperată deocamdată mai mult random din amintiri bulversante. More to come.
Videos by VICE
Devin hetero
A durat probabil două secunde să încep să simt transformarea. Mai multe doze de key consumate una după alta mă lăsaseră cu mintea îngălată, reflexe întârziate, simţurile şi atenţia reduse şi tulburi. Toate astea au dispărut imediat ce am scos seringa din mine, lumina s-a aprins şi s-a colorat, nasul meu anesteziat s-a trezit brusc la viaţă şi m-a invadat fericirea, deschiderea totală faţă de viaţa din imediata vecinătate şi de pretutindeni. Mintea s-a descleştat dintr-o singură mişcare şi a început să se învârtă ca scăpată de sub jug, tatonând sprinten o nouă realitate.
Încep să survolez zona clubului, dar acum nu-mi mai sar în ochii doar feţe de băieţi, văd nişte fete care mă captivează. Părul negru strălucitor, pupilele mărite care te absorb, tenul livid, buzele sângerii. Mă gândesc ceva de genul “Doamne, îmi plac fetele!”. Vreo trei îmi atrag atenţia în mod deosebit: o gagică cheală, slabă ca un catâr, cu o graţie osoasă şi androgină, care până la sfârşitul serii s-a combinat cu amicul care organizase petecerea, alta mai rotunjoară, cu ochi mari sclipitori, şi o puştoaică care părea foarte tânără, micuţă şi fin desenată. Mă gândesc că e cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o. În nici jumate de minut, copila se înfiinţează ca la comandă în faţa mea cu încă o prietenă şi cineva ne face cunoştinţă. Încearcă să-mi spună ceva, eu încerc să răspund, stăm puţin stânjeniţi, apoi îmi dau seama că n-are nici un sens să o încurc pe fata asta şi îmi mut atenţia în altă parte.
Mi s-a întâmplat de mai multe ori şi pe ketamină să am iluzia că preferinţele mele ies din vechile lor ţâţâni şi toată personalitatea mi se dezmembrează în elementele constitutive, pe care le pot reasambla dintr-o dată în cu totul alt fel, după cum am chef. Mai ales tripul că am devenit dintr-o dată hetero sau bi e recurent. E diferit pe ketamină, pentru că şi conştiinţa de sine e împrăştiată, dar când te trezeşti eşti la fel de înţepenit în vechea configuraţie. Cu atât mai puţin părea credibilă iluzia asta pe legale, pentru că eşti atât extaziat că te simţi îndrăgostit de oricine şi orice, vezi o stradă goală şi posacă şi te gândeşti “Mamă, cât iubesc strada asta frumoasă, aş putea să stau cu ea până la sfârşitul vieţii”. Totuşi heterosexualitatea instant a fost parte din primul meu trip pe legale, la party-ul ăla.
Mai dau două ture rapide prin club, dintr-un capăt în altul. De data asta chiar văd ce e în jurul meu, în primul rând oamenii. Privirea îmi cade pe feţele lor, pe haine; lumea pare fericită, oamenii râd şi dansează. Acum mă fură în trecere rapidă figurile câtorva băieţi, nu doar frumoşi, dar cu un aer dezolat, cu feţe cenuşii şi cearcăne violet, îmbrăcaţi în negru, unii destul de jerpeliţi. De ce-o fi atâta lume îmbrăcată în negru peste tot? În club pătrunde apoi dintr-o dată un val de băieţi care arată cocalari şi fac zgomot. Nu prea au ce căuta acolo, mă gândesc, dar îmi place de ei. Au venit pentru mine, îmi trece prin cap. Un tip ţigan de vreo 30 şi ceva de ani cu bani, care se învârte printr-un grup mai de artişti sau mondeni, are după el un puşti oacheş de vreo 19 ani subţirel, frumos ca o fată, cu o masculinitate afişată dar gata să se crape. Sunt invidios. Că mă uit după băieţi e rutină, dar acum, în momentul în care eu îi văd, mă observă şi ei. Şi când simt că îi plac şi am impulsul ăla primar de a îi atinge cu privirea, mă plac şi ei. Răspund.
