În 1992, fotografa Jill Freedman a simțit că e ceva nasol în aerul din New York. Orașul pe care-l iubea se înrăise, personajele sale stranii dispăreau pe străzi cu proprietăți mai scumpe. Ea, la rândul ei, se resimțea după ce-și revenise din cancer mamar, așa că s-a hotărât să se mute în Miami Beach. Printre cartierele și cluburile din orașul cu ziduri de calcar, și-a căutat un loc cu personalitate, care avea să-i asigure o evadare, în care să poată citi și să se retragă pur și simplu. În următorii zece ani sau așa ceva, l-a găsit.

Fotografiile astea din Florida de Sud includ instantanee cu un tip obișnuit care lucrează la casa de bilete a unui cinema cu filme porno, flirturi nebune la South Beach, vedete superbe, îmbătrânite, ale lumii cabaretului burlesc, care lui Freedman i-au amintit de zeițele Greciei antice, plus un pastor de gospel care tânguie cântece la microfon. Experiențele ei erau noi, dar încrederea lui Freedman în orașul Miami Beach venea din amintirile dragi pe care și le făcuse aici în copilărie.

Tatăl ei fusese comis-voiajor, bolnav cu stomacul, așa că mama ei îl însoțea de multe ori pe teren. Freedman n-avea voie de obicei să meargă, ceea ce a contribuit la decizia alor ei de a o trimite la internate și tabere de vară. Dar într-o vară, când avea zece ani, și-a scos apendicele și n-a putut să meargă în tabără. În loc, ea și părinții ei s-au dus în vacanță la Miami Beach, ceea ce avea să consacre în ea pentru totdeauna senzația că e un oraș în care te distrezi.

Familia a stat la Hotelul Raleigh, unde Jill și-a făcut o prietenă din Havana pe nume Nilda Garcia. Freedman și Garcia înotau la piscinele hotelurilor din zonă. Pentru ele, era rai curat să nu facă altceva decât să înoate toată ziua. Au mai avut parte și de o adevărată minune a tehnologiei, când s-au dus la o seară de filme în zonă, în sala de restaurant satinată a hotelului Shelborne. La hotel atârnaseră un cearșaf mare, pe care au proiectat un film – o experiență extraordinar de intimă pentru vremurile acelea.

Vezi și Fotografiile cu adulți care se joacă-n nisip o să-ți facă poftă de mare

Cel mai tare a fost când tatăl lui Jill a luat-o la o tură în ocean. Freedman a fost animată de energia pe care ți-o oferă apa. Ea era de pe continent, din Pittsburgh-ul îndepărtat de ape, așa că oceanul a uluit-o. Pe drumul dinspre și înspre casă, părinții ei s-au supărat pentru că nu se uita pe geam, ca să vadă și să învețe despre diferitele zone ale țării prin care treceau. În schimb, ea a stat rezemată pe spate, cu picioarele în sus, și a citit benzi desenate. Dar a fost atentă când s-au oprit pentru ceea ce avea să devină una dintre mâncărurile ei preferate: nuci pecan din Georgia.

Freedman s-a întors, după ani și ani, cu toate amintirile astea plăcute. Mai vizitase o zonă din Florida, mai urbană decât cea surprinsă în portretele moderne ale lui Melanie Metz, dar tot i s-a părut de vis.
Când s-a întors la Miami Beach, Freedman și-a ales apartamentul parțial pentru că Hotelul Raleigh, unde stătuse în copilărie, era vizavi. Alt aspect care-a atras-o a fost faptul că blocul de apartamente arăta ca un motel din anii ’60, un amestec de kitsch și eleganță care trimitea la epoci îndepărtate în timp. Când reporterul Judy Cantor i-a făcut un profil lui Freedman pentru Miami New Times în 1996, Freedman și-a amintit de „dansatoarele strălucitoare, oaspeții eleganți, pensionarii care dansau în Parcul Lumus de pe Ocean Drive” și a spus că atunci când s-a întors la Miami Beach se aștepta să găsească același amestec de grupuri diverse care se distrează, pe care le admirase odinioară.

Pe măsură ce s-a acomodat, Freedman a observat semne ale unor schimbări cochete prin oraș, cum ar fi modelele și reclamele afișate la Raleigh, dar a regăsit și culoare și un vibe așezat. Atracția era asemănătoare cu ce o bucurase în fostul ei cartier, West Village-ul, din New York-ul anilor ’70.

În suprapunerea dintre averi astronomice, kitsch, mizerie, bătrâni, vedete, oameni fără adăpost și diverse grupuri etnice, toate într-un mediu în care n-aveai nevoie de o tonă de bani ca să trăiești, Freedman a regăsit o rețetă asemănătoare cu cea pe care o adorase pe vremuri. Când nu stătea singură să citească ce împrumuta de la bibliotecă, Freedman se plimba pe străzi sau se ducea pe teren, ca să se familiarizeze cu bisericile, cu oamenii care dormeau pe plajă și cu temerile locuitorilor care participau la parade și proteste.

Sosirea ei în oraș s-a transformat în zece ani locuiți acolo. Până la finalul șederii, exact cum pățise și la New York, valoarea proprietăților imobiliare crescuse, iar costul sporit al vieții transformase vibe-ul însorit de odinioară. „A fost ca și cum pierdeam din nou Village-ul”, spune Freedman azi, când își amintește. „Cartierele vechi dispăreau, pe măsură ce bătrânii erau dați afară. Bătrânii erau mult mai interesanți, mai haioși.” Prețurile mai mari ale caselor au însemnat că populația care-și permitea să locuiască acolo s-a restrâns.

Fotografa s-a adaptat întorcându-se la New York, atrasă de elementele creative care mai rămăseseră acolo. Personajele pe care le cunoscuse se adaptaseră, probabil, fiecare-n felul său. Nu-i exagerat să te gândești că Miami Beach, cu istoria sa de segregare și diverse etape ale dezvoltării comerciale, fusese exclusivist, în sine sa, de ani de zile. Dar dacă unele părți ale orașului funcționaseră cu limitări mai mici de prețuri până n-a explodat piața imobiliară, fotografiile făcute de Freedman acolo rămân un document dintr-o epocă apusă, o colecție de oameni diverși care-și croiesc pur și simplu drumul printr-un peisaj idilic însorit.

Fotografiile lui Jill Freedman sunt incluse în colecția permanentă de la Muzeul de Artă Modernă, Centrul Internațional de Fotografie și Muzeul George Eastman, printre altele. Interesată atât de științele sociale cât și de umanismul de pe străzi, postează frecvent pe Instagram la @jillfreedmanphoto și e reprezentată de Galeria Steven Kasher din New York. Pe viitor, Freedman intenționează să-și sporească lista de șapte albume foto deja publicate cu alte câteva, printre care „Firehouse” și „Street Cops”, care apar în documentarul din 2013 realizat de Cheryl Dunn , despre fotografia de stradă, Everybody Street .