Luat la Ochi
Şi îmi dau seama că sunt privit. Nu ştiu de cine şi mă uit în jur, realizez că nu vine neapărat de undeva anume, că sunt privit din toate părţile. Ceva mai adânc în simte că nu e o privire obişnuită, e ceva obscur şi totuşi familiar. Încep să râd oarecum stânjenit “Eu? Ce-i cu mine, care e faza, o ard şi eu pe aici cum pot”. Mă agăţ de amica mea D., pentru a nu fi singur în centrul atenţiei şi tot îmi vine să râd jenat. Îmi zic ceva de genul, bine, dacă suntem pe scenă, păi să facem show. Mă uit la D. şi mă gândesc ce-ar fi să facem ceva idiot, cum ar fi să ne luăm limba în gură în mijlocul sălii. Încercând să fac abstracţie de penibilul ideii îi zic „Hai să ne sărutăm”. Şi mă uit la ea gata să o prind de ceafă. Mă priveşte cu un amestec de nedumerire şi repulsie: “Ce-ai mă, de ce să ne sărutăm?” şi dă să plece. Pffoa fata asta nu are simţul umorului, o las în pace, nu mai facem niciun show. Parcă eu aveam chef să-mi bag limba în gura ei, după ce am văzut-o de atâtea sute de ori terminată, cu mâzgă galbenă pe dinţi etc.
Mă apuc iar să observ lumea şi văd pe la mese tot felul de bărbaţi între două vârste îmbrăcaţi cuminte şi mă întreb dacă ăia or fi poliţişti că prea e ceva dubios cu toată lumea aia amestecată. Inclusiv toţi oamenii îmbrăcaţi în negru lucios şi tinerii abulici cu feţe cenuşii de junkişti. Nu-mi vine să dansez, orice dar asta nu, aşa că sprijin un stâlp de lângă ring şi mă îmi las doar ochii să danseze printre trupuri. Nu mai sunt aşa inflamat, dar tot se petrece un fenomen straniu, atenţiile mele evaluative se întorc ca un bumerang la mine, după ce lovesc pe câte unul. E suficient să mă uit în trecere la un tip care stă jos lângă nişte prieteni şi sare în picioare ca propulsat de un arc şi începe să danseze. Nu mă ţine să merg mai departe de a-l adimira de la distanţă, aşa că mă uit mereu în altă parte. Spre sfârşit se mai goleşte de lume şi mă centrez pe un puşti zvelt de vreo douăzeci de ani, cu alură de şmecheraş şi figură curată şi friendly. Nu ştiu dacă mă vede, dansează şi el, se mai aşează pe nişte trepte, mai trage un gât de bere. Mă gândesc cum ar fi să mă apropii, să ma aşez lângă el pe trepte şi să intru în vorbă cu el. El se dă imediat la o parte pe scară în aşa fel încât să mai fie loc pentru cineva.
Bună, prea bună
Spre sfârşit l-am căutat pe tipul cu party-ul, l-am smuls de pe ringul unde dansa drăgăstos cu tipa cheală şi l-am scos afară la aer. L-am întrebat ce era chestia aia pe care o luasem. Părea destul de reticent, dar mi-a spus că era legală, un fel de amfetamină modificată, cu nu ştiu ce atomi sau grupare înlocuite. Am insistat să aflu cum se cheamă şi mi-a zis că e mefedronă. M-am apucat să explic că e bună, mult prea bună. Că nu poate fi ok treaba asta, ceva aşa bun n-are cum să nu aibă nişte consecinţe pe măsură. Am făcut puţină teorie pe ideea că uite, iarba a trecut testul timpului, chiar dacă e ilegală a fost consumată deja de o perioadă lungă de timp la scară largă şi n-au apărut mari probleme. Opiumul pe de altă parte a picat dezastros testul timpului, ştii când a fost legal în China o perioadă şi un sfert de populaţie a ajuns dependentă şi le-au murit nu ştiu câte zeci de milioane de oameni. Şi tot aşa, încercam să-l alarmez, îi ziceam că noi suntem mai mari, avem un fel de responsabilitate etc. Nu prea avea chef de mine şi de îngrijorările mele, mi-a zis să fiu liniştit şi în scurt timp s-a lipit de un alt grup care discuta pe afară. Chiar când îmi trecea iar prin cap că treaba aia e bună, prea bună, şi că nu trebuie să mai iau niciodată, am început să simt căderea. Am devenit agitat, m-am simţit teribil de trist şi n-am apucat să gust prea mult din primul comedown că imediat am plecat în căutarea celei de-a doua doze.
Da, pe sub haine suntem goi
Peste câteva zile eram într-un shop de legale, pe al cărui proprietar îl cunoşteam, oarecum din întâmplare. Îmi făcusem deja un obicei din a apărea la magazin, odihnit, curat şi cu destui bani la mine şi luam Extra Charge de câţi bani aveam şi, cum proprietarul mă ştia, începeam distracţia chiar acolo. Una din fetele care îmi plăcuseră la party fusese tocmai atunci angajată să vândă la shopul respectiv. Ea îmi vindea plicul şi apoi suporta prima parte a high-ului meu, partea în care eşti într-un orgasm continuu şi gândurile îţi fug o mie pe secundă, ai chef să turui şi îţi place toată lumea. A apărut la magazin şi cea cealaltă puştoaică din cele care îmi plăcuseră în prima seară şi m-a rugat să îi dau nişte praf. Am zis că îi dau imediat ce termin eu de luat prima doză. Dar imediat ce mă aranjez tripul mă leveşte cu realizarea că la mijloc e de fapt o înscenare şi că nu trebuie să îi dau fetei, pentru că e minora şi caută doar să-mi facă probleme. Crispat la maxim îi cer buletinul ca să îi dau praful promis. Bineînţeles că nu avea, aşa că nu m-am lăsat combinat sub nici o formă.
După vreo două zile a apărut ca prin minune la shop băiatul subţire din prima seară din club, care acum umbla cu încă vreo doi tipi. Veneau la magazin, luau ceva, încercau să intre în vorbă cu cine era acolo şi să rămână, dar cum nu ştiau pe nimeni suficient de bine plecau din magazin. Nu scăpam de ideea că se întâmplă ceva. Coincidenţe şi semne. Într-una din zile pe la magazin un amic începe să gesticuleze în timp ce îmi fac injecţia în toaletă, iar când îi spun că nu înţeleg ce vrea îmi şopteşte “E cameră”. O confirmare explicită a faptului că în general sunt urmărit.
Mi-am amintit că nu demult la apartamentul unui băiat pe la care treceam mai des se dicutase că proprietarul instalase o cameră pe hol şi asta mi se păruse atât de incredibil că prima reacţia a fost doar că n-are decât, ce poate să vadă altceva decât câţiva tipi făcându-se varză. Dar apoi, când am cerut detalii, cică fusese doar o glumă. Lucrurile începeau să se lege.
După ce mă întorceam acasă stors de puteri, nu mă mai puteam dezbrăca singur în cameră, ruşinea de a fi privit tot timpul şi mai ales dezbrăcat mă paraliza. Mă chinuiam să trag repede tricoul ca măcar să-mi acopere puţa şi îi înjuram în gând pe toţi ăia care n-au ceva mai bun de făcut decât să se uite cum mă schimb eu.
Apoi într-o altă seară la magazin apare din senin un individ pe nume Sergiu care începe să facă super scandal ca la el pe tarla, le ia la pulă pe vânzătoare, urlă, joacă teatru de tot felul. Până când se apucă să se dezbrace în timp ce fetele ţipă şi ele să stea dracului potolit. Dar tipul nu se opreşte până nu îşi dă pantalonii jos. La pula goală se agită şi se plimbă peste tot, iese chiar pe stradă ţipând că ce mă, n-aţi mai văzut om în pula goală, ce pula mea. Nu arată rău, iar felul periculos în care face scandal e irezistibil de masculin. Şi îmi dau dintr-o dată seama că pentru mine face tot scandalul ăla, că încearcă să mă apere sau să mă susţină cumva. Din solidaritate faţă de mine în momentele în care mă dezbrac singur acasă şi de showul pe care îl dau fără să vreau chiar acolo făcând injecţii iv în public în magazin, d-aia se dezbracă şi el şi face atâta scandal. Să arate că nu e nici o ruşine, vorba aia: toţi suntem în pielea goală tot timpul, pe sub haine.
După ce mă căram de la Shop şi înainte de picajul în depresie nu prea mai ştiam ce să fac sau unde să mă duc, pentru că amicii se răriseră şi se răciseră de pe vremea dependenţei de k. Dar pe la sfârşitul primei săptămâni de mefedronă m-am apucat să îi sun pe amicii vechi, cu care simţeam acum că aş putea socializa din nou cât de cât.
Mă apuc să-l sun pe unul din ei, Toni, şi la telefon îmi răspunde alt prieten comun, Moris, care zici că aştepta să îl sun şi râde în telefon de treaba asta. De zis n-am zis nimic, dar el râde aşa că râd şi eu. Pe drum nu mă gândesc decât la chestia asta extraordinară, cum sunt eu urmărit tot timpul şi toată lumea ştie exact ce gândesc, ce vreau şi chiar ce urmează să fac. Mă îndrept în grabă oarecum speriat spre apartamentul amicului unde era celălalt prieten comun, cu cele două gagici ale lor. Intru printre blocuri preocupat intens de privirea sau privirile care sunt în permanenţă pe mine sau în mine şi mă trezesc lângă un tip care încearcă să fugă în pas cu mine şi îmi spune de la câţiva metri din senin: “Stai liniştit, e bine, te descurci foarte bine, nu te ambala”. Când aud asta încep să mă ambalez grav şi nu ştiu cum să fac să dispar mai repede de lângă tipul ăla, pe care mă fac că nu-l văd şi nu-l aud.
Ajung la apartament şi îmi trântesc ghiozdanul pe jos, mă aşez pe canapea şi mă uita la ceilalţi cu o expresie de genul “Ei fraţilor, acuma să vă aud, acuma că ştim cu toţii prea bine că suntem urmăriţi în permanenţă”. Şi ei chiar încep să vorbească despre faza asta, iar ce spun e atât de incredibil că trebuie să mă fac că nu înţeleg, dar că totuşi ştiu perfect ce se întâmplă, ca nu cumva să aibă impresia că sunt pe dinafară şi să nu-mi mai spună nimic. Moris mă întreabă ce părere am de faptul că cineva face exact ce ziceam eu mai demult. La un moment dat făceam planuri să îi filmăm şi să îi urmărim pe amicii noştri cum se sparg si pe unde umbla şi ce tâmpenii mai fac, gen film cu drogaţi, dar nu tocmai. Apoi mă întreabă cum e să ştii că atâtea chestii sunt de fapt despre tine. Răspund pe jumătate la mişto, în dodii, fac glume de genul că în ghiveciul de flori de pe masă e un aparat prin care suntem ascultaţi. Dar eu nu am nici cea mai vagă idee dacă mă urmăresc nişte prieteni care filmează, poliţia, extratereştrii sau Dumnezeu însuşi.
Apare şi Toni, care stătea de fapt în casa aia, şi începe să-mi spună cât de mişto am fost, cum am reacţionat din prima bine când m-am gândit că e prea bună chestia aia, că parcă sunt, nu ştiu, Dante, cum trec eu de la toate păcatele capitale şi de la vorbit cu “pula mea” la “dumneavoastră” cu taximetriştii, ce poezie, câtă nobleţe!
Prietena celuilalt, cu care nu prea mă înţeleg, îmi spune că nu trebuie să-mi fac probleme că râd atâta puştii de mine, că şi de ea au râs, asta e. Dintre cei doi care sunt urmăriţi eu sunt de departe cel mai interesant, văd şi tinerii în sfârşit pe cineva care vrea neapărat să scrie, cum au auzit că existau unii pe vremuri. Celălalt e aproape anost, dar eu sunt nu-ştiu-cum, sunt mult mai interesant. Obiectez timid că n-am scris nimic şi ea îmi răspunde ca dintr-un viitor asigurat la bancă că bineînţeles că o să fiu, aşa e la început când eşti tânăr şi încă n-ai făcut nimic.
Murder
De la un moment dat Toni începe să mă ia tare: că n-are nici un chef să-l aştepte unii jos când ajunge acasă din cauza mea, că erau unii care când l-au văzut s-au agitat şi au şi comentat “A venit futălăul”. Povesteşte nu ştiu ce chestii din tinereţea lui, zice că n-avem decât să tragem fiecare povestea asta pe spuza lui, şi aşa ceva tocmai îmi trecuse şi mie prin cap, apropos de microfonul din ghiveci căruia fiecare e liber să îi povestească sau să-I destăinuie ce are chef. Bagă şi un text ceva cu părinţii ăstora mici, cu care nu te încurci, mă gândesc să se referă la părinţii tinerilor cu care am făcut sex, dar nu înţeleg de fapt nimic şi nici nu mai zic nimic.
Ajunge să spună ceva de genul că niciodată nu poţi să ştii tot ce ai făcut, aş putea eu să neg că vreodată am făcut chiar vreo crimă, în cine ştie ce moment, şi apoi am uitat totul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat? Şi nu, n-am putut să neg, pentru că mă gândisem de multe ori că în tot vertijul provocat de droguri, cu partyuri, treburi prin oraş, sex şi alte chestii pe deasupra e posibil să faci cam orice, oricum nu mai eşti chiar tu, câteodată abia îţi aduci aminte azi ce-ai făcut ieri. Iar chestiile naşpa pot fi complet împinse în inconştient, după un moment de pierdere. N-am pierdut niciodată controlul în felul ăla, era de fapt aproape imposibil să fi comis vreodată vreo crimă, dar lucrul în principiu nu puteam să-l neg. Nu poţi avea niciodată certitudini epistemice absolute, mai ales în condiţiile în care tot pământul se mişcă dubios sub tine şi în tine.
Toată peroraţia începea să alunece către unul din discursurile homofobe ale amicului, că el s-a săturat să vin eu sau alţi homosexuali la el, că n-are nimic cu mine, dar de la homosexuali a avut numai probleme şi alte aberaţii. Îl las în pace o vreme, dar într-un final decid să mă enervez şi mă car mâncând foc, sătul să fiu umilit în public de un prieten care, culmea, e bisexual şi şi-a tras-o cu nenumăraţi băieţi.
Pe drum termin praful şi tripez în continuare, convins că toată lumea e atentă la mine şi că toţi din drum ştiu exact ce e în capul meu. La un moment dat trec pe lângă un tip în vârstă care îmi aruncă aşa în trecere ceva de genul “Lasă copiii în pace”. În sinea mea sunt complet consternat, ce pula mea mai vor şi ăştia cu copiii, ce treabă am eu cu copiii, fug de ei ca de dracu, au înnebunit toţi. Şi totuşi cred că ştiu la ce se referă.
The Truman Show suge
Ajung acasă şi în sfârşit sunt capabil să pun punctul pe i, să dau o formă exactă convingerii pe care o am de câteva zile bune: e exact ca în Truman Show. Sunt captiv într-un show universal centrat pe mine, totul e o înscenare a unui rezigor omniprezent şi toţi ceilalţi sunt complici la showul ăsta. Îmi pun status pe Facebook ceva gen “The Truman Show still sucks”. Nu pot să-l suport pe Jim Carrey.
Peste nici trei zile aterizează ca din senin în oraş un alt prieten vechi, pe care nu l-am văzut de vreo doi ani pentru că locuieşte în Statele Unite de 15 ani şi nu vine în România decât în vacanţe. De data asta cică a venit pentru o conferinţă economică şi mă sună să ieşim la o bere în Green Hours. Primul lucru care mă întreabă când mă vede e dacă am chiar am omorât pe cineva, că el e sigur că eu n-aş putea face aşa ceva. Iar ezit o secundă înainte să-i spun că nu, pentru că mă flatează misterul ăsta poliţist, dar răspund că bineînţeles că n-am omorât pe nimeni. Sunt prea consternat ca să-l întreb pur şi simplu de unde până unde întrebarea aia, n-are nici un rost să mă prefac că nu ştie toată lumea totul despre mine. Din păcate, îi explic cu tristeţe, în situaţia asta eu nu mai pot să fac nimic, nu pot să fac sex, nu pot să scriu, nu mai pot nici să plâng când sunt singur.
Citeşte şi:
I-LEGAL NON-STOP #1: Rehab la Șura Mică, I say yes, yes, yes!